madimih – o mamica atasata

ÎI IUBIM... DAR NE PLACE DE EI?

2012-01-24T22:42:00.000-08:00

Cu ce-s eu diferită, de nu pot să mă pliez pe tipare de educație, de nu-mi doresc să-mi controlez copilul în toate, de nu simt nevoia să-l modelez astfel încât să-mi fie comod cu el alături?
Ce am eu în plus sau în minus față de alții de mă complic, lăsându-l cu inima senină să le facă pe toate cum crede de cuviință, trasând doar câteva limite destul de generoase, ba chiar lăsându-l ocazional să le încerce și lor rezistența?

Știu, îmi iubesc copilul. Și alții își iubesc copiii la fel de mult. Atunci de ce eu n-am nici o problemă în a tolera ceea ce alții nu tolerează?
Ce face diferența între noi, părinții, referitor la strictețea cu care îi tratăm pe cei mici, referitor la regulile pe care le impunem sau nu, referitor la modul în care avem pretenția ca ei să se poarte?
De iubit, îi iubim cu toții. Îi îngrijim, le oferim ce au nevoie, avem grijă să păstrăm seninătatea în sufletele lor. Unii, însă, se înverșunează împotriva copilului pe care-l iubesc și nu-l pot accepta așa cum este. Îl vor așa cum ei și-l imaginează, preferă să le știe copilul de frică sau, iubindu-l, îl țin la distanță pe principiul „copiii trebuie iubiți/pupați doar în somn”. Unii aplică sistemul acesta doar pentru unul dintre copii, în timp ce cu celălalt n-au nici o problemă în a-și manifesta iubirea și în a-l accepta așa cum este.
Nu cred în iubirea pe niveluri, de tipul „îl iubește pe cel mare mai mult decât pe cel mic”. Cred însă, că ceva din interiorul nostru, ne împiedică uneori să ne manifestăm iubirea în mod egal. Ceva ce noi numim iubire, dar de fapt nu e iubire, însă nu am reușit până de curând să-i găsesc un nume.

Zilele trecute, însă, răsfoiam cartea Irinei Petrea „Și tu poți fi Supernanny” și am descoperit ce anume e diferit în mine și în alții ca mine. Chiar la începutul capitolului 4, „Nevoile copilului”, este o povestire despre un tată care are o relație excepțională cu fiica lui datorită faptului că nu numai că o iubește, dar îi și place la nebunie de ea. Îi place cum gândește, cum se poartă, îi place personalitatea ei, îi place compania ei.
Și am avut o revelație: nu numai că-l iubesc pe David, dar îmi și place la nebunie de el.
A-ți place propriul copil e diferit de a-l iubi.
E a-l vedea și accepta așa cum este, dincolo de ce ai vrea tu ca el să fie.
E a-l urmări cum crește și cum se dezvoltă prin propriile puteri, fără a-l grăbi și a-l forța să apuce pe drumuri pentru care încă nu e pregătit.
E a-l lăsa să greșească și a descoperi că creierul lui micuț înregistrează și prelucrează toate informațiile și stimulii din jur și-și creează propriul sistem de raționamente și concluzii.
E a observa cu entuziasm că aplică sistemul acesta în zilele și lunile și anii următori pentru a se apăra, pentru a descoperi, pentru a se testa pe sine însuși și a-și înbogăți bagajul de cunoștințe și experiențe.
E a descoperi ce-i place să facă și a te axa pe domeniul respectiv în activitățile pe care le faci cu el, chiar dacă te cam plictisești (recunosc că mi-aș dori ca el să picteze și să coloreze mai des și că mă cam obosesc construcțiile și alergatul)

Îmi plac de el. Îmi place figura lui nevinovată și hotărâtă când e sigur pe ceea ce vrea.
Îmi place cum îi strălucesc ochii când zâmbește.
Îmi place cum vorbește și se poticnește și încearcă din nou și iar nu-i ies cuvintele cum trebuie dar nu se lasă până nu spune ce are de spus.
Îmi place că ne-a învățat atât de bine pe toți din casă încât poate anticipa reacții.
Îmi place că îndrăznește să riposteze când se simte nedreptățit.
Îmi place memoria lui care mă lasă fără cuvinte.
Îmi place cum crește, cum devine un copil așa cum știe el să fie, fără să accepte decât fărâme din visele noastre pentru el.
Îmi place că mă pune la încercare, mă testează, îmi împinge limitele. Oricât de supărător ar fi pentru mine, ca adult, până la urmă e un mod de a mă descoperi pe mine în relația cu el. am trecut prin multe etape ale oboselii, supărării, nedumeririi, îngrijorării, furiei și am descoperit limite tot mai largi și înțelegere tot mai profundă a rolului lui în viața și în sufletul meu. Asta mă face să nu-l condamn când se crizează și să văd motivele reacțiilor lui, nu reacțiile în sine.
Nu-l vreau mai cuminte. Nu-l vreau mai supus, nu-l vreau altfel decât așa cum este.
Vouă vă plac copiii voșri?

VORBE

2012-01-24T11:31:00.000-08:00

- Tati, dot. Ai du-te dot ti unde-mi alaide pe pâine!
(Tati, jos. Hai, du-te jos și unge-mi arahide pe pâine!)

*

- Alo, pompielii? Tati pace ulât. Ai, mino, ia-l!
(Alo, pompierii? Tati face urât. Hai vino și ia-l!)

*
- Piti t-o ducat cu pitoiu lu Denita ti o păcut buba la uleche ti la pitol. Piti ete un tăntălău mititel
(Pisi s-a jucat cu pisoiul Denisei și a făcut buba la ureche și la picior. Pisi este un tăntălau mititel!)

*

Eu - Hai să strângem jucăriile
El - Tu, mama. Eu tau aici, mă uit la tine.
Eu încep să strâng și să pun la loc și mă trezesc cu indicații:
- Ata, mama, pune aia acolo ti aia acolo.

*

Tușeam și nu-mi recăpătam vocea. A venit el cu soluția:
- Mama ale teba în gât. Ai, du-te ia tolopel, mama!
(Mama are ceva în gât. Hai, du-te și ia siropel, mama!)

*

eu - David, hai la nani!
el - Mai tau dot tinti minute cu tati
(mai stau jos cinci minute cu tati)

LA MULTI ANI, MAMA!

2012-01-17T10:45:00.000-08:00

Cu toata iubirea, pentru mama mea. Dintre toate pozele cu ea, asta mi-e cea mai draga.
Nu neaparat pentru ca eu sunt cea din bratele ei, ci pentru expresia chipului ei.

Si o poza mai recenta, tot una dintre preferatele mele:

ÎNGER, ÎNGERAȘUL MEU

2012-01-06T22:57:00.000-08:00

- Înger
- Latu meu
- Ce mi te-a dat
- Dumeu
- Totdeauna
- Pii cu mine
- Și mă-nvață
- Pac bine
- Eu sunt
- Mic, pămă male
- Eu sunt
- Lab, pămă tale
- În tot locul
- Mă-ntotete
- Și de rele
- Mă pădete
- Doamne,
- Latii tăi pie tolii ai mei.
- În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh
- Amin

David a fost sceptic la început în ceea ce privește rugăciunea. A acceptat întâi să stea culcat pe pernă și să mă asculte pe mine spunând-o. Apoi a început să spună el ultimul cuvânt din fiecare vers, ripostând atunci când eu încheiam mai devreme „Nu, mama spune!”. Treptat, am ajuns la varianta de mai sus, care chiar îl încânta. Bănuiam că peste vreo câteva luni, un an, o va spune singur, dar nu țineam neapărat la asta.
Aseară, însă, după ce am spus rugăciunea, David s-a ridicat din pat, mi-a spus „mama stai un pic aici” și s-a dus în camera cealaltă. Așteptam zgomot de ușă deschisă, în semn că vrea să coboare la bunici. Totuși, zgomotele întârziau. Liniște și doar câte o șoaptă din când în când. Am tras cu ochiul pe după perdea și l-am văzut stând lângă pat, cu mâinile împreunate și șoptind rugăciunea. S-a poticnit, a mai sărit cuvinte, dar nu s-a lăsat până n-a ajuns la sfârșit. Apoi a venit la mine, cu un zâmbet cât toate zilele și mi-a zis satisfăcut că a spus rugăciunea singur.

:)

33

2011-12-26T05:17:00.000-08:00

Nu am vrut sa scriu postarea asta. Nu pentru ca aș avea ceva împotriva trecerii anilor. Dimpotrivă, e cursul normal al vieții și, deși de multe ori am dificultăți în a-mi aminti vârsta mea calendaristică (spuneam cândva că mintea mi-a rămas blocată pe undeva pe la 30 de ani), mi-o asum și mi-o accept cu inima deschisă. Și sunt mândră și bucuroasă când mai încep un an.

Anul acesta a fost un an greu, plin de întortocheri și întorsături de situație care m-au lăsat cumva melancolică, visând în gol la vremuri mai sigure, pe care nu trebuia să mă străduiesc atât de mult să mi le fac senine.

Dar îmi asum și anul ăsta, cu greșelile pe care le-am făcut, cu nedreptățile care mi-au fost făcute, cu renunțările cărora a trebuit să le fac față.

Mi-l asum și mi-l accept pentru că e și el al meu. Pentru că n-a fost plin doar de zbucium, ci și de joacă și râsete și cântece și de vorbe stâlcite și entuziaste și de priviri galeșe și zâmbete ștrengărești.

M-a învățat multe anul ăsta.
M-a învățat că viața ți se poate schimba radical nu într-o săptămână, cum zice Coelho, ci de pe o zi pe alta.
M-a învățaț că, dacă trebuie cu adevărat, ma descurc singură, cu copilul meu, dar că e greu, e foarte greu.
M-a învățaț că nu pot ajuta oamenii care nu vor sa fie ajutați și că poți deveni dependent de nefericire și nemulțumire și că e tare greu să vezi lumini și bucurii mici și să le aduni în suflet atunci când ești bolnav de negativism (din fericire, nu e vorba despre mine).

Dar am învățat și lucruri pentru care a meritat din plin să trăiesc acest an:
Am învățat că pot fi calmă când copilul e agitat și trântește totul, că pot vedea dincolo de manifestarea lui violentă și-l pot lua în brațe și alina. Aș vrea să pot arăta și altora cum să vadă dincolo de aparențe.
Am reînvățat să mă joc și să râd din toată inima și să cânt sau să spun poezii pe stradă atunci când David mi-o cere, ba chiar am descoperit că oamenii nu se uită ciudat, ci zâmbesc cu drag când mă aud, când ne aud (poate că și lor le e dor de bucurie pură și micile noastre manifestări voioase le amintesc că nu toate în viață sunt negre sau gri).
Am reînvățat să sar coarda și șotronul și să sar pe capacele canalelor de pe trotuar, cu David de mână, sau să merg pe bordura trotuarelor zicând sunt tren și că merg pe linia de cale ferată.

N-am vrut să scriu postarea asta,dar atâția oameni dragi mi-au făcut urări care de care mai emoționante, încât chiar nu pot sări peste aniversarea asta.

Mulțumesc tuturor pentru vorbele frumoase și gândurile calde pe care le-am primit astăzi.

DE CRACIUN

2011-12-24T03:42:00.001-08:00

Anul ăsta parcă pregătirile au fost făcute mai ușor și cu mai puțină agitație. Fiecare și-a găsit timpul și locul în bucătăria mică, astfel încât, toate au decurs lin. Eu am făcut biscuiții șprițați mult doriți (cei pe care ni-i făcea mama în copilărie) și foile de tort și salata de boeuf (David m-a ajutat la tăiat legumele). Tata socru a făcut cârnații, chișca și caltaboșul. Mama soacra a făcut ciorba și friptura și vreo trei feluri de prăjituri.
Au mai rămas treburi mai mărunte: de făcut cremele pentru prăjituri și tort, de definitivat curățenia, de mers cu colinda.

Va doresc Sărbători frumoase împreună cu cei dragi sau cu gândul la ei.
Sa va bucurați de sclipirile din ochii copiilor când vă colindă și când descoperă cadourile primite de la Moș.
Sa lăsați în urmă agitația și tristețile, să vă rămână bucuria.

PRIMA SERBARE

2011-12-21T10:31:00.000-08:00

- Meg gădinită, bini Motătun duti cadou
- Da, David, miercuri avem serbare. Mergem la grădiniță iar Moșul o sa dea cadouri la copii.
- Da, ti lui Matei.
- Sigur că și lui Matei.

- Auzi, Moșul o să-ți dea cadou, dar tu o să-i spui poezia?
- Daaa.
- Hai s-o repetăm : Ninge...
- Nide ial nide
- Ca-ntr-o...
- Lume pemecată
- Crește...
- Omu de dăpadă
- Dintr-un....
- Bugăl cât o loaaată
- Foarte frumos David, vezi că știi poezia? I-o spui și moșului?
- Nu pun ata, pun tica tica (nu spun asta, spun poezia cu tica tica)
- Poți s-o spui pe care-o vrei, Moșului o să-i placă.

Nu vă închipuiți că țin la chestia cu poezia recitată în fața moșului, a mătușii, a bunicii sau a vecinei. Ba chiar mă amuză când prin casă spune de 10 ori la rând câte o poezie, de-mi face capul calendar, iar când apare cineva străin în peisaj amuțește într-o clipă. Mă distra, însă, convingerea cu care spunea că el va recita poezia Moșului.

- Dar costumul făcut de bica îl îmbraci?
- Daaa, Bapi eti om dăpadă.
- Da, ești om de zăpadă. Toți copiii se costumează la serbare.
- Ti Matei?
- Și Matei. El este pitic. Tu o să fii om de zăpadă.
- Daaa.

Conversația asta am avut-o de câteva ori înainte de ziua de azi. De fiecare dată David era convins că va îmbrăca costumul și că va spune poezia. Iar cei mari erau la fel de convinși ca el.
Pe mine vă rog să nu mă includeți în categoria „cei mari”. Am recapitulat mental toate reacțiile pe care le văzusem de-a lungul timpului la copiii de trei ani atunci când dădeau cu ochii de Moș, am comparat cu felul lui David de a se comporta în situații noi și am pornit spre grădiniță pregătită sufletește să-mi țin pruncul în brațe în timp ce el își ascunde fața în umărul meu, întinzând, totuși, mâna după cadou :)

Entuziasmul i-a pierit în momentul în care am coborât din mașină. S-a oprit brusc și nu a mai vrut să meargă. I-am spus că azi e o zi specială și că stă și mama cu el la grădiniță, ba chiar vine și tati. M-a privit cu speranță și a pornit spre poarta grădiniței, ținându-mă de mână.

În grupă, cei mai mari l-au înconjurat entuziasmați:
- David, azi vine Moșul.
- Hai să stăm pe scăunel.
- De ce nu vii?
- De ce nu te îmbraci cu costumul?
- Se supără Moșul dacă nu te îmbraci.
- Uite, eu sunt om de zăpadă
- Și eu pitic
- Andrei e brăduț.

David se ascunsese după mine (deși în restul zilelor nu mai știa cum să mă dea pe ușă afară) și nu spunea nimic. N-a vrut pelerina. A spus că o ia când vine Moșul, dar a refuzat și atunci. Degeaba au făcut ceilalți copilași paradă prin fața lui.

A stat pe scăunel, cu mine în spatele lui, ținându-mă de mână. I-a urmărit atent pe toți copilașii care au spus poezii. Unii s-au încurcat, emoționați, alții nu s-au mulțumit cu o singură poezie și au spus două, cu entuziasm. Un copil mai mititel a început să plângă. Niște frățiori și mai mititei alergau prin clasă și râdeau cocoțându-se pe scaune.

Așa cum anticipasem, David a refuzat să spună poezia. S-a întors cu spatele, s-a rezemat cu capul pe brațe, sprijinit se spătarul scaunului, a dat din cap a „nu” și și-a țuguiat buzele în semn că el de acolo nu se mișcă oricât am insista.

Moșul a înțeles. A avut el de-a face cu destui copii încât să știe la ce să se aștepte.
David s-a întors din nou cu fața la ceilalți, atunci când s-au cântat colinde. N-a cântat, dar s-a uitat atent la copii.

A venit momentul cadourilor, l-am luat în brațe, el și-a ascuns fața în umărul meu, dar cadoul l-a acceptat, iar când am ajuns pe scăunel a insistat să deschidem cutia. I-a adus Moșul un glob pământesc, cum văzuse el la Ucu Petea (unchiul Petrea) și-i plăcuse atât de mult încât îl lăsase din mână doar când îi promisesem că vom vorbi cu Moșul să-i aducă și lui unul.

Și cam asta a fost serbarea. L-am prins, totuși, în două poze cu Moșul, ba chiar a stat în brațele lui și i-a răspuns la întrebări dând din cap a „da” sau ”nu” după caz.

Apoi.... știți vorba aia cu războiul și plăcintele? De emoționat ce a fost la serbare, când a dat de cornulețe și suc, a înfulecat copilul meu de ziceai că se bat turcii la gura lui :))

Au plecat, apoi, rând pe rând, toți copiii. Noi am rămas ultimii.
- Mai tăm pic la gădiniță, insista David țopăind.

În timp ce-l îmbrăcam, s-au dus toate emoțiile lui și a început să râdă și să cânte și să-mi povestească. Doamna educatoare a făcut ochii mari și a exclamat:
- Ia uite-l, că vorbește bine. La grădiniță nu-i prea aud vocea, credeam că încă nu vorbește.
Ei bine, a avut ocazia să-l audă. Și, ca să lecuiască de tot pe cei care dădeau dezaprobator din cap când auzeau că n-a vrut să participe la serbare, cum am ajuns acasă, David ne-a trântit un:
- Motătiuuun cu pete abe, a tooootiiiit de pin nămeeeeti. Mooooo Tăăăătiuuuun, moooo tăăăătiuuuun.
Dar așa....cu melodie cu tot.

Adică, dragii mei, știu și poezia (și nu numai una), știu și cântecelul (din nou, nu numai unul), dar nu mă puneți să prestez când eu nu vreau că n-o fac și gata.

Am zis.

MOȘU' NOSTRU ÎL AJUTĂ PE BIBI

2011-12-07T23:32:00.000-08:00

Atunci când am aflat despre Bibi am reacționat așa cum fac de obicei: Of, bietul copil, dar ce pot face eu pentru el? Cat de mult ajută ăia 10-20 lei pe care i-aș putea pune în cont? Așa că i-am cheltuit pe nimicuri pentru David.

Dar povestea lui Bibi a rămas activa în mintea mea, datorită oamenilor minunați care fac eforturi mari să îl ajute. Și atunci am spus: poate că, totuși, ajută și banii ăia puțini pe care i-aș putea dona. Dar fondul meu egoist (ăla de-mi spune mereu să pun pe primul loc micile nimicuri importante pentru mine și ai mei) mă împiedica să iau drumul băncii.

Atunci a venit salvarea: Bogdana a început să pună la vânzare diverse lucrușoare, banii încasați pe ele urmând să meargă în contul lui Bibi.

Hopa, mi s-a aprins un beculeț. Poate că a dona nu înseamnă neapărat să dau fără să primesc ceva în schimb. Așa că am urmărit ofertele. M-am agățat de trei perechi de cerceluși. Nu costau mult, doar 10 lei o pereche. Poate că, în mod normal, nu i-aș fi cumpărat, că nu aveam nevoie neapărată de ei, dar, cum era pentru o cauză bună, i-am luat. Și m-am simțit bine că am făcut o faptă bună.

Am urmărit apoi blogul Bogdanei, să văd dacă mă mai pot lipi de ceva.
Îmi doream de mult un ulei de argan, dar tot ezitam să-l cumpăr. Până când a apărut printre produsele vândute pentru Bibi. Nici n-am stat pe gânduri. Așa mi-am rezolvat și unul din cadourile de Crăciun.
Am ratat niște papuci grozavi pentru David, din cauză că nu am deschis calculatorul la timp și mi-au luiat=o alții înainte. Mă bucur, însă, că s-au vândut.

Între timp, campaniei i s-au alăturat și alte persoane cu suflet mare.
Bianca are deschis un mega-giveaway cu cosmeticale bio,
Sabina vinde fotografii artistice,
Bogdana cateva sapunuri handmade de la Fides Naturis,
pe 17, talcioc!
Mai sunt 2 zile în care puteți comanda calendare cu imaginile voastre preferate, iar 20% din încasări vor merge la Bibi
Timp de o saptamana : 10 - 16 decembrie ora 24.00, numarul de sms 848 va strange bani pentru Bibi. Un SMS costa 2 euro.
Grațiela are la vânzare niște artcesorii de-a dreptul fermecătoare
Toate pentru Bibi.

E luna cadourilor, nu? Moșul trebuie să facă cumpărături, nu-i așa? Ce-ar fi să-l rugați să tragă o privire întâi pe la ofertele care-l pot ajuta pe Bibi?

Acum... nu mă considerați materialistă sută-n sută. Donații mai fac din când în când atunci când mai sunt abordată pe stradă, chiar și lui Bibi i-am pus în cont un pic mai mult decât costă uleiul de argan, rotunjind suma.

Dacă nu găsiți nimic interesant printre produsele vândute pentru Bibi, dar vreți totuși să ajutați, puteți dona în contul:
LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX
Banca Transilvania
Titular cont: Filip Bogdan-Liviu
CNP 1660903133678

CARTILE LUI DAVID - CARTILE IN LIMBA DANEZA

2011-11-29T12:08:00.000-08:00

Unele dintre cele mai frumoase amintiri din Danemarca sunt cartile cumparate de acolo. Limba daneza nu ne incurca deloc. As fi putut sa fac o traducere cu ajutorul internetului, dar am renuntat la idee. Chiar daca nu intelegem o boaba din ce e scris, facem la greu lecturi dupa imagini. Partea frumoasa e ca povestile se schimba la fiecare lectura, in functie de inspiratia de moment. Uneori avem chef sa le inflorim si inventam tot felul de detalii. Alteori simplificam cat putem.

Preferata lui David din ultimele zile, cartea pe care e obligatoriu sa i-o citesc la culcare altfel nu vrea sa doarma, e cea despre un cofetar care se trezeste intr-o dimineata cu o idee grozava: un tort nemaivazut, la care munceste toata ziua si de care e foarte incantat la final.
E o carte cu cifre si, cu ajutorul ei, David a inceput sa recunoasca unele cifre pe care mi le tot arata prin reviste sau pe strada la numerele masinilor. De numarat numara doar pana la 4, dupa aceea e o mare abrambureala in capul lui. Dar macar a trecut de faza in care numaratul insemna "unu...doua...sase...noua" sau, cand n-avea chef de numarat o scurta la "unu...doua...multe"

Alta carte care a fost preferata lui mult timp (pana a fost detronata de cea cu cofetarul), e cea in care Mickey si prietenii pregatesc un purcel pentru un concurs. Ii fac curatenie in tarc, ii dau sa manance toate fructele si legumele pe care le gasesc la ferma, dar, la un moment dat, purcelul nu mai poate manca nimic. Toti se mobilizeaza sa afle care e problema iar dupa ce rezolva misterul ajung la concurs si il castiga. Cu ocazia asta trecem in revista activitatile de la o ferma, animalele domestice, legumele si fructele.

Celelalte doua carti in daneza, care din cand in cand revin in atentia lui David, sunt despre cum isi petrec ziua un catelus si o pisica. Lui David nu prea ii plac cateii, sunt mult prea agitati pentru el si il sperie. Cartea despre Fido, insa, ii place mult si inventam impreuna aventurile prin care trece catelusul. Pisicile, in schimb, au un loc aparte in sufletul lui David. Le adora. Le mangaie, vorbeste cu ele, le dragaleste. De aceea si cartea despre Ludo e una dintre preferate.

Am mai avut o carte care ne placea foarte mult. prima carte cumparata in Danemarca, cea din care David a invatat culorile. Din pacate am ratacit-o inainte de a ne intoarce in Romania. Un timp mi-a parut rau dupa ea. Acum, insa, m-am resemnat. Sper sa o gaseasca un copil care s-o indrageasca la fel de mult cum a indragit-o David.

DIN NOU DESPRE VIOLENTA

2011-11-28T00:41:00.001-08:00

In ultimele luni, se discuta mult despre pedepsele corporale aplicate copiilor. Unii le considera justificate (o palma la fund din cand in cand - sau o varguta cand te doare palma - nu are cum sa-i faca rau, nu-i asa?), altii lupta vehement impotriva oricarui tip de violenta indreptata asupra copiilor.

Nu m-am implicat in nici o discutie, nici n-am avut putere sa citesc tot ce s-a scris despre asta pe bloguri sau forumuri, dar m-am gandit mult la ce cred eu, la ce experiente am avut in trecut, la ce am vazut si inca vad peste tot in jurul meu.

Ceea ce ma face sa scriu aceasta postare e urmatorul fragment din postarea Ralucai:

"Pot sa zic ca acest copil al meu a facut sa ia nastere in mine anumite sentimente pe cere nu credeam ca le aveam si o dedicare care pana atunci nu o mai avusesem pentru nimeni. In el imi gaseam toata implinirea mea. Totusi existau cazuri cand... ma purtam... altfel. In anumite momente cand facea ceva ce nu-mi convenea, sau nu facea ceva ce vroiam eu, in mine se intampla ceva. Era o revolta dura la adresa lui... care ma cuprindea intr-un moment asemenea unui fulger si care nu ma lasa pana nu se materializa in urlarea la copilul meu si scuturarea lui. Dupa ce ma descarcam eram din nou persoana iubitoare de dinainte insa nu-mi puneam prea multe probleme din cauza asta parandu-mi-se ceva normal sa am reactia asta in fata copilului. Ca doar, nu-i asa? trebuia sa iau atitudine."

Este ceva ce probabil simt toate mamele. Cine poate spune ca nu a simtit niciodata asa ceva ori minte, ori e o persoana cu adevarat speciala. Cunosc bine fulgerul asta care intr-o clipita te transforma dintr-o fiinta zambitoare si dragastoasa, intr-o bomba cu ceas pe cale sa faca totul tandari in jur.

Recunosc ca l-am lasat sa ma cuprinda de cateva ori, am aplicat si eu palma aceea la fund, care n-are cum sa faca rau, am strigat la copilul meu in timp ce el ma privea cu o expresie ce oscila intre amuzament si nedumerire, incercand sa inteleaga ce inseamna schimbarea asta in atitudinea mea fata de el.

Am stiut de la inceput ca nu e ceea ce imi doresc pentru noi, ca nu asa vreau sa crestem, dar furtuna a fost de multe ori mult prea puternica si a fost nevoie de o putere prea mare din partea mea ca sa-i tin piept si nu am reusit mereu sa vad dincolo de nervii mei.

Dar, recunoscandu-mi scaparile si lucrand constant cu mine ca sa le raresc pana la eliminare, am sustinut mereu ca nu sunt de acord cu educatia prin violenta. Toate semnele din viata mea mi-au aratat asta, incepand de la faptul ca fiecare lovitura imi lasa in degete o durere de parca pedeapsa fusese pentru mine si incheind cu crizele lui David care se crede uneori indreptatit sa loveasca si el cand nu-i convine ceva.

Asa ca am inceput sa spun "nu" loviturilor si sa le impun si celor care intra in contact cu David sa gaseasca alte moduri de a rezona cu el.

Uneori, probabil din cauza faptului ca sunt contra unui obicei atat de comun, mi se mai spune ca as fi impotriva pedepselor corporale (si nu numai) pentru ca as fi fost pedepsita astfel in copilarie "de prea multe ori".

Cu mana pe inima repet de fiecare data ca, desi nu-mi amintesc eventualele pedepse de la varste foarte mici, cand am mai crescut am fost lovita de 3 ori. Atat, dar tin minte si acum detaliile si imi amintesc cum m-am simtit vis-a-vis de autorul loviturilor.

Pe mine asta ma trezeste cand vine fulgerul. Nu vreau ca David sa simta pentru mine ce simteam eu atunci. Nu vreau sa isi aminteasca de mine astfel.

Pentru ca, reconstruindu-ma si redescoperindu-ma si incercand sa nu ma vad doar pe mine in relatia cu David, am ajuns la concluzia ca, intr-adevar "atunci cand realizezi ca dragostea vindeca totul, abia atunci poti renunta la ideea ca orice altceva reprezinta o solutie mai buna."

acum imi amintesc ca am mai scris cate ceva pe tema asta
aici
si aici

TICA TICA TICA

2011-11-22T12:08:00.000-08:00

Din păcate nu am și varianta sonoră, dar, în timp ce citiți poezia de mai jos, imaginați-vă un glas subțirel și alintat, un zâmbet pana la urechi și doi ochi sclipind ștrengari. Pentru că știe, ștrengarul meu știe bine că mă înmoi toată când începe să recite și-mi zice poezia asta de zeci de ori pe zi.

Tica tica tica
Tetat mica
cat pitica
toaată lica
dut a coală
cu butica goaală

Pentru cine nu o știe, poezia in original suna așa:

Tica tica tica
m-a certat mămica
c-a mâncat pisica
toată fripturica
și m-am dus la școală
cu burtica goală

Poezia asta ne-o spunea mama când eram mici. Luna trecută, când a venit la ziua lui David, i-a recitat-o de câteva ori iar David a îndrăgit-o atât de mult, încât m-a pus să i-o repet până a învățat-o.

EU ÎL VREAU DEPENDENT

2011-11-01T07:23:00.000-07:00

Ioana a spus lucrurilor la care ma gândesc pe nume. Dar tot simt nevoia să le dau o notă personală (mai ales că diferența de vârstă și sex dintre copiii noștri nu-i de neglijat). Așa că preiau modelul ei și, menționând că sunt părerile mele care pot diferi mai mult sau mai puțin de ale lui Cătălin, va spun că:

1. Da. Vreau un copil dependent. Vreau să mă caute şi să îmi prefere apropierea pentru ca peste vreo câţiva ani să se ceara cât se poate de natural să doarmă peste noapte la un prieten cu care are de impartit secrete pe care nici un adult nu trebuie sa le afle.
Sau, sictirit de camera părintilor, să ceară camera lui, pe care să o închidă cu grijă și pe ușa căreia să lipească un ditamai “Accesul interzis” ca să fie clar că nimeni nu trebuie să-i invadeze intimitatea
Dar numai pentru că el vrea, nu pentru că "l-am invățat" noi. Nu ştiu cum poţi învăţa simţurile. De fapt nici nu caut vreun răspuns.
Și da, inca o data, vreau un copil dependent. Un copil care să se lipească de mine în public, care să se agațe de mine în mulțimi, care să-mi caute privirea când un străin îi vorbește, chiar dacă bietul om vrea doar să-i facă un compliment. Are rost să explic de ce?

2. Încă e alăptat???
Trecând cu vederea observaţii precum "dar tu nu mai poţi să ai lapte bun la vârsta asta" (aşa o fi sau nu, pentru mine e cam irelevant, ceva din instictul ăla primar îmi spune că nu are cum să fie laptele de vacă, destinat viţelului, mai bun decât al meu, destinat copilului propriu ), "e prea puţin acum, nu ajunge pentru un copil ca el" (este adevărat, abia dacă mai găsește două guri de lapte din când în când, dar nici nu susțin că baza hranei lui david o constituie laptele matern ; am trecut de mult la altă dimensiune a alăptării) ajungem la "niciodată n-o să-l poţi obişnui fără tine" (zău...mira-m-aş să mă tragă de mînă ca să-l însoţesc la prima întâlnire :D ), "nu-i bine să sugă la vârsta asta" (când întreb de ce.....răspunsurile îşi cam pierd logica sau trezesc iritare prin simplul fapt că am îndrăznit să întreb sau să aduc argumente în favoarea alăptatului prelungit).

3. "Nu puteţi pleca nicăieri fără el".
Mai are rost să explic? Adică...cine-şi doreşte să plece cu zilele fără copil aşa mic?! Evident cine preferă, e liber să o facă, dar să nu presupună că viaţa celor care nu aleg opţiunea asta s-a încheiat. A nu merge acum fără copil nu înseamnă că niciodată n-o să se mai întâmple lucrul ăsta...Doar că ceva mai târziu decât cere moda (aia care înmoaie inimi, părinţi tineri şi frumoşi care îşi văd de viaţă ca înainte pentru că au avut grijă să-şi obişnuiască bebeluşii cu bunicii şi, nu-i aşa, sunt independenţi...atât de independenţi încât aceiaşi bebeluşi râd cu tot corpul când intră bunica sau mătuşa în cameră, nu mama sau tata (exagerez, dar nu prea tare.) ).

4. "Nu o să se obişnuiască la grădiniţă".
Ei, aş. Adică toţi copiii care nu mai sug sau nu au supt niciodată au stat din prima zi la grădi, fără plâns după mami, fără nici un semn că ar prefera acasă sau aiurea? Chiar toţi? Ei bine, David s-a obișnuit. Primele doua zile au fost mai cu cântec. Apoi a mers bucuros aproape în fiecare zi. Cerea singur la gădinită. Acum are zile când vrea să meargă și zile când nu vrea să meargă, dar refuzul n-are nici o legătură cu alăptatul sau dependența. David refuză să meargă la grădiniță (deși se vede că ar vrea) pentru că afară este frig iar el nu suportă frigul. Preferă să stea în casă, vorbindu-mi despre grădiniță, despre Matei și „muti pii” (mulți copii) decât să iasă afară. Iar asta e valabil și pentru alte ieșiri pe care trebuie să le facem.

5. "Îl răsfeți prea mult!!!!!"
Bine, cred că e nevoie de o lămurire...ca să mă exprim bombastic e nevoie de nişte "delimitări conceptuale": ce înseamnă răsfăţ?! Faptul că are nevoie de mine sau de el să îl alinăm şi să-l ţinem în braţe când e obosit, s-a lovit, îi cresc dinţii, e plictisit etc? Sau faptul că îi cumpăr jucării scumpe și multe (că doar am copil independent, nu?) în speranţa că acele obiecte îl vor ţine ocupat, dar îi vor dovedi în acelaşi timp că îl iubesc? Îi cumpăr jucării, recunosc. Unii ar zice că prea multe (și de aici dovada că-l răsfăț), eu zic că atât cât e necesar. Cine a aruncat un ochi peste grămada noastră de jucării, a văzut, însă, că aproape toate sunt adresate copilului și părinților împreună. Pentru că eu cred că ăsta este rolul firesc al jucăriilor: să aducă la un loc şi copil şi părinţi, nu să devină obiectul care desparte copilul de părinţi. Că doar suntem fiinţe sociale, nu? Jucăriile pot ţine locul unei persoane? Probabil pot, când nu se poate altfel, dar sigur nu-i cea mai fericită opţiune şi nici cea pe care a ales-o copilul de la bun început...a fost condus, cu blândeţe sau nu, depinde de abordări, spre această situaţie. Şi probabil că eu îl răsfăţ....pentru că mă strigă: " Mama ai mini itea căm!" (mama, hai la mine aicea să ne jucăm). Ceea ce în mintea lui de copil născut dintr-o fiinţă socială înseamnă ca eu să-l însoţesc în joc, să mă las la nivelul lui (nu în picioare, nu pe scaun!) şi să particip....sau măcar să stau lângă el....să văd ce frumos ştie să modeleze el cu plastilină. Altfel, dacă nu are cu cine împărtăşi bucuruia, la ce bun să se joace?! E adevărat, un frate/soră sau alt copil în ecuaţie schimbă niţel datele problemei, în bine şi-n mai uşor pentru părinţi :). Sau nu. :)

Acum... să nu vă închipuiți că David e un copil care stă non stop la mine în brațe și nu pot face un pas fără el. Nici gând. înțelege când am de lucru și nu mă pot ocupa de el și își găsește de joacă singurel. Are perioade când petrece mult timp cu bunicii, la grădiniță mă împinge spre ușă de parcă nu înțelege ce caut eu acolo, în spațiul lui și al copiilor.

Notă: mare parte din postare e copiată de la Ioana, căreia îi mulțumesc mult că mi-a dat acordul

SI-AM MAI CRESCUT UN PIC

2011-10-31T13:20:00.001-07:00

CALENDARUL NATURII

2011-10-17T02:53:00.001-07:00

Am vrut să fac un calendar al naturii, pentru David încă de anul trecut. Aveam unul la grădiniță, cu imagini din natură în diferite anotimpuri, cu poze cu copilași îmbrăcați în funcție de vremea de afară. Copiilot le plăcea mult să schimbe data, să arate că știu zilele săptămânii și lunile anului.

Am căutat și alte idei pe internet, am găsit câteva super interesante, dar am tot amânat momentul, ba pentru că n-am avut timp, ba pentru că s-a stricat imprimanta și nu puteam imprima imaginile.

De la începutul lunii, însă, David repetă de zeci de ori pe zi că la ziua lui vine Oana și facem tort cu floricele albe (inițial au fost mov, dar acum le vrea albe :) ). Eu îi tot spun că mai avem de așteptat, că ziua lui e abia la sfârșitul lunii. De unde un pic de confuzie, pentru că el prin „lună” înțelege luna de pe cer și mă întreabă unde-i luna :).

Așa că azi m-am hotărât. Dă-le încolo de imagini. Ne ocupăm momentan de problema timpului. Am găsit o bucată de carton, am decupat hârtiuțe, am scris datele de care aveam nevoie si am întocmit calendarul așa cum vedeți mai jos.

Deasupra am lipit bandă scotch, ca să pot colora data curentă cu un marker iar apoi să pot șterge.
Ultima rubrică e dedicată stării vremii. Nu mă pricep la desen, dar cred că se înțelege că azi, 17 octombrie (acum îmi dau seama că am uitat rubrica pentru an) este înnourat, cu doar un pic de soare când și când, este zăpadă (am desenat fulgii) iar când ieșim afară purtăm fular, căciulă și ghetuțe. :). Cu siguranță, în timp, o să-l îmbunătățesc, dar mă bucur că am reușit să pornesc proiectul.

A, și am încercuit ziua de naștere a lui David, astfel încât, acum, când își amintește că trebuie să vină Oana, se duce la calendar și pune mâna pe rubrica respectivă :)

PRIMA NINSOARE

2011-10-16T04:12:00.001-07:00

Dap, ieri a nins toata ziua. Am facut chiar si un om de zapada mic, dar nu l-am putut trage in poza, pentru ca l-a stricat David pana sa aduc aparatul.

Azi dimineata zapada era de doua ori mai mare decat ieri.

Nu-mi era dor de iarna, dar David se bucura, asa ca trec peste frig (pe care se pare ca-l tolerez mai greu decat in alti ani) si incerc sa-mi amintesc cum ma bucuram si eu de zapada in copilarie.

DUET - TETELU DOMINIC

2011-10-09T06:29:00.000-07:00

PAPI ETI LAU

2011-10-09T04:22:00.000-07:00

„Papi eti lau. Tica mică tititică”
David este miau. Pisica mică mititică

PAPI ETI CUCULIDU

2011-10-06T11:07:00.001-07:00

Adică ”David este cocoș”

TIU

2011-10-04T11:42:00.000-07:00

Azi, venind de la gradiniță, vede CD-urile agățate deasupra ogrăzii cu păsări.

el: Tiu!
eu: Da, sunt agățate CD-uri.
el: Puni tiu nu bini uliu papă totodac (punem CD-uri, ca să nu vina uliul să pape găina).

Noh, dacă ajungeți prin vreun sat și vedeți agățate în curte CD-uri sau alte chestii strălucitoare, sa știți pentru ce-s :)

CĂRȚILE LUI DAVID - COPACUL E VIU

2011-10-03T11:43:00.001-07:00

Cartea despre copac am primit-o, împreună cu alte trei cărți din aceeași serie, de la doamnele educatoare cu care am lucrat acum 5 ani. Le găsiseră într-un magazin second hand și, cum sunt cărți în limba italiană, s-au gândit că mi-ar fi de folos în lecțiile cu copiii.

Este o carte scrisă pentru copii de mai multe vârste. pentru cei mici are poze și câte o poezioară, pentru cei mai mari, are explicații mai detaliate. Un mod foarte util de a-i familiariza pe copii cu ceea ce se petrece în natură.
Câteodată îi citesc lui David versurile în italiană. O făceam și când era mic și pare că îi place cum sună. De cele mai multe ori, însă, lecturile noastre au loc cam așa cum veți vedea mai jos.

El: Mama, ai tim. (Mama, hai să citim).Tim catea pacu.
Eu: Bine, hai să citim cartea cu copacul

El: Mecu, mida, papă puda
Eu: Da, melcul și omida papă frunza.
El: Puda berte. Paci puda. (Frunza verde. Le place frunza)
Eu: Da, le place, uite cum și-a pus omida bavețică și și-a luat cuțitul și furculița.
David ridică pagina din dreapta și-și bagă mâinile prin forma frunzei:
El: Capi mâna, muti mâna.
Eu: Da, încape mâna. Multe mâini încap.
El: Ita nu capi mâna, spune el încercând să bage mâna prin forma rotundă din stânga. Male mâna, nu capi
Eu: Acolo nu încape mâna, ca-i mare.
El: Nu, nu capi.
Eu: Uite, gândăcelul ne povestește despre frunze, care, de obicei sunt late și subțiri.
El: Colopila.
Eu: Ce face clorofila?
El: Colopila pace pudi berte
Eu: Ai dreptate: clorofila face frunzele verzi.

Eu: Uite ce ne povestesc furnicuțele: Copacul este format din rădăcini, trunchi și...
El: Chegi
Eu: Da, crengi.
El: Wow uti. Cadi pudi. Bini toama bati bîtu, cadi pudi
Eu: Da, cand vine toamna, bate vântul și cad frunzele.

Eu: În afară de frunze, în copac mai sunt și flori
El: Muti poli, paci poli. (Multe flori, îmi plac florile).
Eu: Da, iar florile au diferite culori. unii copaci au flori albe, alții flori roșii sau roz sau chiar portocalii.
El: Wow, bina. Bina mică mică.
Eu: Da, uite albina mică. Ce face albina?
El: Bina bini poli. Nu poli ata male. Bina bini poli ata mică (Vine albina pe floare. Nu pe floare asta mare. Albina vine pe floarea asta mică).
Eu: Și ce face albina pe floare?
El: Ia talu, duci tup, paci mele
Eu: Da, ia nectarul și-l duce la stup să facă miere.
El: Muuti mele, uti, cugi melea. (Multă miere, uite, curge mierea). Paci melea.
Eu: Îți place mierea?
El: Da, paci. Iau, iau, cuma.
Eu: Nu chiar acuma. Terminăm de citit cartea, apoi mergem în bucătărie și mâncăm miere, da?
El: Da.

Eu: Din flori se fac fructele.
El: Puchi. Ăta ete măl.
Eu: Da, fructele, iar ăsta e un măr. Fructele sunt pline de vitamine și minerale
El: Papă Papi, chete male
Eu: Da, papă David și crește mare.
El: Nu paci tapi ăta (Nu-mi place șarpele ăsta)
Eu: Nu e șarpe, e un vierme. Uneori viermii papă și ei din fructe.
El: Nu paci.
Eu: Nici mie nu-mi place.

El: Wow, mânta.
Eu: Da, în fructe sunt semințe. Ele sunt purtate de vânt sau de animale...
El: Uti una mică mică mică.
Eu: Da, o sămânță mică s-a prins de blana oiței.
El: Duci paaarte
Eu: O duce departe. Apoi sămânța ajunge pe pământ, soarele îi dă căldură, norul îi dă apă...
El: Pouă. Nolu dă pouă
Eu: Da, din nor plouă. Ploaia este apă care ajunge la sămânță. Apoi din sămânță cresc niste rădăcini micuțe, o tulpiniță și niște frunzulițe
El: Pudiliti. Două pudiliti.
Eu: Da, două frunzulițe. Apoi planta crește, crește, iar după cațiva ani, din sămânța asta mică, mică se face....

El: Pac maaaale.
Eu: Un copac maaare
El: Uti pilu, lonu, cuburi, catea.
Eu: Da, copilul are un balon și cuburi și o carte.
El: Papă pala.
Eu: Papă și para. Toate lucrurile pe care le are copilul vin de la un copac. Para e un fruct din copac, cartea și cuburile se fac din lemnul copacului.
El: Gata, tim catea tuta.
Eu: Citim și cartea cu căsuța?
El: Daaaa

Cartea cu căsuța într-o postare viitoare :)

CĂRȚILE COPILĂRIEI

2011-10-03T05:17:00.000-07:00

De când vavaly m-a invitat să vorbesc despre cărțile copilăriei, mă tot gândesc cum să întorc frazele, să spun ceva inteligent. :). Citind, însa, postarea ei, mi-am dat seama că n-am ce zice mai mult decât a spus ea.

Eu nu-mi amintesc ce povești mi s-au citit în primii 2-3 ani. Cu siguranță poveștile clasice sau cele care atunci erau nou apărute. Știu sigur că pe atunci, ca și acum, noile apariții circulau rapid printre părinți iar bibliotecile celor mici aveau cam aceleași cărți.

Cand aveam in jur de 4-5 ani, părinții s-au trezit deodată copleșiți de pofta noastră de povești. Tot timpul voiam să ne citească iar ei nu prea aveau timpul necesar, așa că au investit într-un pick-up și în discuri și ne-au învățat să le folosim.

Acestea pot spune că au fost poveștile copilăriei mele: teancurile de discuri, dramatizările acelea superbe, ce au în distribuție actori mari, unii dintre ei deja plecați dintre noi. Vocile acelea încă îmi răsună în minte și în suflet. ”Micul cadiu” ”Sânziana și Pepelea” ”Ga-ga-ga și alți câțiva”, ”Cocoșelul neascultător”, ”Lebedele” ”Măria sa, Puiul pădurii”, ”Poeziile” lui Eminescu recitate de Ion Caramitru sunt doar câteva din zecile de titluri care atunci însemnau totul pentru mine. Petreceam ore întregi cu urechea lipită de difuzor, cântând împreună cu personajele sau învățând pe de rost bucăți din poveste.

Vavaly vorbește despre imaginile tragice (pe unele le-aș numi chiar sadice) din povestirile clasice. Eu, inițial, le-am luat așa cum erau, dar tot aveam o strângere de inimă când lupul îi devora pe cei doi iezi neascultători sau găina babei era omorâtă în bătaie (plus alte, multe exemple).
Ca să nu mai spun despre relativitatea conceptului de ”neascultare” și de discuțiile interminabile despre efectele unor astfel de povestiri moralizatoare. Bine, mai, erau neascultători, dar chiar trebuiau să moară? Și chiar de mâna nașului? Iar cocoșul? Ce vină avea el că n-avea cum face ouă de l-a luat moșul la bătaie și l-a alungat de acasă? Și biata găină, care în fiecare zi făcea ouă, să fie omorâtă cu sadism pentru că n-a avut și ea norocul să găsească doi bani?

Poate că la vremea când au fost scrise aceste povești, se integrau în viața oamenilor de atunci, dar acum, am ceva dubii despre modul în care copilașii de 2-3 ani sau mai mult, pot percepe astfel de mesaje. Mai ales când noi vrem să-i creștem învățându-i să-i respecte pe ceilalți, să pretindă respect, să iubească animalele și natura, să fie copii veseli și inocenți și iubitori, să devină adulți empatici, capabili să înțeleagă și punctul de vedere al celor de lângă ei.

Dar nu intru în alte detalii, pentru că Vavaly a scris foarte bine ce a scris pe acest subiect iar eu n-aș face decât să repet spusele ei.

Când am rămas însărcinată, am scos din cutii cărțile mele vechi. Le-am șters de praf, le-am lipit pe cele rupte și le-am pus frumos în bibliotecă, urmând să văd care vor fi pe placul lui David. Bineînțeles că am mai trecut o dată prin ele, așa, de dragul amintirilor. Am râs de m-am prăpădit recitind ”Orașul piticoților mincinoși” și am visat din nou alături de personajele din ”Basmele” lui Vladimir Colin. Sunt, însă, cărți ceva mai complexe, potrivite mai mult copiilor care deja știu să citească, așa că David nu le-a acordat atenție (deocamdată).

Pe măsură ce David creștea și își manifesta preferințe, am cumpărat cărți specifice vârstei lui. Unele din librării, altele din magazine second hand, unele în română, altele în engleză sau în italiană, chiar și în daneză în perioada petrecută în Danemarca.

Ce voi face în următoarele postări, va fi să vă arăt preferatele lui David, cărțile care-l încântă pe el cel mai mult, nu atât datorită pozelor, cât datorită lucrurilor pe care le învață din ele. Pentru că toate cărțile preferate de David (eu nu i-am impus nici una - nici nu aveam cum - el e cel care și le alege din rafturi) sunt cumva...practice. Încă nu îl tentează povestirile fantastice, care-ți pun imaginația la contribuție (abia de curând a început să ceară să asculte fragmente din ”Ga-ga-ga” sau să-i povestesc ”Punguța cu doi bani”- recunosc că la ultima sar peste scenele în care cocoșul și găina sunt bătuți). E încă axat pe ceea ce poate învăța despre viața de zi cu zi, despre natură, despre regulile de circulație sau despre relațiile dintre oameni.

ACUM 6 ANI

2011-10-01T00:54:00.000-07:00

PRIMELE VERSURI ȘI O DEDICAȚIE PENTRU OANA

2011-09-27T00:23:00.000-07:00

Tete motu loooon,
pată ton.
(In traducere: Trece moșul prin salon și apasă pe buton)

Asta repetă David la nesfarșit de ieri după amiază.

Și are planuri mari de viitor:

Bini Oana, patim tort teli mob, totu, batu, gabin.
Adica, „Vine Oana și facem tort cu floricele mov, roșii, albastre și galbene.”

Chestia asta a inceput s-o spună prima dată noaptea trecută, la ora 2, într-o mică repriză de lipsă de somn. Până a adormit, a repetat de vreo 20 de ori, ca să nu uit. :) Dimineață, s-a trezit tot cu replica asta în minte. :)

Deci, dragă Oana, de ziua lui, tortu-i cu dedicație pentru tine :). Nici sa nu-ți treaca prin cap sa nu vii.

CALIA

2011-09-24T09:34:00.000-07:00

Azi, din senin, imi spune: "lia"
Eu intreb: Lia? (fusese la noi o fata care se numeste Lia)
el: nu, lia
eu: care lia?
el: lia
eu: nu stiu ce-i lia
el se gandeste si zice: calia
eu: ce-i calia?
el: calia
eu: portocala? (Imi venea sa zic Portocalia :) )
el: nu, calia
eu: nu inteleg ce vrei sa spui
el: calia.
Incerc sa trec peste, dar el tot e preocupat de "Calia". Se uita in departari si, la un moment dat, isi aminteste ceva si spune: Chia
eu: aaaa, Galleria! (Galleria e mall-ul din Piatra Neamt, caruia, in primavara, ii zicea Chia)
el, entuziasmat: Daaaaa, Calia. Parte, nu meg cuma Calia
eu: Da, e departe, nu mergem acolo acum.
Apoi a inceput sa-mi povesteasca despre Galeria si despre cum o sa mergem acolo cu tati, cu masina, o sa ne plimbam cu scarile rulante si o sa-i iau ciocolata.
"Paci lata" Adica-i place ciocolata (ii cumparam mereu, de 2 lei, stafide invelite in ciocolata alba, pe care le manca in timp ce hoinaream prin mall)

CONTINUAM

2011-09-15T00:28:00.000-07:00

La pachet cu gradinita, a venit o perioada de schimbari. Le-am anticipat, deci incerc sa le accept. Dupa gradi, David e lipit de mine. Rasuflu doar cand doarme. Si ma cauta mereu cand nu ma vede. S-au dus vremurile cand, daca trebuia sa plec undeva, imi facea din mana si-mi zicea “Pa, mama!”, apoi isi vedea de treaba cu tati sau bicu. Acum zice ca nu ma lasa sa plec, iar daca insist nu se smiorcaie ci urla de-a dreptul.

Astfel incat, marti l-am luat cu mine la sala. Luni sarisem aerobicul tot pe motiv ca nu ma lasa sa fac un pas fara el. A fost ok, pentru ca nu eram decat 4. A avut loc de alergat, de jucat cu mingile, cu masinutele, etc. Umbla in 4 labe trecand pe sub picioarele noastre la unele exercitii. Fetele chiar s-au amuzat.
Dar lunea, miercurea si vinerea suntem mai multe si nu stiu cum o sa fac.

Ieri am sarit si gradi si sala. Am fost la Suceava.

Am un copil tare rabdator daca-s si eu rabdatoare. A mers cu mine la agentia de prestatii sociale sa iau o adeverinta. Mi-am adunat toata rabdarea de care am fost capabila si am trecut cu vederea faptul ca s-a pus pe strans praful de pe jos. Daca el a inteles ca trebuie sa stam la coada, am inteles si eu ca se plictisea si avea nevoie sa mearga in 4 labe. Cand am terminat, l-am spalat pe maini si l-am scuturat de praf (oricum hainutele urmau puse la spalat de indata ce ajungeam acasa) si ne-am continuat drumurile prin oras.

Am mancat cate o inghetata si am mers la Administratia financiara, dupa alte hartii. Iar coada, iar strans praf, de data asta de pe mocheta. Plus descaltat de sandale, ca-i mai interesant descult.

Apoi am mers intr-un parc si am mai mancat o inghetata.

Tati avea treaba cu nu stiu ce intrunire a profesorilor de biologie, asa ca mai aveam de asteptat si cautam idei sa-l distrez. Fantanile arteziene din parc l-au tinut un timp ocupat, dar nu destul.

Fix atunci ne-a iesit in cale Muzeul de stiinte naturale. Vai ce i-a placut! Am stat aproape o ora. Nu l-au impresionat bioramele, chiar a declarat ca nu-i plac. Nici rocile si cristalele nu l-au interesat. Am stat un pic la vivariu unde am vazut tot felul de rozatoare si pasari, iar cea mai mare parte a timpului a petrecut-o petrecut alergand de la un acvariu la altul. Sunt vreo opt, iar David a fost pur si simplu fascinat. Se amuza si doamna de la bilete vazandu-l cum se distreaza

Astfel, acum povesteste tuturor ca a vazut “pete lau” adica peste pisica (miau) si un peste piranya maaaare, plus alti pestisori. Cu siguranta, in fiecare oras pe care-l vom vizita, vom cauta muzeele de stiinte. Iar daca au si animale vii va fi distractie pe cinste.

Aseara ma hotarasem sa nu-l mai fostez cu gradinita. Mai incercam, dar, daca plange, facem o pauza. El era decis ca nu ma lasa sa plec si ca sta cu mine.

Am facut, insa, un brainstorming si mi-am amintit de un mic artificiu pe care-l folosisem acum cativa ani cu un copilas de grupa mijlocie care suferea mult dupa mama lui. Dimineata, in timp ce-l imbracam, i-am aratat albumul de poze si i-am spus ca poate lua cu el orice poza cu mine si, astfel, ma va avea cu el toata ziua. Cand i se face dor, e de ajuns sa se uite la poza. A ales doua poze cu toti trei si cu apa :):

Am mers din nou cu autobuzul, el tinand pozele in mana. Din statie pana la gradinita a vrut pe umeri. Am ajuns, l-am dezbracat, am intrat in clasa, a fugit la Matei sa-i arate pozele, s-a intors si m-a vazut stand ghemuita langa usa, a venit la mine, mi-a aratat cu degetul usa, mi-a facut din mana si a plecat. N-am stat pe ganduri si am iesit.

Ok, s-ar putea sa nu fie asa in fiecare zi, dar asta-mi arata ca nu gradinita e problema, ci despartirea de mine si ca azi am facut un pas inainte.

A DOUA DIMINEATA

2011-09-12T23:29:00.000-07:00

Update de ieri:
A plans un pic, zice Doamna. Apoi s-au inteles bine, au povestit si a promis ca nu mai plange. Dupa urmele de pe palme, am dedus ca au desenat.

A refuzat sa manance la pranz, dar la amiaza a vrut sa stam amandoi pe treptele gradinitei pana a terminat de mancat merele pe care i le pusesem in pachet si una din napolitanele primite la gradinita. Apoi am mers si am mancat o inghetata rosie, de capsuni.

A stat lipit de mine toata dupa amiaza, drept pentru care am renuntat la sala (vine si povestea aerobicului dupa ce trece febra inceputului de gradinita) si, dupa somnul de pranz, ne-am intalnit in oras cu una dintre prietenele noastre dragi, cu care a alergat prin tot parcul pana a obosit.

Inainte de a adormi, a zis cu hotarare ca azi sta la gradinita cu copiii, iar mama nu sta cu el si nu mai plange.

Azi am mers cu autobuzul. A tinut sa plateasca el si tot drumul a admirat biletul pe care il primise de la sofer. Din statie pana la gradinita a vrut in brate. Noroc ca nu-i distanta mare. Nu m-a lasat sa plec imediat, dar nu s-a mai catarat in bratele mele. Se uita la copii cum se joaca, tot lipit de mine. Am incercat sa plec cand l-am vazut mai linistit, dar s-a agatat de mine si a plans. S-a calmat apoi, i-am promis ca vin sa-l iau impreuna cu tati si cu jumatate de inima m-ar fi lasat, cu jumatate nu. Apoi, cum e ziua unuia dintre copii, Doamna a scos cutiile cu bomboane si l-a luat in brate la catedra. Oarecum resemnat, mi-a facut din mana in timp ce ieseam pe usa.

Asta cu bomboanele, nu-i varianta ideala, chiar nu ma incanta defel, dar pentru azi a mers. Maine sarim peste gradinita, ca avem de mers la Suceava.
Oricum, eu sunt mai linistita. Stiu ca in lipsa mea e ok. Trebuie doar sa trecem peste momentul despartirii.

Un lucru bun este ca nu e grupa mica, ci mixta, cu copii intre 3 si 6 ani, cei mici fiind mai putini iar cei mari fiind incantati si nerabdatori sa ajunga la gradinita. Deci singurul care plange e David :). Mai e un copilas mic, dar e acolo cu fratiorii lui un pic mai mari, deci e oarecum in familie si de asta nu plange.
Sper ca entuziasmul celor mari sa-l acapareze si pe David. :)

Update: a zis Doamna ca n-a mai plans deloc. Cand am mers dupa el se uita pe niste carti impreuna cu alti baieti. Ar mai fi ramas cu copiii, dar era asa cald si frumos afara, incat a preferat inghetata cu care l-am imbiat. :)

PRIMA ZI

2011-09-12T01:57:00.001-07:00

Stie ce e gradinita. In primavara a fost cu mine, cand lucram la Piatra.

Acum i-am explicat ca nu voi mai sta cu el. A parut nu doar impacat, ci chiar entuziasmat: “Meg Tei nita” Adica merge cu Matei la gradinita, finutul meu, cu care se intelege foarte bine. “Mama nu mini nita”.

Eu imi facusem planuri pentru mine. Tiii, ce de-a timp liber! Pana la 12 merg in oras, ma lafai prin magazine, platesc facturi, ma plimb in voia cea buna.

Bun. Am ajuns, l-am dezbracat si am pornit spre clasa. Moment in care s-a cocotat in bratele mele si s-a tinut strans ca o maimutica. Anticipasem asta, asa ca l-am lasat. Matei tot insista sa-l las jos sa se joace cu el. I-am zis ca va cobori imediat ce e pregatit.

Am mers apoi la jucarii. A strans in jurul lui mai multe masinute, tot cu ochii pe mine, sa nu plec. Am stat putin de vorba cu educatoarea si, intr-un moment cand David parea ca e linistit, mi-am zis ca pot sa plec.

Bineinteles ca mama atasata din mine m-a impuns sa-mi iau ramas bun. Asa ca a trebuit sa mai stau. Fix ca sa asist cum un copil vine si ia o masinuta din cele stranse de David langa el. Vai, ce plans! Si ce urlete! Si ce lacrimi de crocodil i se innodau sub barba!

Si-a facut numarul, l-am tinut in brate, apoi l-am convins sa renunte la cateva masinute si sa pastreze doar vreo 4.

L-am pus apoi singurel la o masuta, impreuna cu masinutele si i-am zis ca merg pe hol sa aduc ceva din geanta. Si am plecat.

Nu stiu ce-a mai fost, aflu in jumatate de ora. El parea oarecum resemnat cand am iesit pe usa.

Stiu doar ca nu mi-a ars de nici o plimbare. Am terminat cumparaturile in 15 minute si m-am invartit fara noima prin oras. Imi simteam inima mica, mica si aproape ma durea. Parca n-aveam nici un sens singura, fara el caruia sa-i povestesc, sa-i explic, fara el pe care sa-l urmez prin magazine sau cu care sa alerg prin centru.

Nu ma puteam gandi decat la faptul ca in strainatate mama e obligata sa stea cateva zile cu copilul la gradinita, pentru acomodare. Eu de ce am plecat? De ce?

Am rezistat cu greu imboldului de a ma duce inapoi si am venit acasa.

M-a ajutat ca am vorbit cu mama mea. Apoi m-am intalnit cu o vecina si am venit impreuna spre casa.

Nu-mi pot elimina golul din piept. Stiu ca el e capabil sa se adapteze si va trece relativ repede peste teama despartirii. Dar eu? Cand o sa-mi revin si o sa stau linistita in orele astea fara el?

PE RARAU

2011-08-22T04:07:00.000-07:00

De la inceputul verii, stiind ca nu vom reusi sa ajungem la mare sau sa mergem in concediu prea departe de casa, am spus ca macar muntele cel mai apropiat ar trebui sa-l vizitam. Chiar e hilar ca stam la o aruncatura de bat de Rarau si sa ne tot codim sa urcam. Ocazia s-a ivit duminica. Nasa lui David, de la Iasi, a venit in vizita pentru week-end, asa ca, impreuna cu ea si cu Denisa, vecina noastra pe care David a adoptat-o drept sora mai mare, ne-am urcat in masina si am pornit spre Pietrele Doamnei.

Daca sunteti in zona, e pacat sa pierdeti ocazia. Serios. Drumul prin Pojorita este proaspat asfaltat pana la aproape un kilometru de cabana, deci nu e absolut nici o problema in a urca cu masina. Unii, mai nemilosi cu masinile sau cu motoare mai puternice, au urcat chiar pana la cabana. Noi am zis ca un kilometru pe jos n-o sa ne omoare, asa ca am lasat masina in primul luminis dupa ce s-a terminat drumul asfaltat si am pornit in drumetie. Si am fost foarte inspirati, pentru ca n-am fi avut unde parca in apropiere de cabana. Foarte multi turisti au profitat de ziua frumoasa si au venit pe munte.

Mai fusesem pe Rarau in urma cu vreo 5 ani. Stiam ca drumul spre stanci e pietros si cu portiuni complicate. Din fericire, nu-mi mai aminteam cat de dificile sunt acele zone, altfel nu ma incumetam sa urc cu David. Spun “din fericire”, pentru ca ar fi fost pacat sa nu urcam. David a fost extrem de incantat. S-a adaptat perfect situatiilor noi, chiuia de bucurie, urca vitejeste sprijinit, bineinteles, de tati sau de mine, unde era mai dificil era trecut din brate in brate, fara, insa, sa riposteze. Am mai intalnit copilasi pe traseu, nu atat de mici ca David, dar, totusi, pana in trei ani si jumatate, deci n-am fost chiar singurii inconstienti care s-au incumetat cu copilul pe coclauri.

Pe drumul spre cabana

Si incepe urcusul

drumul a fost presarat de pauze (cu sau fara placinta :) )

si am ajuns in varf

iar in zare, Ceahlaul meu drag.

La coborire a fost mai dificil in unele portiuni, dar am avut noroc de alti drumeti saritori, care s-au oferit sa ne ajute, coborandu-l pe David din brate in brate.

A fost o zi fantastica, pe care o vom tine minte mult timp.

DREPTUL LA MOARTE

2011-08-18T02:39:00.000-07:00

Ultimul drept din lista lui Korczak, dreptul la moarte, mi-a trezit si mie suspiciuni, la fel ca altora. Nu reuseam sa-l inteleg, de fapt sa-l accept. Pana cand, in aceeasi discutie catre care am pus link in postarea anterioara, am primit explicatia.

“Ce trebuie sa stie copilul pentru a iesi din iarna ce invaluie lumea oamenilor, pentru a se apara de agresiunile unui mod de gandire maturizat in competitie, in dorinta de a fi primul?
Trebuie sa cunoasca drepturile naturii. Intre acestea, este si acela la moarte, care nu trimite direct la drama ghetoului din Varsovia, ci reprezinta cu adevarat o norma pedagogica de prim nivel.
Dreptul la moarte este dreptul la libertatea de exprimare, de miscare, de actiune...inseamna sa stii sa fugi de obisnuinta: iar acest drept ii indeparteaza de copil pe toti adultii intr-un mod sanatos, deoarece parintii taie prea des elanul micutilor din cauza fricii, din teama ca micutul sa nu fuga de ei si sa-si gaseasca sfarsitul. Dar aceasta infranare din partea parintilor, din teama de moarte, nu permite copilului sa-si traiasca pe deplin libertatea, sa-si descopere propriile instincte care sunt animate de o sursa de puritate incontestabila.
Este un drept “extrem”, daca vrem, dar este dreptul la autonomie si la autodeterminare: de ce sa-i invatam pe copii sa fie imediat adulti cand stim ca viata adultilor e ori un camp de lupta ori o mlastina? De ce sa nu-i lasam liberi in primii ani, eliberati cat de mult se poate de hartuiri, de abuzuri, de interdictii?”

Asociez fragmentul acesta cu ceea ce spunea Osho despre cresterea copiilor. Nu imi amintesc citatul exact, dar ideea era ca nu trebuie sa limitam copiii. Ne asiguram in linii mari ca sunt in siguranta (mie mi-e de ajuns sa incui poarta ca sa nu poata iesi in strada si sa stiu ca nu gaseste in curte sau in livada lucruri care chiar sa ii puna viata in pericol) si ii lasam sa exploreze, chiar daca exista riscul sa se loveasca, sa se murdareasca, sa faca o indigestie etc.

Ei sunt capabili sa descopere singuri lumea, sa-si faca propriile idei, sa invete dintr-o cazatura, dintr-o julitura, dintr-o ciupitura de furnica sau o urzicare, dintr-un cucui venit de la o piatra aruncata aiurea, dintr-un zbor de fluture, din parfumul unei flori mov, din alergarea unui paianjen speriat etc.

Inteleg si traiesc zilnic frica de moarte dar ma straduiesc sa nu ma las coplesita de ea, sa n-o las sa se extinda la lucruri din care David poate invata pe propria-i piele cum functioneaza lumea. Intervin in situatiile cu adevarat periculoase, in rest intru in explorarile si jocurile lui doar atunci cand ma cheama.

Dreptul la moarte e, de fapt, dreptul la viata, la libertate, la descoperirea de sine si a lumii inconjuratoare, fara interdictii, fara tipare.

PS. fragmentul este tradus din limba italiana si este preluat de aici

KORCZAK - DREPTURILE COPILULUI

2011-08-15T00:50:00.000-07:00

De cateva zile m-am indragostit Janusz Korczak. De la primele randuri citite mi-a incalzit sufletul.

'Spuneti ca e obositor sa fii alaturi de copii. Aveti dreptate. Si adaugati: fiindca trebuie sa te cobori la nivelul lor, sa te apleci, sa te inclini, sa te incovoiezi, sa te faci mic. Aici insa gresiti. Nu asta te oboseste cel mai mult, ci faptul ca esti obligat sa te ridici la inaltimea sentimentelor lor. Sa te intinzi, sa te alungesti,sa te ridici pe varfurile picioarelor.Ca sa nu-i ranesti.' Janusz Korczak

Iata cum vede el drepturile copilului (pe care le-am gasit intr-o discutie de pe forumul AP)

Drepturile copilului dupa Korczak

*copilul are dreptul la iubire
« Iubiti Copilul, nu doar pe al vostru »

*copilul are dreptul la respect
« Sa cerem respect pentru ochii stralucitori, pentru fruntea neteda, pentru efortul tineresc si incredere. De ce ochii incetosati, fruntea ridata, parul gri...sau o resemnare obosita ar avea dreptul la un respect mai mare? »

*copilul are dreptul de a avea cele mai bune conditii pentru crestere si dezvoltare
« Cerem sa fie suprimate foamea, frigul, mirosurile oribile, umiditatea, suprapopularea »

*copilul are dreptul de a trai in prezent
« Copiii nu sint persoanele de miine, ei sint persoane de astazi »

* copilul are dreptul de a fi el insusi
« Un copil nu e un bilet de loterie care ne va aduce marele cistig »

* copilul are dreptul de a face greseli
« Ar trebui sa renuntam la dorinta iluzorie de a avea copii perfecti »

* copilul are dreptul de a avea secrete
« Respectati secretele lui »

*copilul are dreptul de a fi luat in serios
« Cine cere parerea sau consimtamintul unui copil? »

*copilul are dreptul de a fi apreciat pentru ceea ce este

* copilul are dreptul de a dori, de a cere,insa din pacate, « Odata cu trecerea timpului, distanta intre cererile adultului si dorintele copilului se mareste progresiv »

*copilul are dreptul la « o minciuna, o inselaciune, un furt ocazional »

*copilul are dreptul de a-i fi respectate bunurile si bugetul
« Fiecare are dreptul de a-i fi respectata proprietatea, oricare ar fi importanta sau valoarea acesteia »

* copilul are dreptul la educatie

* copilul are dreptul de a se opune influentelor educative care intra in conflict cu propriile credinte
« Din fericire pentru rasa umana, sintem incapabili sa fortam sa-i facem pe copii sa cedeze sub presiunea loviturilor date bunului lor simt si umanitatii lor »

* copilul are dreptul de a protesta impotriva nedreptatii
« Ar trebui sa terminam odata pentru totdeauna cu despotismul »

*copilul are dreptul de a avea un Tribunal de copii unde poate judeca si poate fi judecat de catre cei asemeni lui
« Noi, adultii, sintem singurii judecatori ai actiunilor copilului, ai miscarilor sale, ai gindurilor sale...un Tribunal de copii ar fi indispensabil...peste 50 de ani , ar trebui sa existe unul in fiecare scoala, in fiecare institutie »

* copilul are dreptul de a fi aparat intr-un sistem de justitie specializat pentru copii « Chiar si copilul delincvent este tot un copil »

* copilul are dreptul de a-i fi respectata supararea, « chiar de nu e vorba decit de pierderea unei pietre »

* copilul are dreptul de a muri
« Iubirea profunda a mamei pentru copil ar trebui sa ii lase acestuia dreptul de a muri prematur....nu toti arbustii devin copaci »

ALAPTARE CU SUCCES

2011-08-06T14:31:00.000-07:00

Ziceam ca n-are rost sa mai scriu si eu despre alaptare cand multe alte mame bloggerite o fac mai bine decat m-as pricepe eu.
Dar postarea Ralucai, mi-a trezit amintiri si ca raspuns la unele fragmente din conversatia postata de ea, imi doresc sa scriu despre experienta mea in alaptare.

Raspund aici in primul rand la afirmatiile referitoare la faptul ca cezariana poate fi motiv de lipsa de lapte.

Ultimele saptamani inainte de nastere au fost dedicate aproape exclusiv informarii in privinta alaptarii. In jurul meu se vehiculau multe previziuni sumbre. Conform parerii generale, n-aveam sa am lapte pentru ca aveam sanii mici (da, ramasesera mici in ciuda sarcinii) si pentru ca nici mama mea nu reusise sa-si alapteze copiii decat cateva saptamani. Am avut noroc, insa, de fete dragi care mi-au trimis informatiile de care aveam nevoie ca sa nu cred miturile cu care eram bombardata. Si am avut noroc ca mi-am dorit sa citesc toate acele informatii si sa nu cred tot ce zicea lumea.

Situl care m-a ajutat cel mai mult, inainte de nastere, sa-mi pun in ordine gandurile despre alaptare si sa fiu convinsa ca o sa reusesc a fost http://www.alaptare.home.ro/ Inainte de a merge la spital, am copiat toate informatiile de acolo intr-un document word, le-am printat si le-am pus frumos intr-un dosar, sa le am la indemana in caz de nevoie. Asta chiar daca citisem totul de vreo 3 ori.

Stiam care sunt miturile, stiam pozitii de alaptat, stiam cum trebuie introdus sfarcul in gurita copilasului ca sa evit ragadele, eram stapana pe mine. Si, ca o asigurare in plus pentru a avea lapte, imi facusem un mic stoc de Ceai pentru stimularea lactatiei de la Fares (din care am baut constiincioasa in primele zile de spitalizare, pana in ziua 4 dupa operatie, cand venit laptele).

In plus, una dintre prietenele virtuale, care nascuse cu o luna in urma, imi spusese ceva ce inca nu gasisem pe net: in primele zile, copilul mananca foarte, foarte putin, pentru ca are stomacul foarte, foarte mic. Sa nu ma sperii daca suge doar cate un pic sau daca n-am decat cateva picaturi de colostru. Pentru copil va fi suficient.

Am nascut prin cezariana, cu anestezie rahidiana, vineri, la ora 9, apoi am fosr dusa la terapie intensiva, un etaj mai jos. Am revenit la maternitate sambata la amiaza. Dupa cateva minute in care m-am plimbat incercand sa-mi revin din ameteala, l-am primit pe David.

Nu mi s-a explicat nimic despre alaptare, despre cum sa atasez copilul la san. Probabil facusem impresia ca stiu ce am de facut avand in vedere ca pe tot parcursul sarcinii ma dovedisem foarte informata.

A fost o reusita totala. A mers totul ca la carte. David n-a supt mult, dar ne-am coordonat perfect si atunci, si la urmatoarele incercari. Singurele probleme de inceput au fost foarte usoare rani pe varful sfarcurilor. Dar usoare zic, doar la nivelul stratului de piele de la suprafata varfului sfarcului. Dureau un pic, dar fata de ce am auzit la alte mame, au fost ca inexistente.

Si am alaptat aproape exclusiv pana aproape de 6 luni, cand am inceput diversificarea.

Spun “aproape” exclusiv pentru ca in maternitate David a primit si lapte praf. Cinci zile din cele sapte petrecute in spital, am fost tintuita la pat de dureri groaznice de cap (banuiesc ca din cauza anesteziei). Dureri cum nu-mi amintesc sa mai fi avut vreodata. Mi se facea rau de indata ce ridicam capul de pe perna, fiecare drum la baie era un calvar. Am stat in perfuzii, mi s-au dat calmante, dar n-a functionat nimic. Si am fost la un pas de depresie, pentru ca durerile astea ma luau prin surprindere, nu stiam nimic despre cat de normale sau de frecvente sunt, nu-l puteam tine pe David in brate, puteam alapta doar culcata pe o parte (din fericire asta nu-l deranja, iar asta ma mai linistea putin), ba chiar il auzeam plangand in salonul nou nascutilor si stiam ca va primi lapte praf ca sa ma pot eu odihni iar asta imi provoca mie crize de plans.

A trecut insa. Cu ajutorul doctoritei si a asistentelor am depasit situatia si am fost norocoasa ca durerile au tinut doar 5 zile (am inteles ca in unele cazuri dureaza mai mult).

Si iar spun “aproape exclusiv” pentru ca in primele doua luni, pana sa ma lamuresc definitiv ce-i cu alaptarea exclusiva, David a mai primit ceva ceai cand si cand, atunci cand parea ca nu se satura.

N-a fost chiar lejer drumul nostru, dar in mare parte m-am complicat datorita faptului ca nu intelegeam pe deplin ce inseamna alaptare la cerere. Spuneam si eu ca altii “sigur, la cerere, dar nu mai devreme de ...o ora, ca nu digera laptele anterior”. Cu timpul, dupa citit si rascitit pe situri de specialitate si forumuri, dupa mesaje primite din partea fetelor care deja trecusera prin asta, m-am prins ca “la cerere” inseamna oricand vrea copilul. Adica la o ora sau doua, sau la jumatate de ora, sau la 15 minute, sau chiar mai des.

Pe la 2 luni jumate, am avut primul episod de sani durerosi, cu febra si frisoane (din fericire febra nu a fost mare si n-am ajuns la complicatii). Am crezut ca ma urc pe pereti de durere, sanii stateau sa explodeze, David nu reusea sa-i goleasca indeajuns si nici sa desfunde canalele. A trecut cu paracetamol si foi de varza zdrobite si aplicate pe san, in zonele dureroase. urmatoarele episoade (vreo 2 la numar) au fost mult mai usoare.

In timpul puseului de crestere de la 3 luni, am fost la un pas de a introduce formula. Nu intelegeam de ce plange, de ce ba vrea sanul, ba nu-l vrea, stiam ca seara am mai putin lapte si-mi treceau prin minte toate vorbele despre “lapte insuficient” etc. M-a salvat Nutrinatal-ul. Luam doza mai mica decat cea indicata pe prospect, dar a fost de ajuns sa regleze secretia de lapte si sa ne linistim.

Inainte de a naste si imediat dupa, ma temeam de ideea ca intre 6 luni si 1 an ar trebui sa incep intarcarea. Pur si simplu nu-mi puteam imagina cum voi reusi sa-l determin pe David sa renunte la ceva care-i e atat de drag si-i face atat de bine. M-am linistit de indata ce am dat de blogul lui Rox si de blogurile fetelor dragi care au ales intarcarea naturala. A durat doar o clipa sa inteleg ca asta e ceea ce ni se potriveste si noua, iar din momentul acela, chiar n-am mai avut nici o teama si nici un complex legat de alaptare.

Si asa am ajuns aici, la 2 ani si 9 luni. Inca n-avem nici o intentie sa renuntam.

1-7 AUGUST, SAPTAMANA MONDIALA A ALAPTARII

2011-07-31T01:41:00.000-07:00

Perioada 1-7 august este dedicata Saptamanii mondiale a alaptarii.
Nu putem participa la activitatile din Bucuresti, dar dam vestea mai departe.

De ce? Pentru ca, la 2 ani si 9 luni, continuam. Mai rar sau des, ziua sau/si noaptea, de sete sau de alint, de durere sau cu rasete. Si suntem fericiti, voiosi, senini, iubitori, uniti. Ni se potriveste si inca nu ne vedem renuntand.

David evolueaza exact asa cum mi-am dorit s-o faca, este copilul care incalca cu indarjire tiparele celor cu previziuni sumbre, care nu inteleg alaptarea prelungita, purtatul, co-sleeping-ul, educarea fara pedepse si tot ce presupune atasamentul. Asa ca mergem mai departe in acelasi stil.

Detalii despre Saptamana Mondiala a Alaptarii si cum este ea marcata in Bucuresti, gasiti pe blogul Mami, alapteaza-ma

PENTRU TEODORA

2011-07-27T06:14:00.000-07:00

Pe Teodora am cunoscut-o vara trecuta cand, singura fiind cu David, cautam orice prilej de intalnire cu copii mari si mici, pentru a ne umple timpul cu veselie si joaca.
Eram oarecum vecini si din vedere o stiam, dar intrasem rar in vorba cu ea inainte de a incepe sa ies la joaca cu David.

Avea trei ani si jumatate si era mereu in compania celor doua surori mai mari care o purtau peste tot, o plimbau cu bicicleta, alergau pe dealuri cu ea. Imi va ramane mereu in suflet trio-ul acesta minunat.

Ne-am jucat mult vara trecuta. Aproape in fiecare seara ne adunam pe ulita, iar copiii din zona se grupau in functie de varsta, discutii, jocuri, cu cei mici misunand printre ei. Ne-am jucat mult cu Teodora, sarind peste si prin balti, culegand pietricele. Ii placea sa-l alinte pe David si sa-l faca sa rada, iar de fiecare data cand trecea pe langa poarta noastra, il striga sau intreba de el

Am plecat apoi din Campulung si am hoinarit prin lume si prin tara. Cand ne-am intors, am regasit-o cumva stinghera, parca neincrezatoare ca vreau sa reluam jocurile, cumva intimidata de prezenta mea. Pana cand, saptamana trecuta, stand de vorba cu doua vecine, l-am lasat pe David sa se joace la o movila de nisip de pe ulita. La inceput timida, s-a apropiat si ea. Apoi s-a incins jocul si pana s-a intunecat s-au jucat cu picioarele goale in nisip. L-a alintat din nou pe David, asa cum facea vara trecuta si au ras impreuna. Imi fusese dor de ea, de zulufii ei vesnic ciufuliti si de ochii mari, de chipul ei poznas.

Ieri am vazut-o ultima data. Era imbracata in rochita alba, de ingeras, cu buclele aranjate cuminti in jurul chipului palid. Dormea, cu ochii usor intredeschisi, asa cum am inteles ca dormea mereu. Aceeasi ochi calzi care ne priveau chiar si de dincolo de viata, neindurandu-se, parca, sa se desparta de noi.

Pe chipul ei, insa, ramasese imprimata o expresie de calm si pace ca si cum ea, copila de patru ani si opt luni, ar fi inteles in ultima ei clipa de viata ceva ce noi nu vom intelege poate niciodata. Nu vom intelege de ce a trebuit sa plece. Durerea e prea mare si ne intuneca prea tare mintile si sufletele. Nu vedem clar si probabil nu vom reusi niciodata s-o facem.

Odihneste-te in pace, micuta Teodora!

MY VISION OF EDUCATION - OSHO

2011-07-27T00:03:00.000-07:00

prima parte

MY VISION OF EDUCATION is that life should not be taken as a struggle for survival; life should be taken as a celebration. Life should not be only competition, life should be joy too. Singing and dancing and poetry and music and painting, and all that is available in the world-education should prepare you to fall in tune with it-with the trees, with the birds, with the sky, with the sun and the moon.

And education should prepare you to be yourself. Right now it prepares you to be an imitator; it teaches you how to be like others. This is miseducation. Right education will teach you how to be yourself, authentically yourself. You are unique. There is nobody like you, has never been, will never be. This is a great respect that God has showered on you. This is your glory, that you are unique. Don't become imitative, don't become carbon copies.

But that's what your so-called education goes on doing: it makes carbon copies; it destroys your original face. The word "education" has two meanings, both are beautiful. One meaning is very well known, although not practiced at all, that is: to draw something out of you. "Education" means: to draw out that which is within you, to make your potential actual, like you draw water from a well.

But this is not being practiced. On the contrary, things are being poured into you, not drawn out of you. Geography and history and science and mathematics, they go on pouring them into you. You become parrots. You have been treated like computers; just as they feed the computers, they feed you. Your educational institutions are places where things are crammed into your head.

Real education will be to bring out what is hidden in you-what God has put in you as a treasure-to discover it, to reveal it, to make you luminous.

And another meaning of the word, which is even far deeper: "education" comes from the word educare; it means to lead you from darkness to light. A tremendously significant meaning: to lead you from darkness to light. The Upanishads say, "Lord, lead us from untruth to truth"-"asato ma sadgamaya." "Lord, lead us from death to deathlessness", "mrityorma amritamgamaya." "Lord, lead us from darkness to light"-" tamaso ma jyotirgamaya." That is exactly the meaning of the word "education": tamaso ma jyotirgamayma--from darkness to light.

Man lives in darkness, in unconsciousness--and man is capable of becoming full of light. The flame is there; it has to be provoked. The consciousness is there, but it has to be awakened. You have been given all, you have brought it with you; but the whole idea that you have become a man just by having a human body is wrong, and that idea has been the cause of tremendous mischief down the ages.

sursa: What is real education? Osho - The Secret, Discourse 2

va urma

MAN IS BORN AS A SEED

2011-07-22T05:44:00.000-07:00

MAN IS BORN AS A SEED. He is born as a potentiality. He is not born as an actuality. And this is very special, this is extraordinary, because in the whole of existence only man is born as a potentiality; every other animal is born actual.

A dog is born as a dog, he is to remain the same his whole life. The lion is born as a lion. Man is not born as a man, man is born only as a seed: he may become, he may not become. Man has a future; no other animal has a future. All animals are born instinctively perfect. Man is the only imperfect animal. Hence growth, evolution, is possible.

Education is a bridge between the potentiality and the actuality. Education is to help you to become that which you are only in a seed form. And this is what I am doing here; this is a place of education. The thing that is being done in the ordinary schools and colleges and universities is not education. It only prepares you to get a good job, a good earning; it is not real education. It does not give you life. Maybe it can give you a better standard of living, but the better standard of living is not a better standard of life; they are not synonymous.

THE SO-CALLED EDUCATION that goes on in the world prepares you only to earn bread. Jesus says, "Man cannot live by bread alone." But that's what your universities have been doing-they prepare you to earn bread. In a better way, in an easier way, in a more comfortable way, with less effort, with less hardship-but all that they do is prepare you to earn your bread and butter. It is a very, very primitive kind of education: it does not prepare you for life.

Hence you see so many robots walking around. They are perfect as clerks, as stationmasters, as tax collectors. They are perfect, they are skillful, but if you look deep down in them they are just beggars and nothing else. They have not even tasted one bite of life. They have not known what life is, what love is, what light is. They have not known anything of God, they have not tasted anything of existence, they don't know how to sing and how to dance and how to celebrate. They don't know the grammar of life; they are utterly stupid. Yes, they earn-they earn more than others, they are very skillful and they go on rising higher and higher on the ladder of success-but deep down they remain empty, poor.

EDUCATION IS TO GIVE YOU inner richness. It is not just to make you more informed; that is a very primitive idea of education. I call it primitive because it is rooted in fear, rooted in that "If I am not well educated I will not be able to survive." I call it primitive because deep down it is very violent: it teaches you competition, it makes you ambitious. It is nothing but a preparation for a cut-throat, competitive world where everybody is the enemy of everybody else.

Hence the world has become a madhouse. Love cannot happen. How can love happen in such a violent, ambitious, competitive world where everybody is at each other's throat? This is very primitive because it is based in the fear that "If I am not well educated, well protected, highly informed, I may not be able to survive in the struggle of life. " It takes life only as a struggle.

sursa: What is real education? Osho - The Secret, Discourse 2

va urma

LET ME SIGN / NEVER THINK

2011-07-19T14:01:00.000-07:00

initial nu mi-a placut cum canta.

Apoi am citit versurile si a inceput sa-mi placa.

Din pacate, pentru LET ME SIGN n-am gasit varianta audio integrala, ci doar bucatica de pe coloana sonora din Twilight.

LET ME SIGN

Let Me Sign- Robert Pattinson

Asculta mai multe audio diverse

Oohh
Oohh
Standing there by the broken tree,
Her hands were all twisted, she was pointing at me.
I was damned by the light coming out of her eyes.
She spoke with a voice that disrupted the sky.
She said 'Walk on over yeah to the bit of shade,
I will wrap you in my arms and you'll know you've been saved'
Let me sign, let me sign, let me sign.

I was out for a drink in a soho bar
The air was smoked out liked a cheap cigar
She rose out of her seat like a painted ghost
She was the woman that I wanted the most
As she reached for my arm I gave her my hand
I said 'Lay me down easy let me understand'
Let me sign, let sign, let me sign.

As I walked through the door she was still in my head
As I entered the room she was laid there in bed
She reached out for me all twisted in black
I was on my way down, never coming back
let me sign, let me sign, can't fight the devil so just let me sign.
let me sign, let me sign, can't fight the devil so just let me sign.

NEVER THINK

Robert Pattinson - Never Think

Asculta mai multe audio diverse

I should never think
What's in your heart
What's in our home
So I won't

You'll learn to hate me
But still call me baby
Oh love
So call me by my name

And save your soul
Save your soul
Before you're to far gone
Before nothing can be done

I'll try to decide when
She'll lie in the end
I ain't got no fight in me
In this whole damn world
So hold off
She should hold off
It's the one thing that I've known

Once I put my coat on
I'm coming out in this all wrong
She's standing outside holding me
Saying "Oh please,
I'm in love,
I'm in love!"

Girl save your soul
Go on save your soul
Before it's to far gone
And before nothing can be done

Cause without me
You got it all
So hold on
Without me you got it all
So hold on
Without me you got it all
Without me you got it all
So hold on
Without me you got it all
So hold on
Without me you got it all
So hold on.

AS FI VRUT SA FIU ACOLO...

2011-07-10T13:29:00.000-07:00

In primavara lui 2001 eram la Padova. Prin toate marile magazine se vindeau bilete la concertul lui Bon Jovi. Nu stiu ce-a fost in capul meu atunci de am renuntat la concert. Nici macar nu costa asa de mult. De fapt, cred ca intr-un tarziu m-am hotarat sa merg, dar deja se vandusera toate biletele. Am regretat mult timp ca am ratat ocazia si n-a fost mare consolare ca l-am vazut cantand o melodie la Festivalbar, cateva zile mai tarziu.

Astazi am regretat putin ca nu-l pot lasa pe David la bunici o zi si o noapte, ca sa pot face drumul pana la Bucuresti. Pentru prima data in 2 ani si 8 luni, mi-as fi dorit sa nu fiu atat de legata de el, sa nu depinda atat de mine.

Cred ca este singurul concert de pana acum la care chiar mi-as fi dorit sa ajung. Pentru ca il iubesc pe Jon Bon Jovi de cand l-am auzit prima data si de fiecare data cand il ascult, aproape ca uit sa mai respir.

TWILIGHT SAGA

2011-06-15T06:47:00.000-07:00

Vineri seara, inainte de culcare, cautam Baby TV, apasand pe butonul de la televizor. Telecomanda nu mai e de mult functionala, David a avut grija s-o tranteasca de gresie in nenumarate randuri, pana s-a facut farame. Eh, nu-i prea mare pierdere. Si asa nu ne uitam mult la tv, asa ca nu ma deranjeaza metoda veche de schimbat canalele.

Pe un program (nu mai stiu exact care), a aparut o scena care mi-a atras atentia. Ceva mi-a zis ca-i un film cu vampiri (n-am vazut decat cateva secunde, pentru ca David a ripostat si si-a cerut drepturile) si mi-am amintit ca de mult imi statea in minte sa ma uit la Twilight. Candva, sora mea a fost foarte pasionata de subiect si mi-l recomandase, dar eu il trecusem cu vederea pentru ca cineva, nu-i zic numele, persoana importanta, l-a catalogat (fara sa-l vada) drept film pentru adolescente, drept pentru care nu merita vazut.

Pana sa adoarma pruncul, am pus la descarcat Twilight pentru ca a doua zi sa ma uit in timpul somnului de pranz al lui David.
Bineinteles ca n-a iesit cum m-am gandit initial.
David a adormit (undeva in jur de 23.30), am vazut ca filmul s-a descarcat, asa ca l-am pornit sa vad cum e imaginea si sa gasesc subtitrare, eventual, in caz ca imi placea, sa pun la descarcat si celelalte doua filme din serie.

Mare greseala am facut. M-a prins ora 2 noaptea uitandu-ma la film. M-am culcat doar pentru ca stiam ca dimineata copilul va fi in forma si va trebui sa tin pasul cu el. Altfel cred ca faceam noapte alba, urmarind toata seria. Sambata la pranz am vazut New Moon, iar noaptea am adormit iar la ore tarzii pentru ca n-am rezistat tentatiei si a trebuit sa vad si Eclipse.

Ok, stiu, unii dintre voi zambesc superior acum. Dar stiu si ca altii (sau altele) zambesc “cunoscator”. Va zic ca de mult n-am mai fost cuprinsa de asa o frenezie. M-am trezit deodata, la cei 32+ ani ai mei (dar varsta-i doar un numar, nu-i asa?), redevenind adolescenta vrajita de o poveste incredibil de romantica si imposibila.

Stiu, se zice ca Robert Pattison nu joaca grozav in filmele astea dar sa recunoastem ca rolul il prinde, iar figura lui (sigur, cu machiajul de rigoare) e perfecta pentru personajul pe care-l joaca.
Si, la urma urmei, ce mai conteaza? Odata prinsa in poveste, jocul actorilor chiar a fost pe locul doi.

Duminica m-am delectat revazand diverse scene si urmarind interviuri pe youtube. Am descoperit ca nu-s singura si nu-s chiar dusa, avand in vedere ca am citit in mai multe locuri ca filmele astea trei sucesc mintile nu numai adolescentelor ci si femeilor in toata firea (nu ca eu as intra in vreuna din categoriile astea :) ).

Luni am intrat in panica. Urmatorul film are premiera abia in toamna. Ce ma fac pana atunci? Iar ultimul film iese abia in 2012. Daca vine sfarsitul lumii si nu apuc sa-l vad? (Stati, nu dati cu pietre, sunt si eu sub influenta mailurilor cu care am fost bombardata). Ma cuprinsese deznadejdea.

Dar m-a salvat surioara mea, spunandu-mi sa caut in biblioteca unde voi gasi cu siguranta primele doua volume ale seriei (de pe vremea cand trecea ea prin ce trec eu acum). Ce surpriza fantastica! Mi-a venit inima la loc si pot zice ca din liceu (cand stateam noptile sa citesc, neputand sa adorm pana nu aflam cum se termina cartea) nu am mai stat pana la ore tarzii cu o carte in mana. Acum nu mai trebuie sa astept un an jumate sa vad cum se va termina intreaga poveste.

Cartile-s faine. Pot zice ca-mi plac mai mult decat filmele. Dar sunt foarte bucuroasa ca am vazut intai filmele. Pentru ca imi place sa asociez figurile actorilor cu personajele din carte.

Acum... nu-s eu priceputa la critici de film, dar am citit cateva articole, in special despre Robert Pattison. Nu v-am spus nu? Cand ma apuca o pasiune din asta pentru un actor (pentru ca nu-i prima data, nici nu indraznesc sa vorbesc despre perioada cand eram innebunita dupa Hugh Jackman) citesc si vad tot ce se poate despre persoana respectiva: articole, interviuri, filme. Asa am ajuns sa vad Remember me, care, la sfarsit, m-a facut sa plang (nu zambiti ironic inainte de a vedea filmul). Abia astept sa vad Water for the elephants, care are nota mai mare decat seria Twilight. Ca sa nu mai vorbesc de Little Ashes despre care am citit numai lucruri faine si in care am inteles ca Robert Pattison, in rolul lui Salvador Dali, a fost exceptional (inca nu l-am vazut, spun si eu din ce am citit).

E drept, sunt putine filmele in care a jucat. Cineva (nu-i zic numele, persoana importanta), mi-a zis ca nu-i place in mod deosebit actorul asta. Dar e tanar. Avand in vedere ca are doar 25 de ani, eu zic c-a facut treaba buna pana acum. Cred ca promite si o sa astept cu drag urmatoarele lui filme.

Acestea fiind spuse, ma intorc la visare. E fain sa te simti tanar si sa evadezi din realitate.

PS. Scena de la tv fusese, intr-adevar din Twilight. Am recunoscut-o ulterior in film.

PETRECERE IN FAMILIE

2011-05-22T06:37:00.000-07:00

Mare petrecere in familie (familia din partea mamei mele). Avem 3 Constantini, 2 Elene (una a lipsit motivat), plus o aniversare de 30 de ani de casnicie.

Ajungem pe la amiaza. Lumea e inca imprastiata, bunicii sunt inca la biserica. Dar se fac pregatiri. Ne petrecem ceva timp cu verisorii, ne acomodam cu persoanele noi. David descopera langa fantana doua galetuse cu apa si o cana. Nu sta pe ganduri si se instaleaza in dreptul lor. Il prinde jocul cu apa si un timp nu mai baga in seama pe nimeni. Ba chiar riposteaza, daca cineva intervine, cu un hotarat “Buti! Buti! (adica “Du-te!”)”

Dupa ce se plictiseste, il schimb si cautam altceva de facut. David descopera o movila de nisip. Ii aduc lopatelele. Ar sta la movila, dar soarele arde foarte tare. Tati gaseste solutia. Pune nisip in roaba, incarca si copilul, cu lopatele cu tot, in roaba si duce roaba la umbra. Ii las sa se joace, timp in care eu mai schimb cateva vorbe cu cei din familie.

Cineva scoate apa din fantana. David alearga sa observe. Cere sa invarta si el roata. Tati il ia in brate si-i arata cum se face. Copilul e incantat.

Se aduna toata lumea si ne asezam la masa. Mancam, glumim, povestim. Se apropie ora cand David, de obicei, adoarme. Eu sunt convinsa ca nu va adormi, pentru ca e o zi cu prea multi stimuli. Ne retragem, insa, in casa, la racoare. Ne foim un pic prin pat, apoi descopera, in alta camera, patul cu arcuri. Incepe sa sara pe el, in culmea fericirii. Patul rezista. E un pat solid. Au mai sarit pe el doua generatii. David da startul celei de-a treia generatii de saritori.

Iesim din nou. Mai mancam ceva (la reuniunile astea se mananca mult), apoi mergem la rau. Gasim broaste si le studiem extaziati. Dupa un timp, revenim si mai incercam sa dormim. Nu reusim. Tot patul cu arcuri are succes.

Iesim din nou afara. Un unchi a prins un pastrav din iaz si l-a adus copiilor intr-o galeata. Il studiem, suntem incantati de cum inoata si sare si de cat de mare e. Dar mergem sa-l aruncam din nou in iaz, pentru ca ramane fara oxigen si n-am vrea sa moara. De la iaz, mergem in livada si studiem gutuii infloriti si papadiile din iarba.

David redescopera nisipul. Introducem in peisaj apa.I se mai alatura un baietel si, impreuna, incep sa faca ciment. Aduc nisip de la movila si il amesteca cu apa, in roaba.

Mai descopera si un butoi de plastic umplut cu pamant. Nu stiu la ce-l folosea bunica. Cert e ca a fost o jucarie grozava. Un copil facea groapa in pamant, iar celalalt se amuza astupand-o.

Ne intoarcem la masa, unde se serveste tortul. Buuuun. Ne lingem pe buze apoi mai facem o vizita broscutelor. Incepe sa ploua si ne intoarcem acasa. Pe cerdac e numai bine. Cerdacul meu drag in care-mi petreceam vacantele alaturi de fratele, sora si verisoara mea.

Ploua torential. Ploaie de vara racoroasa. Doi dintre petrecareti joaca o hora in ploaie. Li se alatura si altii. Se incinge si o bataie cu apa (mai fusese una ceva mai devreme). Reuniunile noastre de familie nu trec fara o bataie cu apa. De cand ma stiu, la intalnirile astea, galetile nu stau mult timp pline. Pe cerdac, David incearca sa prinda apa care se scurge de pe acoperis.

Se opreste ploaia si mai facem o tura prin imprejurimi. Deja se insereaza. Ploaia a racorit bine atmosfera. Desi lumea inca petrece, noi ne retragem. E deja trecut de ora 19 iar David da semne de oboseala. Adoarme instant in masina. Se mai foieste uneori zicand ceva despre apa si nisip, dar adoarme la loc.

A fost o zi plina. Din cand in cand reusim sa ne adunam astfel (eu sunt prezenta destul de rar, recunosc), spre bucuria si multumirea bunicilor mei. Nu au nevoie de altceva. Doar sa-si clateasca din cand in cand ochii, privindu-si copiii, nepotii si stranepotul impreuna, voiosi si pusi pe glume. Iar noi suntem multumiti ca le putem oferi aceasta bucurie.

DACA-L CHEAMA DAVID ...E EVREU.

2011-05-17T06:31:00.000-07:00

Mie-mi vine-a rade. Mai amar, asa, dar am luat-o ca pe o gluma.

Dupa o zi obositoare la gradinita, cu copii care mai de care mai agitati si mai galagiosi (noi dam vina pe luna plina din noaptea asta), eu si David ne indreptam spre casa. Am urcat in microbuz, m-am asezat si l-am luat pe David in brate, chemandu-l pe nume. Din spatele nostru, un domn invaluit intr-un iz puternic de alcool m-a intrebat de ce l-am numit David. Suntem cumva evrei? De ce n-am ales un nume romanesc, cum ar fi Mircea, sau Ion sau altele? I-am zis ca noua asa ne-a placut, David.

Din acel moment, a inceput sa mormaie diverse despre evrei. Nu l-am ascultat. Tot zicea ca suntem jidani si tot gasea defecte lui David: ba ca tine mana nu stiu cum si ca sigur ii bolnav ("O mai vazut cineva jidan sanatos?" intreba el) Ba ca are capul turtit pe laterale, etc. Nu l-am bagat in seama, l-am lasat sa vorbeasca si ma concentram asupra lui David care era preocupat cu mestecatul unor masline.

La prima statie, "domnul" a suflat cu naduf si a spus ca el coboara, ca ii iau jidanii astia tot aerul. Cand sa coboare, s-a intors catre David, l-a aratat cu degetul si i-a zis "David...esti jidan!". David s-a uitat o clipa la el, apoi si-a vazut de mestecatul maslinelor.

Jignirile lui nu m-au afectat, pentru ca nu suntem evrei. Poate ca daca am fi fost, m-as fi revoltat. Sau as fi reactionat la fel, lasandu-l in supararea lui.

Unor astfel de oameni n-ai cum sa le dai explicatii si nu recomand nimanui sa se puna in vorba cu ei.

Spuneam, insa, intr-o alta postare, ca numele lui David l-am ales din calendarul ortodox, unde, pe 26 iunie, este sarbatorit Sfantul Cuvios David din Tesalonic

Sfantul Cuvios David s-a nascut in Tesalonic si a trait in secolul al VI lea. Sfantul Cuvios David s-a calugarit de tanar in Manastirea "Sfintilor Mucenici Teodor si Mercurie”. Dupa un timp si-a facut din creanga unui migdal loc de pustnicie. Aici va indura ploile, zapezile, caldura si alte stramtorari cu multa rabdare timp de trei ani, pana cand ingerul Domnului ii va cere sa se nevoiasca intr-o chilie. Pentru viata sa curata a primit darul de izgoni pe diavoli si de a vindeca pe bolnavi.

Sfantul Cuvios David ajunge inaintea imparatului, caci urma sa fie numit eparh al Tesalnicului, pune in palmele sale carbuni aprinsi si tamaie, si timp de o ora tamaiaza fara a se vatama. Uimind si bucurand toata firea omeneasca cu viata si cu minunile sale, Sfantul Cuvios David a trecut la cele vesnice in anul 540.
sursa http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-cuvios-david-tesalonic-119890.html

CE JOCURI TREBUIE SĂ AIBĂ UN COPIL ÎN PERIOADA PRIMEI ADOLESCENŢE

2011-05-06T06:23:00.000-07:00

“Jocul cu apa” îşi păstrează întreaga importanţă pentru un copil la această vârstă. În acest scop poate folosi chiuveta sau cada de baie. Adoră să se joace cu bureţi, pe care îi scufundă în apă şi apoi îi stoarce, să umple şi să golească pahare sau recipiente din plastic. Fără îndoială că dumneavoastră v-aţi plictisi repede de acest joc, dar un copil de doi ani nu se plictiseşte. Părinţii sunt deseori uimiţi să constate că se poate juca cu apa ore întregi.

Pentru a aduce puţină variaţie jocurilor în apă, daţ-i o ustensilă de bucătărie şi o batistă “de spălat”. Îi plac şi paiele din plastic, pe care le foloseşte pentru a sufla în apă făcând astel câteva experienţe de fizică, la nivelul său. Câţiva fulgi de săpun vor aduce varietate acestor jocuri. A face baloane şi spumă este un lucru minunat când ai doi anişori. Nu uitaţi de jucăriile plutitoare.

La această vârstă, copilului îi place de asemenea să picteze cu apă pe afară. Nu are nevoie decât de o găletuşă şi o pensulă. Îi plac materialele care se pot modela după gustul său, cum ar fi plasterina sau argila. Plasterina va fi preferată de către mame, deoarece produce mai puţină mizerie decât argila. Se poate cumpăra sau fabrica. Iată o reţetă simplă: amestecaţi două ceşti de făină şi o ceaşcă de sare. Adăugaţi cantitatea de apă necesară pentru a obţine o pastă de consistenţa aluatului de pâine. Dacă se lipeşte prea tare, mai adăugaţi făină. Schimbând proporţiile se pot obţine paste mai mult sau mai puţin moi. I se pot încorpora coloranţi alimentari şi puţină pudră de talc parfumată. Câteva picături de ulei îi vor permite să se conserve timp îndelungat. Se poate păstra într-o pungă de plastic. Se menţine aproape o lună de zile.
Când copiii de această vârstă folosesc plasterina, nu construiesc ceva anume. Materialul în sine îi interesează. Le place să-l strivească, să-l frământe, să-l comprime, să-i dea diverse forme. Acest lucru îi relaxează enorm. Cele mai bune ustensile sunt mânuţele. După un oarecare timp petrecut modelând cu mâinile, pote trece la întrebuinţarea diverselor ustensile.

Pregătiţi pentru copilul dumneavoastră o bucată de placaj cu latura de 50 cm. Impermeabilizaţi-o cu vopsea , pentru ca micuţul să se poată juca în voie cu plasterina sau cu argila. Dacă puneţi o folie de plastic pe sol, sau ziare, copilul se poate juca fără riscul de a murdării podeaua.

Un alt articol pentru care copilul este suficient de “copt” şi care îi va servi în perioada preşcolară este o tablă pe care copilul să poată desena cu creta. (Există asemenea table de desen, în comerţ). Aceasta va fi una dintre jucăriile educative cu posibilităţi foarte variate.
Puneţi cretă albă şi colorată pe un suport sau într-o cutie fixată de tablă. Acum copilul poate mâzgăli cât doreşte. Aceasta poate diminua riscurile mâzgălirii pereţilor. Oricum, ar fi surprinzător ca în elanul vârstei sale, copilul să nu facă cel puţin o incursiune artistică pe pereţii casei.

Mâzgălitul este preludiul scrisului şi desenatului. Copilul căruia nu i se dă posibilitatea să mâzgălească în voie, va începe să scrie şi să deseneze mai târziu decât ceilalti. Nici un copil nu se naşte cu ştiinţa de a-şi controla degeţelele pentru a fi în stare să ţină un creion sau un stilou. El trebuie să înveţe antrenamentul muşchilor mici pentru a putea stăpâni mai târziu, tehnica scrisului şi desenatului. Mâzgălitul este modalitatea perfectă prin care copilul învaţă să-şi coordoneze o serie de muşchi indispensabili pentru a putea ţie corect un instrument de scris.

Tăbliţa de scris prezintă numeroase avantaje. Este un obiect pe care copilul îl poate folosi în timpul vârstei preşcolare. Îi va fi de mare ajutor pentru a învăţa să scrie şi să deseneze între trei şi şase ani.

În acest moment îşi pot face apariţia cariocile colorate. (acestea trebuie evitate la copiii mai mici, deoarece riscă să le mănânce). Foaia de hârtie trebuie să fie destul de mare pentru a primi gesturile largi ale copilului. Este recomandată hârtia de ambalaj. Se pot folosi şi ziare. Copilul va desena şi va mâzgăli ziarele cu aceeaşi plăcere ca şi în cazul hârtiei albe. O bucată de placaj constituie un suport bun pentru desen. Hârtia se poate fixa cu pioneze. Pentru această vârstă vom alege carioci groase şi solide.

Se poate introduce în activităţile copilului şi pictura. Cu un chevalet (şevalet). Acela fixat în perete este mai solid decât cel din comerţ, pe trei picioare, care se poate răsturna cu uşurinţă. Dacă aveţi spaţiu, un şevalet de interior (fixat de perete) şi unul exterior vă vor face copilul fericit. Vă veţi simţi mai bine dacă îmbrăcaţi copilul cu o hăinuţă mai veche, o cămaşă ruptă, etc. Folosiţi vopseluri pe bază de apă şi pregătiţi o provize serioasă de hârtie (de ziar sau de ambalaj). Pentru această vârstă, pensulele trebuie să fie uşor de manevrat. Nu-i daţi pensule prea mici, sau cu coada prea fină. Copilul are nevoie de o pensulă cu coada lungă, cu perii mai lungi de un centimetru. Pentru început, lăsaţi-l să folosească o singură culoare. După ce se obişnuieşte cu ea puteţi adăuga şi altele.

Unii adulţi iau drept tablou ceea ce desenează un copil de această vârstă şi întreabă: “Ce reprezintă?”. Dar pentru micuţ nu este vorba de tablou în sensul curent al cuvântului. Pentru el este o experienţă ce implică culori şi linii. Este fascinat de modul în care poate face să apară semne şi culori. După ce a terminat de pictat, nu-l mai interesează lucrarea pe care a făcut-o. Ceea ce conteză pentru el este experimentarea acţiunii de a picta. Prin intermediul picturii, copilul exteriorizează sentimente profunde pe care nu le poate încă exprima prin cuvinte.

Toate acestea vă duc cu gândul la o întrebare: “Ce valoare au toate aceste experimente cu plastelină, argilă, carioci sau vopsea? Este chiar atât de imperios ca părinţii să-şi dea toată osteneala?” Răspunsule esre DA, fără nici cea mai mică ezitare. Copilul nu a învăţat încă să exprime în cuvinte tot ceea ce simte. Toate aceste activităţi, diferite de exprimarea verbală, îl ajută să-şi exprime sentimentele pentru care nu dispune încă de cuvinte, sau cele pe care nu le-ar putea exprima niciodată în cuvinte. Acestea înfloresc şi favorizează dezvoltarea afectivităţii, subconştientul şi intuiţia.

La vârsta primei adolescenţe, jocurile de exterior au o mare importanţă. Posibilitatea de a se căţăra este un joc foarte apreciat. Un cărucior de tras, o tricicletă pentru pedalat, mingii pentru împins şi rostogolit, cuburi pentru construit, toate acestea ajută dezvoltarea muşchilor lungi şi căpătarea forţei şi preciziei. Şi jocurile cu nisip şi apă au mare succes.
Să spunem câteva cuvinte despre aptitudinea unui copil de doi ani de a se juca cu alţi copii.

Un singur partener de joc, aceasta este regula ce trebuie respectată, deoarece personalitatea nu este suficient de structurată pentru a regla problemele complexe puse de parteneri multipli. Este interesant de observat, că un copil mai mare, de cinci sau şase ani, este în general, cel mai bun partener de joc pentru un copil de doi ani. În mod natural, acesta va fi fratele sau sora. Cele mai bune jocuri vor fi acelea ale căror părţi componente pot fi împărţite între mai mulţi copii, fără să împiedice desfăşurarea. Nu vor rata ocazia să se certe pentru o singură tricicletă sau pentru un singur camion. Nisipul, plastelina sau cuburile, vor fi bine primite, deoarece le puteţi împărţi şi da suficient fiecăruia. Nu vă aşteptaţi ca un copil de doi ani să-şi împartă jucăriile cu alţi copii..

Pe acest subiect, să vedem cum se dezvoltă aptitudinea jocului colectiv.

Mai întâi există o epocă a jocului solitar, în timpul căreia copilul nu are nici o aptitudine pentru a se juca cu alţi copii. La vârsta primilor paşi, un alt copil este considerat o jucărie, nu un companion de joacă. Copilul examinează pe un altul cu atenţie, la fel ca pe o jucărie sau alt obiect interesant, împingânu-l cu degetul sau mânuindu-l dar nejucându-se cu el.

În perioada primei adolescenţe copilul efectuează tranziţia de la jocul solitar la jocul paralel. Ceea ce vrea să spună că doi sau mai mulţi copii pot ocupa acelaşi spaţiu geografic, dar jocul unuia este independent de al celorlalţi, chiar dacă le face plăcere să fie împreună.

Etapa următoare este reprezentată de jocul asociativ, în cursul căreia toţi copiii fac acelaşi lucru, cum ar fi jocul în nisip, modelarea de forme din pământ. De fapt între ei nu există schimburi.

Jocul cooperativ nu intervine decât atunci când copilul a atins următorul stadiu de dezvoltare, după vârsta de trei ani. În cadrul jocului cooperativ, copiii pot dezbate planuri şi îşi pot distribui roluri, pot hotărâ cine împinge căruciorul şi cine se află în el.

La vârsta primei adolescenţe, copilul are nevoie atât de jocuri calme cât şi de jocuri de acţiune. Pe măsură ce limbajul face un gigantic salt, micuţul demonstrează o sensibilitate atroce pentru cuvinte, materialele de construcţie ale limbajului său. Îi place să se joace cu cuvintele, să imite sunete, să repete silabe familiare. De aceea, această vârstă iubeşte ceea ce se cheamă “ nursery rhymes”. Când îi citiţi, copilul adoră repetarea unor expresii familiare ( Cei trei purceluşi, Albă ca Zăpada) şi exultă anticipând episodul următor.

Nenorocirea va cădea asupra dumneavoastră dacă vă permiteţi să schimbaţi ceva dintr-o poveste familiară sau dacă uitaţi ceva! Copilul iubeşte poveştile care povestesc propriile experienţe: a merge la piaţă, a se plimba cu maşina, a se juca în parc, oricare ar fi titlul cărţilor, sau orice poveşti inventaţi dvs. care să povestească aventurile imaginare ale unui băieţel ce i se aseamănă.

Unul dintre cele mai bune jocuri calme pentru această vârstă este “jocul tăcerii”. Numiţi-l aşa, deoarece copiii adoră să facă tot ceea ce se numeşte joc. Spuneţi-i cam aşa: “Pierre, vom joca un joc nou. Se numeşte “jocul tăcerii”. Vom rămâne amândoi liniştiţi, fără să facem zgomot, cât mai mult posibil şi ascultăm. Acultă foarte, foarte atent şi spune-mi ce auzi.” Copilul vă va spune toate zgomotele pe care le aude în locul în care vă jucaţi: poate o maşină pe stradă, păsărelele pe afară sau radioul vecinilor.

Altă variantă a “jocului tăcerii” consistă în a cere copilului să închidă ochii şi să ghicească zgomotele pe care le produceţi dumneavoastră: puteţi lovi un pahar cu o linguriţă, să vă piliţi unghiile şi în general tot ceea ce poate produce un zgomot interesant şi caracteristic.

Acest joc al tăcerii este foarte recomandat la această vârstă. El ajută copilul să se obişnuiască cu liniştea şi să înveţe să asculte. Este de asemenea o formulă bună pentru o mamă epuizată de către un copil hiperactiv, care are nevoie de o metodă pentru a se calma. Jocul tăcerii este de asemenea un bun mijloc de a readuce acasă un copil care nu vrea să vină la masă sau nu este prea entuziast în a face baie sau a se culca.

La vârsta primei adolescenţe, aspectul cel mai marcant al dezvoltării este calitatea dinamică a personalităţii. Trebuie ca părinţii să accepte această calitate pentru a ajuta copilul să-ţi stabilească individualitatea şi să-şi constuiască un concept despre sine cât mai robust.

Este foarte curios de constatat că ne dorim cu toţii să avem copii puternici şi dinamici, în timp ce mulţi părinţi nu ştiu să accepte acest dinamism la un copil de doi ani. Cine nu poate vedea opoziţia sa viguroasă în faţa constrângerii, bucuria sa de a trăi, exuberanţa, senzualitatea, exigenţa pentru satisfacţia imediată, angajamentul total şi entuziast faţă de lumea pe care tocmai o descoperă? Toate activităţile care fac din el o fiinţă autentică se manifestă pornind de la acest elan dinamic. Fără el, nu ar fi învăţat să se aşeze, să se caţere, să meargă sau să vorbească. Această calitate dinamică este o mare sursă de echilibru psihologic, şi nu trebuie pierdută. Trebuie întreţinută această forţă vitală şi considerată ca pe un atu, nu ca pe un defect de care trebuie să ferim copilul.

În acest stadiu al primei adolescenţe trebuie să-i dăm copilului trei lucruri: respect faţă de dinamismul său vital, reguli adaptate acestui dinamism şi supleţea noastră de adaptare. În acest fel îl vom ajuta să completeze sistemul optic al conceptului despre sine, adăugându-i lentila specială pentru această etapă.

sursa: Ana Savin - Totul se intampla inainte de 6 ani

BAU BAU

2011-05-02T05:24:00.000-07:00

Citind postarea despre BAU BAU a lui vavaly, mi-am amintit ceva amuzant.
La etajul casei bunicilor lui David, exista o camera inca neterminata. E folosita pentru a depozita diverse, in consecinta, e destul de friguroasa si prafuita. In vacanta de Paste, David a fost foarte curios sa vada ce e acolo si deschidea mereu usa. Ii explicam ca e mizerie acolo si ca mai bine nu intram, dar nu-l puteam scoate din ritualul lui. In fiecare zi, de fiecare data cand treceam prin fata usii de la camara buclucasa, el trebuia sa se uite inauntru.

La un moment dat, i s-a spus ca acolo e BAU BAU si sa nu mai intre. N-am comentat nimic, asteptand sa vad reactia lui. Pana atunci nu mai auzise de acest Bau Bau si voiam sa vad cum il percepe el, mai ales ca nimeni nu-i explicase ce e Bau Bau, adultii din casa rezumandu-se la a mentiona numele.

David a reactionat in cel mai adorabil mod posibil. A rumegat informatia noua, iar dupa un timp a inceput sa arate spre camera, spunandu-mi "bau bau". Cum eu doar ma uitam curioasa la el, a deschis usa si a spus "Pa, bau", dand din mana in semn de "pa". Si din nou, privindu-ma cu un zambet de milioane : "Bau nani".

In loc de comentariu, imi permit sa preiau citatul publicat de vavaly

"Stii tu ce inseamna sa fii copil? Inseamna sa crezi in dragoste, sa crezi in frumusete, sa crezi in credinta. Inseamna sa fii atat de mic incat spiridusii sa ajunga sa-ti sopteasca la ureche, inseamna sa transformi bustenii in calesti si soriceii in telegari, josnicia in noblete si nimicul in orice, caci orice copil poarta o zana nasa in sufletul lui" - Francis Thompson

CU COSULETUL DUPA OUA

2011-04-30T08:22:00.000-07:00

Stiu, a trecut o saptamana de atunci, dar n-am apucat sa descarc pozele mai devreme.

In ziua de Paste, in Bucovina, copiii isi iau cosuletul pe brat si merg pe la vecini si pe la rude dupa oua rosii. A fost a doua data cand David a mers dupa oua, dar anul trecut era prea mic ca sa inteleaga ce se intampla.

Anul acesta a fost foarte incantat si abia astepta sa mai batem la o poarta. Isi tinea cosuletul cu grija, ca pe un trofeu si era mandru de fiecare data cand primea cate ceva de pus in el. Normal ca pe langa ouale rosii, verzi, galbene s-au mai strecurat si oua de ciocolata sau cate un iepuras, tot din ciocolata. Noi, parintii, n-am fost prea incantati, dar am zis ca o data-n an il putem lasa sa-si faca de cap. Si si-a facut.

La ouale adevarate i-au placut mult culorile si felul in care se spargeau. Nu prea a ajuns cu ele intregi acasa. Ii placea sa le cojeasca, sa le stranga bine in maini, sa vada cum se zdrobesc apoi mi le dadea sa le arunc la pasari, la pisici sau catei. Cu ocazia asta, au avut si animalele parte de oua rosii de Paste :)

ANA SAVIN - PRIMA ADOLESCENTA

2011-04-18T13:47:00.000-07:00

Dezvoltarea unui copil nu este un drum egal şi regulat, conducând spre un comportament mai “copt” pe măsură ce creşte. Din contră, creşterea şi dezvoltarea unui copil trece prin perioade de echilibru, urmate de perioade de dezechilibru. De exemplu, stadiul primilor paşi reprezintă o perioadă de echilibru, urmat de stadiul primei adolescenţe (în jurul vârstei de doi – trei ani), care este o perioadă de total dezechilibru. Apoi urmează stadiul de trei ani, perioadă de echilibru, iar apoi pe la patru ani, iarăşi dezechilibru.

Prima adolescenţă este un stadiu de tranziţie. Prima tranziţie pe care o întâlnim în dezvoltarea copilului. Numesc această perioadă “prima adolescenţă”, din cauza asemănării sale frapante cu adevărata adolescenţă, între 13 şi 19 ani ( pe care o putem numi “cea de-a doua adolescenţă”)

Aceste etape, formate din furtuni şi tensiuni, implică negarea şi rebeliunea.

În ciuda dificultăţilor pe care atitudinea negativă, de opoziţie, a copilului de doi ani vi le cauzează, amintiţi-vă de faptul că este vorba de o fază pozitivă a dezvoltării sale, fără de care ar rămâne blocat în echilibrul de bebeluş.

În acest stadiu, copilul nu se integrează bine nici unui grup social, şi nu este dispus la raporturi de grup cu semenii săi. Are încă nevoie de mama sa. Mama este Soarele în jurul căruia se roteşte această tânără planetă.

În general este încăpăţânat şi inflexibil. Cere ca dorinţele sale să fie satisfăcute pe moment. Este foarte puţin dispus către compromis şi se adaptează rău realităţii.

Este dominator. Îi place să dea ordine. Se poartă ca un mic rege, ca stăpânul absolut al casei.

Este de asemenea o fază a emoţiilor violente, a furtunilor şi tensiunilor, câteodată pline de umor.

Este vârsta extremelor. Copilul găseşte dificil să facă o alegere simplă şi să o respecte. Va ezita, prins între sentimente contradictorii. Decizia dacă vrea sau nu îngeţată, de exemplu, poate provoca un violent acces de indecizie.

Poate de asemenea să bată recorduri în toate domeniile: să facă acelaşi lucru la infinit, sau să repete mereu aceeaşi frază sau acelaşi cuvânt până ce o exasperează pe mamă. Este deseori dificil să-l faceţi să adopte noutăţi cum ar fi farfurii noi sau haine noi. Are nevoie de siguranţa oferită de ceea ce este vechi şi cunoscut. La această vârstă copilul are nevoie de multă răbdare din partea noastră. Aptitudinea de a împărţi, de a aştepta, de a ceda, este foarte redusă.

În ceea ce priveşte aspectul pozitiv, să spunem că micuţul se impune la această vârstă prin vigoarea sa, prin entuziasmul său şi prin energia sa. Dacă mama se arată înţelegătoare, atunci va putea să-l aprecieze şi să descopere aspectele încântătoarei sale personalităţi. Copilul ştie câteoadoată să fie fermecător, cu toată exuberanţa şi naivitatea.

Deci, ce învaţă copilul în acest stadiu de dezvoltare? Dacă priviţi dincolo de cotidian, ar trebui să înţelegeţi că micuţul este pe cale să-şi descopere individualitatea în opoziţie cu conformismul social.

Amintiţi-vă că nou-născutul nu are conştiinţa “eului”. Îi trebuie ceva timp înainte să înveţe să distingă “eul” de “non-eul” care reprezintă universul său. Stadiul de dezvoltare despre care vorbim este primul în cursul căruia copilul devine conştient de personalitatea sa unică. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să-l facă în mod absolut necesar pentru a-şi stabiliza sentimentul identităţii este să se opună părinţilor, adoptând o atitudine negativă. Pentru ca să poată defini faptul că el este ceea ce doreşte, trebuie să treacă printr-o fază de negare şi de respingere. În alţi termeni, luarea conştiinţei de sine în mod negativ, face parte din lupta dusă la această vârstă pentru a lua conştiinţa de sine în mod pozitiv.

În cea mai mare parte a timpului această vârstă se caracterizează prin: “Lasă-mă mamă, îmi place mai mult să fac asta singur.” În anumite ocazii copilul va refuza ajutorul mamei în a se îmbrăca, şi va stiga furios: “Lasă-mă pe mine!”

În alte circumstanţe nu-i va mai da drumul mamei, spunând că el este încă un bebeluş, şi că mama trebuie să le facă pe toate în locul lui.

Ca şi un adolescent, copilul de doi ani este “plimbat” înainte şi înapoi, de la o oră la alta, de la o zi la alta, între dorinţa de independenţă şi dorinţa de a se menţine în acea infantilă dependenţă maternală. De aceea regulile şi restricţiile impuse unui copil de doi ani trebuie să fie suple. Este o greşeală să aveţi principii prea stricte cu privire la îmbrăcare, la ora de baie, etc. În general, este bine ca părinţii să nu aplice reguli şi să nu fixeze limite precise şi coerente până ce copilul nu ajunge la vârsta de aproximativ trei ani. Dar, între timp, părinţii pot adopta sfatul lui Emerson: “ Logica scoate demonii din spiritele slabe.”

Deci, noua misiune desemnată copilului aflat în acest stadiu de dezvoltare este de a dezvolta în mod ferm sensul individualităţii sale, sentimentul profund că stie cine este. În acelaşi timp, trebuie să înveţe a se comforma la ceea ce societatea aşteaptă de la el.

Aici, lucrurile pot fi stricate în două feluri. În primul rând, părinţii pot exercita un control mult prea strict şi pot impune o supunere prea mare, iar în acest caz, copilul riscă să devină prea docil. Mă gândesc la un băieţel pe care l-am cunoscut şi care nu a trecut niciodată prin stadiul de opoziţie tipic vârstei de doi ani, deoarece mama sa nu i-a permis. L-a “dresat”, fără nici o jenă, să fie pasiv şi ascultător. Nu i-a tolerat nici unul din elanurile impulsive şi nici izbucnirile emotive atât de caracteristice vârstei. Din contră, îl recompensa de fiecare dată când stătea liniştit şi pasiv. Acest sistem a mers foarte bine, în măsura în care, departe de a fi o piatră de încercare pentru mamă, acest stadiu de dezvoltare a fost depăşit uşor, dar nu a mers chiar atât de bine pentru copil. Când a mers la grădiniţă, educatoarea a observat că era temător, nu se juca cu ceilalţi copii şi se dovedea închis. Se pare că mama îl antrenase prea bine în atitudinea pasivă şi liniştită. Acest fel de educaţie risca să-l transforme într-un adult timid şi lipsit de agresivitate, ezitant în a se lansa în viaţă şi în a încerca ceva nou.

Nu toţi copiii acceptă aşa de uşor ca acest băieţel, excesul de autoritate din partea părinţilor. Prin natura lor, unii sunt mai combativi ca alţii. În acest caz, excesul de autoritate se va lovi de rezistenţa feroce a copilului gata să meargă până la capăt înainte de a ceda. Întreaga perioadă a primei adolescenţe devine în acest fel un conflict în care se luptă opoziţia părinţilor cu cea a copilului. Contează mai puţin cine câştigă această luptă, deoarece, pe parcurs copilul capătă tot ce trebuia căpătat în această perioadă.

Se poate întâmpla de asemenea, ca în faţa autorităţii excesive din partea părinţilor, copilul să pară că se supune, în timp ce în interiorul său îşi reprimă ostilitatea. De fiecare dată când va avea ocazia, fără a fi văzut, va elibera câte puţin din ostilitatea pe care o simte, răzbunându-se pe anturaj, spărgând obiecte, sau comiţînd tot felul de acte distructive. Este foarte posibil, ca odată devenit adult, să ajungă un moralist virtuos şi intolerant, în aparenţă plin de principii pioase, dar în suflet plin de animozităţi. Exact tipul fariseului descris de Isus: “ un mormânt alb şi frumos pe dinafară, dar plin de oase şi putreziciune la interior”.

La acest stadiu mai poate interveni o problemă: aceea a mamei căreia îi este frică să îşi exercite autoritatea. Cedează la toate exigenţele copilului. Când copilul refuză limitele impuse, mama împinge imediat înapoi aceste limite, şi copilul are ulimul cuvânt. În curând, în acea familie rolurile vor fi inversate. Copilul va conduce casa şi nu părinţii. Acest fel de copii, astfel formaţi, nu vor învăţa să se comformeze realităţii în timpul primei adolescenţe, ceea ce le va crea dificultăţi în momentul când vor ajunge la grădiniţă şi când vor descoperii că educatoarea şi ceilalţi copii îi vor cere să respecte regulile elementare de comportament în societate. Nu vor fi în stare să o facă deoarece mama nu l-a ajutat să înveţe acest respect elementar al regulilor.

Priviţi în jurul dumneavoastră la adulţii pe care îi cunoaşteţi. Sunt convinsă că aveţi printre cunoştinţe oameni teribil de timizi ca şi oameni mai comformişti decât alţii. Am spune că aceştia nu-şi permit niciodată să se destindă. Sunt plini de prejudecăţi. Există alţii care sunt mereu în opoziţie. Puteţi fi siguri că vor fi în contratimp cu orice. În cluburi şi asociaţii, ei sunt aceia care creează probleme. Pe plan psihologic le trebuie mereu ceva sau pe cineva pe care să combată. Aceştia au fost, în cea mai mare parte a cazurilor, copii “rău educaţi” la vârsta primei adolescenţe. sursa Ana Savin - Totul se intampla inainte de sase ani

AZI SAMANTA, MAINE POMISOR

2011-04-10T07:53:00.000-07:00

Saptamana trecuta, grupa noastra (grupa mica Step by step de la Gradinita Liceului Comercial Spiru Haret din Piatra Neamt) a gazduit un eveniment care le-a placut mult copiilor. In cadrul actiunii "Azi samanta, maine pomisor", doamna inginer Elena Curea de la Parcul National Vanatori Neamt, a venit si a prezentat copiilor o serie de materiale despre etapele pe care le parcurge o padure pana a ajunge sa o putem admira si sa ne putem bucura de ea.

La sfarsitul prezentarii, copiii au avut ocazia sa participe si la o activitate practica legata de tema intalnirii: au plantat in paharele seminte de bradut. Asteptam ca in 2-3 saptamani sa rasara plantulele. Pomisorii care vor rezista vor fi plantati in curtea gradinitei.

Iata si cateva imagini din timpul activitatii.

In ordine crescatoare, de la stanga la dreapta: plantula ce rasare la 2-3 saptamani de la semanare, pomisorul la 1 an, pomisorul la 2 ani si pomisorul la 4 ani, cand e gata sa fie plantat in padure.

PAPANASI CU PERIPETII

2011-04-06T11:25:00.000-07:00

Am tot vrut sa va mai impartasesc din aventurile noastre culinare, dar in amalgamul de evenimente din ultimul timp, n-am mai reusit.

Despre papanasii de saptamana asta, insa trebuie sa va spun. Reteta Larisei imi facea cu ochiul de mult timp, dar am tot amanat. Ba ca nu-s sanatosi ca-s prajiti, ba ca nu am destula branza... motive se gaseau.

Marti, insa, am zis ca nu se mai poate. Trec anii pe langa mine si eu salivez gandindu-ma la niste amarati de papanasi. N-o fi bai daca mananc o portie (sigur, nu m-am putut opri la una singura). Am pregatit ingredientele: • 500 grame branza proaspata de vaci • 2 oua • 120 grame zahar • 250-300 grame faina • o fiola esenta de lamaie • 2 plicuri zahar vanilat • un praf de sare • ulei pentru prajit • smantana si dulceata pentru servit Pe David l-am rezolvat usor. I-am facut un aluat din faina si apa si gata. Chestia asta il tine ocupat si mai mult de o ora, timp suficient sa termin treaba. Am pus intr-un vas: branza de vaci, cele 2 oua, zaharul, un praf de sare, esenta de vanilie si zaharul vanilat. Am zis ca poate-i mai bine sa folosesc mixerul, ca sa iasa compozitia mai fina. Am apasat pe buton si in secunda doi s-a auzit “poc” si mixerul meu a murit. Primul gand a fost ca s-a ars, dar apoi am observat ca murisera toate celelalte aparate din casa.

“Prizele!” am zis si aveam dreptate. Murisera toate. M-au trecut fiori. In primul rand pentru ca de prize depinde centrala. De gatit puteam gati fara curent. Dar caloriferele cine le-ar fi incalzit?

Dupa cateva momente de dezorientare, in care i-am explicat lui d ce se intampla si de ce sunt agitata iar el repeta mereu “Cat” (adica “stricat”) aratand spre prize, am pus mana pe telefon si am sunat-o pe mama. Mama mi-a zis sa iau copilul in brate si sa sun la vecini, sa vad care se pricepe sa umble la sigurante. Am inghitit in sec. Cum sa umblu prin vecini? Dar cum alta solutie n-aveam, mi-am facut curaj, l-am luat pe David pe sold si i-am explicat ca mergem sa gasim pe cineva care sa ne repare prizele.

La prima usa nu mergea soneria. Am batut, n-a aparut nimeni. La a doua usa nu mergea soneria. Am batut, n-a aparut nimeni. La a treia usa a sunat soneria. Dar tot n-a aparut nimeni. Ce sa fac? Terminasem usile de la parter.

Dau din nou telefon mamei. Imi zice sa incerc la etajul 1. Cineva o fi acasa in tot blocul, sa-mi recomande un electrician ceva. In ultima clipa, insa mi-a zis sa ma uit la panou sa vad daca-i din ala vechi sau din ala cu clapete. Era cu clapete, din care una era in pozitia “off”. Am spus un “Doamne ajuta!”, am dat pe “on” si... surpriza! Am auzit cum a pornit centrala. Sarbatoare mare, chiote de bucurie ca am rezolvat problema si ma puteam apuca de papanasi.

Doar David a fost foarte dezamagit, ca-i promisesem ca mergem sa mai batem pe la usi si nu m-am tinut de cuvant. Dar i-a trecut repede cand si-a putut relua joaca cu aluatul.

Revenind la blidele mele, in loc de mixer, am folosit o furculita pentru a amesteca ingredientele. Am adaugat apoi faina, treptat. Am pus ulei in ceaun si am lasat sa se incinga. Muuuult ulei, deoarece papanasii trebuie sa “fiarba” in ulei. N-am modelat papanasii ca in reteta. I-am facut simpli, rotunzi. I-am prajit pe ambele parti apoi i-am scos pe un servetel astfel incat surplusul de ulei sa fie indepartat.

Cand am terminat eu de gatit, David era inca in plina activitate, asa ca am avut timp si de spalat vasele si curatat bucataria.

Apoi ne-am delectat amandoi cu rezultatul muncii nostre.

Va las si doua poze sugestive.

SFATURILE NECERUTE

2011-04-02T06:06:00.000-07:00

In 2007 ne-am luat masina. Tiii, ce aventura! Am asteptat-o o vara intreaga si, in sfarsit, eram cu ea in curte. I-am facut rodajul pe drumuri lungi si de toate felurile. Eu, care candva facusem scoala de soferi, dar nu condusesem niciodata, ma dadeam mare ca stiu regulile de circulatie. Astfel ca imi dadeam cu parerea de fiecare data cand Catalin era la volan. Uneori ii prindeau bine sugestiile mele, alteori il enervau. Dupa un timp, in urma unor discutii pe care le-am avut cu alti soferi, am renuntat. Mi-am dat seama ca nu era corect ce faceam si ca trebuia sa am incredere in experienta lui Catalin

In 2008 l-am nascut pe David. Alta aventura. M-am pregatit temeinic. Am intrat pe forumuri, mi-am cumparat carti. Stiam cam tot ce aveam de facut, iar pentru situatiile care m-ar fi prins nepregatita, aveam persoane la care sa apelez pentru sfaturi, mamici cu 1-2 copii, mamici doctori cu 1-2 copii.

Imi facusem asa bine lectiile, ca incepusem sa dau si sfaturi. De fiecare data cand auzeam de o proaspata mamica, o intrebam despre alaptare, despre purtatul bebelusilor etc, spunandu-mi parerea, fara sa ma gandesc daca sugestiile mele pica bine sau nu. Pana la un moment dat, cand am renuntat. Mi-am dat seama ca nu e corect ce fac si ca cel mai bine e sa ofer exemplu personal si sa astept sa mi se ceara sugestii, in cazul in care cineva e curios sau interesat de ceva ce fac eu.

De unde schimbarea asta de atitudine? Cand imi stabilisem in linii mari lista cu persoane de incredere la care sa apelez la nevoie, nu luasem in consideratie persoanele la care nu ma gandisem sa apelez pentru sfaturi, dar care mureau de nerabdare sa-mi impartaseasca parerile si experientele lor in domeniu. Rude, vecini, cunostinte, necunoscuti de pe strada.

M-am trezit de-a dreptul bombardata cu sfaturi necerute. E drept, nu era prima data, dar parca niciodata pana atunci nu ma simtisem asa presata.

Sunt o persoana careia ii place sa se informeze singura. Cand am o nedumerire, caut in carti, pe internet, la persoanele pe care le consider in masura sa ma sfatuiasca corect.
Accept sfaturile in general, atunci cand sunt documentate, cand au justificari, cand vin de la persoane care au experienta in domeniul in care am nevoie de indrumare.

Sfaturile nesolicitate care mi se dadeau, insa, erau, in marea lor majoritate, venite din superstitii, din auzite, din traditii transmise din om in om si din care fiecare a retinut ce l-a interesat. Am selectat ce mi s-a parut logic si am ignorat ce mi se parea fara sustinere, incercand sa justific de ce o faceam, de ce credeam diferit. Dar sfaturile continuau sa fie repetate zilnic de multi dintre cei cu care ne intalneam, cu insistenta si cu suparare ca nu le respect, ca am indrazneala de a cauta si alte solutii decat cele care-mi sunt oferite. Lumea se supara ca nu ma las ajutata, ca nu accept sugestii, ca nu am incredere in “cei mai in varsta”. Eram considerata sfidatoare si indaratnica si altele asemenea.

Toate astea m-au facut sa limitez sau chiar sa intrerup contactele cu persoanele respective. Nu-mi place asta, incerc intotdeauna sa pastrez legatura cu cat mai multi oameni, dar presiunea pe care o resimteam ma obosea, nu ma lasa sa ma concentrez asupra vietii mele si a familiei mele.

Mult mai greu e atunci cand presiuni din acestea vin chiar din partea partenerului de viata. Sub pretextul ajutorului si indrumarii, se pot cauza rupturi greu reversibile. Am multe exemple de acest gen in jurul meu.

Pentru mai multe despre subiect, va recomand blogul Andreei

Si ca sa va fac curiosi, reproduc doar un scurt fragment din ultima ei postare

Prin urmare, sfatul meu nesolicitat pentru voi este că ar trebui să fiți la fel atenți când le dați sfaturi necerute copiilor voștri pe cât sunteți când le dați soțului sau soției. Cu cât vă abțineți mai mult de la a da sfaturi nesolicitate, cu atât e mai probabil ca copiii să vă ceară sfatul când au nevoie și să-l urmeze, dacă este rezonabil.

BATAIA

2011-03-27T06:53:00.001-07:00

Pana nu demult, cand David facea o boacana, mi se zicea ca-i mic, asta e, o sa creasca. Acum David are 2 ani si 5 luni. A intrat in perioada pe care multe dintre cartile si articolele de specialitate o definesc drept perioada afirmarii personalitatii, insotita de crize, de refuzuri etc. Nu ducem lipsa de ele, ca doar nu putem fi atipici. Solutiile pe care le primesc din partea celorlalti se centreaza de multe ori pe cate o palma bine plasata, o urecheala etc, care sa-i arate copilului care-i locul lui si sa-l lecuiasca de razvratiri. Ca altfel, nu-i asa, ajunge copilul cu probleme de comportament cand mai creste si da batai de cap adultilor care vor avea de-a face cu el. Degeaba spun ca am observat ca atunci cand ma port dur cu el nu fac decat sa-l agit mai tare, iar in agitatia asta el face si mai multe crize, si mai multe boacane. Degeaba spun cu convingere si cu exemple clare ca atunci cand imi pastrez calmul si-i explic cu rabdare, am mai multe rezultate pozitive cu el. Astea-s aiureli de mama exagerata, care nu stie sa-si tina copilul sub control. Dar zau ca stiu. Acum cateva zile, intr-un magazin, l-am convins sa lase pe raft o jucarie de care se agatase si pe care eu nu voiam s-o cumpar. In alta zi, desi initial refuzase categoric, a acceptat sa probeze si sa-i cumpar o caciulita mai subtire, in locul celei groase care ne-a fost prieten de nadejde toata iarna si la care el nu voia sa renunte. Iar exemple din astea mai am duium. E drept, nu-i generala treaba, isi mai face si el numarul uneori, imi mai pierd si eu rabdarea in unele cazuri si-l mai cert, dar alea sunt exceptiile, nu regula. In cadrul asta, n-am rezistat sa nu traduc un articol despre efectele bataii la copii. Raluca a pus linkul pe blogul ei, si, daca tot am vazut ca-i scurt, am zis ca n-o fi engleza mea asa proasta incat sa nu pot duce treaba pana la capat. Bine, nu-i un articol care sa dea pe toti pe spate, dar spune ceea ce observ si eu cu ochiul liber peste tot pe unde merg. Si poate faptul ca studiile respective sunt facute de straini si nu de o simpla mama din Romania are mai multa greutate in ochii celor care-s de parere ca “Bataia e rupta din Rai”. (la asta eu raspund mereu cu ceva de genul “Pai daca-i rupta, nu inseamna ca nu mai face parte din el?”) Va las artilocul mai jos. Traducerea nu-i perfecta, engleza mea are lipsuri, dar ideea e usor de inteles EFECTELE PE TERMEN LUNG ALE BATAII Se presupune ca ceea ce ar trebui sa faca parintii e sa-si disciplineze copiii – cele mai multe mame si cei mai multi tati n-au nici o problema in a fi de acord cu asta. Dar pedeapsa ar trebui sa includa bataia? Asa cum pot spune multi parinti, putine masuri de disciplinare opresc un copil din a se comporta inadecvat la fel de repede ca o palma sau doua peste fund. Dar intr-un studiu nou publicat in revista Pediatrics, Cercetatori de la Universitatea Tulane aduc dovezi clare ca raspunsul pe termen scurt al copiilor la bataie poate sa-i faca sa rabufneasca pe termen mai lung. Din aproape 2.500 tineri in studiu, cei care au fost loviti mai frecvent la varsta de 3 ani au fost mai agresivi la varsta de 5 ani. Studiul, condus de profesor Catherine Taylor, este primul care a cautat o serie de probleme care o privesc pe mama, cum ar fi depresia, consumul de alcool si droguri, abuzurile partenerului si chiar daca mama a luat in consideratie avortul in timp ce era insarcinata. Dupa ce a luat in calcul acesti factori – fiecare din ei putand contribui la agresiunea asupra copilului – bataia a ramas un puternic predictor al comportarii violente. “Sansele ca un copil sa fie mai agresiv la varsta de 5 ani au crescut cu 50% daca acesta a fost palmuit de mai mult de 2 ori in luna dinainte de a incepe studiul” spune says Taylor. (…)(fraza de al carui sens nu m-am prins) Printre mamele chestionate in 20 de orase, cand copiii lor aveau 3 si 5 ani, aproape jumatate (45.6%) au declarat ca nu si-au lovit copiii de 3 ani in luna anterioara, 27.9% au declarat ca i-au lovit o data sau de doua ori in acea luna iar 26.5%au declarat ca i-au lovit mai mult de doua ori. Dintre cei de 5 ani, copiii care au fost loviti, fata de cei care nu fusesera, erau mai sfidatori, cereau satisfacerea imediata a dorintelor si nevoilor, deveneau mai usor frustrati, aveau accese de furie şi accese de violenta fizica impotriva oamenilor sau animalelor Motivul pentru acest fapt, poate fi faptul ca bataia declanseaza comportamentul urat. Pedepsele corporale inspira teama, mai degraba decat intelegere. Chiar daca copiii isi opresc accesele de furie cand sunt batuti, asta nu inseamna ca inteleg de ce nu ar trebui sa se poarte asa cum au facut-o. Mai mult, bataia da un exemplu prost, invatand copiii ca un comportament agresiv este o solutie pentru problemele parintilor. “Exista in prezent multe date care pot sustine pe clinicieni cand isi exprima ingrijorarea fata de parinti, referitor la folosirea unor pedepse corporale” spune Dr. Jayne Singer, directorul programului pentru copii de la Children's Hospital Boston, care nu a fost implicata in studiul Tulane. Academia Americana de Pediatrie (AAP) este impotriva bataii, indiferent de circumstante. Bataia este o forma de pedeapsa care devine tot mai putin eficienta cu cat e mai des folosita si, conform AAP, face ca disciplinarea sa devina tot mai dificila pe masura ce creste copilul. In loc de bataie, AAP recomanda metoda Time-out care implica refuzul interactiunii, fie ea pozitiva sau negative, cu copilul, pentru o anumita perioada de timp. Aceste momente de tacere obliga copiii sa se calmeze si sa se gandeasca la emotiile lor, in loc sa le dea frau fara rezerve. In fond, scopul pedepsirii este de a face copiii sa inteleaga nu doar ca au facut ceva gresit dar si ce i-a motivat sa o faca. Sursa: http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,1983895,00.html Am vrut sa scriu cu alineate, dar bloggerul nu m-a lasat si pace. O sa editez cand imi da voie

PATRU LUNI IN DANEMARCA - ORASELE

2011-03-22T21:52:00.000-07:00

Nu am reusit sa vizitez foarte mult. In unele orase nici nu am facut poze. Ba chiar pozele pe care le am, nu-s chiar reprezentative pentru orasele respective. Oricum, din fiecare am vazut doar in treacat, cate o mica particica. Dar mi-a placut mult ce am vazut. Casele si blocurile din caramida, desi noi, te fac sa te simti ca intr-o poveste de demult.

Randers

Aarhus

Silkeborg

CADOURI PENTRU MAME

2011-03-17T14:52:00.001-07:00

Stiu, sunt in intarziere cu postarea asta, dar n-am avut nicicum vreme de ea.

Anul acesta, de ziua mamelor, copiii le-au daruit papusele, ca sa-si aminteasca de cand erau mici si se jucau toata ziua.

DESPRE AVORTURI

2011-03-08T12:52:00.000-08:00

Spun de la inceput ca nu vreau sa judec pe nimeni. Ba chiar nu am inca o idee clara despre ce cred despre avorturi (despre cele facute de alte femei, pentru ca in ce ma priveste avortul n-ar fi o optiune decat in cine stie ce probleme medicale serioase).

Sunt impartita in mai multe directii. Femei dragi mie au facut asta cel putin o data in viata si nu mi-s mai putin dragi din cauza asta.
Alte femei, la fel de dragi, sunt total impotriva avorturilor si pot argumenta alegerea lor cu vehementa.

Am auzit, de-a lungul timpului, tot felul de povesti spuse din punctul de vedere al femeilor. Povesti despre suferinta, despre lipsuri materiale, despre inconstienta varstei prea timpurii (desi, avand in vedere ca metodele contraceptive nu mai sunt un secret, inca nu pot intelege pe deplin de ce avorturile sunt in numar atat de mare). Unele femei sunt impacate cu alegerile facute, altele regreta toata viata ziua aceea in care au pasit in cabinetul medicului.

Pana acum, nu m-am uitat la poze sau filme despre avorturi. Pur si simplu consideram ca am ceva mai bun de facut atata timp cat eu nu-mi doresc sa fac asa ceva vreodata.
Azi, insa, m-am lasat dusa de val. Citind postarea Ralucai, am zis ca pot sacrifica 4 minute din timpul meu ca sa vad despre ce e vorba in unul dintre filmulete. Iar decizia mea de a evita cu orice pret un avort, si-a gasit jusificare.

E prima poveste pe care o vad spusa din punctul de vedere al copilului. Probabil mai sunt multe asemenea, dar nu m-au interesat pana acum. Ce imi place, e ca e simpla. Scurt si la obiect: uite, asta inseamna un avort. Eu chiar nu stiam ce se petrece in timpul unui avort, asa cum, probabil, multi altii nu stiu.

Filmul e vechi. Poate ca intre timp s-au mai modificat procedurile. Sau poate nu, avand in vedere ca denumirile au ramas aceleasi.
Oricum, m-a impresionat si am simtit nevoia sa vi-l arat si voua. Nu pentru a arata cu degetul, nici pentru a face pe cineva sa se simta prost sau sa trezesc amintiri triste.

Privindu-l mi-am amintit de prima intrebare care mi-a fost pusa cand m-am dus sa-mi fac programare la ginecolog pentru a incepe urmarirea sarcinii. “Si vreti sa-l pastrati?”. M-a urmarit mult timp intrebarea asta. Cum sa nu-l pastrez, cand mi l-am dorit atat de mult? Cum putea crede asistenta aia ca nu imi doresc copilul, cand toata fiinta mea radia de emotie si eram toata un zambet cand am intrat in cabinet si am cerut sa mi se faca programare? A devenit asa frecvent avortul incat intrebarea asta se pune oricui? Sunt atat de multe fetele care renunta la sarcina incat cele care isi doresc s-o pastreze devin exceptii?

Nu, nu reusesc sa inteleg de ce e mai usor sa risti sa ajungi la un avort decat sa te protejezi cu ceva care nu e nici pe departe atat de traumatizant ca avortul. Traumatizant atat pentru femeie cat si pentru copil.

Filmuletul il gasiti aici.

Iar pe blogul Ralucai gasiti mai multe linkuri.
http://alexcreste.blogspot.com/2011/03/despre-avorturi.html

PS. Mi-am amintit un alt motiv pentru care am vrut sa scriu postarea asta. Pentru usurinta cu care atatia barbati trimit femeile la doctor sa “scape” de sarcina pe care ei n-o doresc. Si pentru faptul ca multi dintre ei isi “pun palaria” si dispar, dand vina tot pe femei pentru fuga lor, ca doar ele au ales sa pastreze copilul.
Da, de 8 martie, lor, barbatilor acestora, le dedic postarea asta. Si-i invit sa vada si filmuletul asta.
http://www.strigatulmut.ro/

MARTISOARE

2011-03-03T12:00:00.000-08:00

Ceea ce inca nu v-am spus este ca, de cand am venit din Danemarca, am reluat una din activitatile cele mai dragi sufletului meu, activitate la care am renuntat in 2006 cand m-am mutat din Piatra Neamt la Campulung Moldovenesc. Acum, insa, cum un timp voi sta la Piatra, lucrez din nou ca ajutor de educator la o grupa step by step, la una din gradinitele din oras.
Este grupa mica, cu copii de 3-4 ani si o sa va povestesc despre ei de fiecare data cand se iveste ocazia.
Saptamana asta au facut martisoare si vi le arat si voua, pentru ca sunt foarte mandra de rezultate. Se vede ca le-a placut enorm sa le faca.

PATRU LUNI IN DANEMARCA - IARNA

2011-02-21T20:23:00.000-08:00

Zona in care am locuit e mirifica iarna. Ieseam la plimbare si ma simteam prinsa intr-o poveste alba si calma

PATRU LUNI IN DANEMARCA - MAREA

2011-02-20T20:08:00.000-08:00

Nu mai vazusem marea din 2006. Imi era un dor fantastic de ea, dar in Romania, nu-i chiar la indemana sa tragi o fuga de la Cimpulung la mare. In Danemarca, insa, marea e aproape cam oriunde ai locui si poti petrece cateva ore pe malul marii fara prea mare greutate.
N-am fost decat de doua ori, din care una a fost intr-o zi destul de mohorata. Dar mi-a placut. Asa toamna cum era si in ciuda vantului

PATRU LUNI IN DANEMARCA - PADUREA

2011-02-18T21:14:00.001-08:00

Prima luna in Danemarca a fost mirifica din punctul de vedere al locului in care am locuit. Am ramas cu un mare dor de padure, de rate si fazani, de liniste si verde. Intr-o astfel de zona mi-ar placea mult sa traiesc si sa creasca copiii mei. N-are rost sa spun mai multe. Va las sa admirati pozele.
Nu inainte de a multumi Mihaelei, lui Alin, Juliei si lui Moni, pentru toate lucrurile frumoase pe care le-am vazut la ei.

AL DOILEA DRUM

2011-02-16T21:32:00.001-08:00

Am inceput sa-l pregatesc cu vreo 3 saptamani inainte. La inceput nu prea stiam ce sa-i spun dar, incet, incet, povestea a prins contur. Iar el a inceput s-o invete.

Urma sa ne trezim in toiul noptii, cand e inca intuneric afara, iar oamenii inca dorm. Aveam sa-l imbrac in haine groase pentru calatorie. Aveam sa mergem intai cu masina pana la gara. Acolo, eu si David aveam sa ne urcam in tren iar tati avea sa ramana acolo, ca sa vina cu masina.

“Tuti, tuti” spunea David de fiecare data cand ajungeam la partea cu trenul. “Da, David, ne urcam in tren si mergem departe”, ii raspundeam eu.

Trenul avea sa ne duca direct la aeroport de unde aveam sa mergem cu avionul in Romania “Tut”, spunea David si arata cerul “Da, vom merge cu avionul pe sus”.

La Bucuresti avea sa ne astepte unchiul George la care aveam sa petrecem noaptea. Tot el avea sa ne duca a doua zi la gara, sa luam trenul pana la Piatra Neamt. “Tuti, tfu, tfu, bica”. Da, la Piatra ne astepta bica.

Stia povestea atat de bine incat de fiecare data cand ne urcam in masina spunea “Tati, brrum tuti”. Trebuia sa-i spun ca inca nu e momentul sa mergem la gara.

A venit si momentul plecarii. Il imbracasem de cu seara, urmand ca, la ora 2.30, cand aveam sa-l trezesc, sa-i dau doar cosmonautul. A plans cand am iesit din casa, dar i-am repetat povestea si s-a calmat. Cand am ajuns in oras, l-au captivat luminile si a uitat de suparare. In gara ne-a placut mult sala de asteptare si macheta cu trenulete care porneau daca le puneai moneda potrivita.

Trenul a fost cel mai comod si elegant cu care am calatorit vreodata.David a plans un pic atunci cand tati a ramas in gara, dar s-a calmat repede si a inceput sa exploreze vagonul. Apoi, rapus de oboseala, a adormit. Din pacate a trebuit sa-l trezesc dupa o ora si jumatate, pentru ca ajunsesem la aeroport.

De mare folos mi-a fost mei tai-ul, care l-a tinut lipit de mine pana cand am lasat geamantanul. Dupa ce am trecut de controlul de securitate (unde David a protestat un pic atunci cand a trebuit sa-l dezbrac de cosmonaut), ne-am petrecut urmatoarele 2 ore plimbandu-ne cu un carucior prin aeroport, studiind vitrinele, privind avioanele pe geam si....cantand de mama focului. Noua placere a lui David e sa cante. Interpreteaza fidel versiunea fara cuvinte a cantecelului “twinckle, twinckle little star”, plus cateva creatii proprii.

Cand am ajuns aproape de poarta, i-a placut mult banda rulanta, pe care ne-am plimbat de nenumarate ori. Am alergat si am ras, ca sa inselam oboseala, iar intr-un tarziu, ne-am urcat in avion. Nu erau multi pasageri, asa ca am calatorit cu un avion micut. A plans cand i-am pus centura de siguranta. Ar fi vrut sa stea in brate la mine. S-a calmat doar dupa decolare, cand l-am putut lua in brate. Apoi, atentia i-a fost distrasa de cadoul daruit de cei de la SAS: o punguta cu abtibilduri, o masinuta, o carticica cu mijloace de transport si o marioneta de deget, in forma de ren. Si acum, cand se joaca cu masinuta imi spune “nenea” adica a primit-o de la tanti din avion (momentan si nenea si tanti sunt tot “nenea” pentru el).

A dormit si in avion o ora, apoi iar a trebuit sa-l trezesc. Ajunsesem in Romania. Din fericire, la aterizare n-a mai plans cand i-am pus centura pentru ca nu s-a trezit. Rapus de oboseala, nici n-a simtit cand l-am asezat pe scaun.

Restul a trecut ca fulgerul. Seara petrecuta cu verisorii mei, doi baieti extraordinari, care s-au oferit sa ne ajute fara cea mai mica urma de ezitare cand au auzit ca venim, somnul de vreo 10 ore, calatoria de vreo 5 ore cu trenul pana la Bacau, apoi alta calatorie cu masina, pana acasa, timp in care David a adormit.

Acum, gandindu-ma la cate griji mi-am facut, ma pufneste rasul. A fost bine, nesperat de bine. Nu mi-a trebuit cine stie ce pregatire. Tot ce a contat a fost sa-i fiu la dispozitie si sa-i povestesc la fiecare pas ce urma sa se intample, sa am rabdare, sa facem totul in ritmul lui. N-am avut nevoie nici de jucariile si cartile cu care-mi umplusem rucsacul. David n-a avut chef de ele. Era mult prea atent la lucrurile noi care i se intamplau. Ma bucur ca am ales varianta cu avionul, pentru ca nu m-as fi simtit in stare de un alt drum cu masina, mai ales iarna.

O sa povestesc in perioada urmatoare si cate ceva despre Danemarca. A fost o experienta din care vreau sa pastrez doar amintirile placute. Acolo David a inceput sa vorbeasca. Acolo am cunoscut oameni relaxati si impacati cu viata lor. Acolo am vazut locuri care imi vor ramane mult timp in suflet.

IN TARA LUI MURA-N GURA

2011-01-12T11:56:00.000-08:00

Acum multi, multi ani, bunicul meu dinspre tata ne recita o poezie amuzanta. M-am chinuit mult de tot sa-mi amintesc versurile, dar n-am reusit sa trec niciodata de prima strofa.
Pana azi, cand am dat de ea, in toata splendoarea ei.

IN TARA LUI MURA-N GURA

de Nina Cassian

In tara lui Mura-n Gura,
totu-mi este pe masura.
Cand ma scol de dimineata,
Nu la sapte, ci la zece,
Vine-o tava cu dulceata
Si-un pahar cu apa rece.
Si dulceata zice: ia-ma!
Si paharul zice: bea-ma
Ia-ma!Bea-ma!
Usor de zis!
Insa gura s-o deschizi,
Nu-i deloc asa usor!
-Ajutor! Ajutor!

Lingurita, grijulie,
Imi deschide gura mie.
Ei, asa mai merge, zic,
Daca ma ajuti un pic!

Dar e timpul sa fac baie!
Apa intra in odaie
Cu volanele-i albastre.
- Ne-adresam domniei voastre!
- Cum doriti sa fiti spalat?
Uite-asa, culcat in pat!
Cum doriti sa fiti laut?
Uite-asa, in asternut!

In tara lui Mura-n Gura,
Casti o gura cat o sura,
Si indata-ti pica-n ea,
Tot ce vrei si tot ce ai vrea!
Sarmalute-n foi de vita,
Supa calda, tocanita,
Cozonac, compot, halvita
Carnaciori si ciulama,
Muraturi, etc.

Am mancat, de m-am umflat
Nu-i nimic, o macara, iata ca pe sus ma ia
Si m-aseaza dupa plac,
Colo-n umbra-ntr-un hamac.
Huta-huta, ce sa zic,
Bine-i cand nu faci nimic.
Lectiile stau pe masa,
Dar de lectii nici nu-mi pasa.
Stau si motai in hamac,
Ele singure se fac.
-Draga aritmetica, nu stiu ce te-mpiedica
Sa rezolvi vreo trei probleme!
Eu de fleacuri nu am vreme!
Draga mea gramatica,
Nu fi antipatica!
Nu fi zau, nesuferita!
Si transcrie intr-o clipita
Exercitiile mele!
vezi ca eu n-am timp de ele!
Hai, draga mea istorie,
N-am chef sa am memorie!
Tine minte tu mai bine,
Cine s-a luptat cu cine,
In ce an si-n care loc!
Eu sa-nvat nu am timp deloc!

In tara lui Mura-n Gura,
Am prieteni pe masura!
Vreti sa vi-i prezint cumva?
S-a facut! Poftiti incoa!
Asta-i Puiu-prinde-muste,
Asta-i Lica-vreau-galuste.
Asta-i Mita-straba-nas
Asta-i Duta-mielul-gras
Asta-i Sanda-somn in gene
Si-asta-s eu: burduf de lene.

toata-toata ziulica,
ati vazut? nu fac nimica.
si programul se incarca.
astfel, nu e de mirare,
ca ceva ma-mbie parca
si ma trage la culcare.
Ah! imi este somn de pic!
si-apoi,
prea mult am vorbit cu voi!
cand vorbesc mai multisor
obosesc ingrozitor!
in tara lui Mura-n Gura
somnul repede te fura!
nici n-ai timp sa spui la luna
...Noapte buna!...

KAY KUZMA - Copiii au nevoie să fie LIBERI să trăiască experienţele vieţii

2011-01-07T06:22:00.000-08:00

Ca să înveţe, copiii trebuie să experimenteze ei înșiși viaţa. Ei trebuie să se miște, să exploreze, să se joace, să fie ei înșiși.

Un vechi proverb chinezesc spune:
„Când aud, uit.
Când văd, îmi aduc aminte.
Când fac, învăţ.”

Indiferent de vârstă, copiii trebuie să fie liberi să se implice în mod activ în procesul învăţării. Pentru ei, a învăţa nu înseamnă să stea în bancă și doar să asculte și să privească; pentru copii, a învăţa înseamnă să se miște, să exploreze, să creeze, să se exprime și să se joace. Însă acest tip de învăţare poate să aibă loc numai într-un mediu în care copilul se simte relativ liber. Ca să dezvolte acest simţământ de libertate (acea libertate care conduce la învăţare), un copil foarte mic are nevoie nu doar de un mediu care să-i ofere siguranţă fizică, în care să nu-i fie teamă că, dacă va alerga, va sări, se va căţăra sau va explora, va fi în pericol să se rănească, ci și de un mediu care să-i ofere, în același timp, siguranţă psihică – un mediu în care să nu-i fie teamă că va fi criticat și mustrat.

Ca să satisfaci nevoia de libertate a copilului, îngrijește-te de următoarele aspecte: mai întâi, asigură-te că locuinţa și grădina ta prezintă siguranţă pentru jocul copiilor. În al doilea rând, trebuie să fii acel gen de persoană care să încurajeze simţământul de bine și de siguranţă al copilului – o persoană capabilă să-l protejeze atât de pericole fizice, cât și de vătămări psihice. Nu folosi cuvinte aspre, jignitoare, nu te deda la vorbe nefolositoare, la bârfă, la acuzaţii sau la critică la adresa altora, în prezenţa copiilor.

Copiii au nevoie să facă mișcare. Copiii, în special cei mici, învaţă prin propriile mișcări. Așezarea unei temelii sănătoase, în ceea ce privește capacităţile fizice ale copilului, s-a dovedit a fi o premisă importantă pentru deprinderea unor abilităţi predominant intelectuale, cum ar fi cititul.

Copiii au nevoie să exploreze. La copilul mic, mintea este la fel de activă pe cât îi este corpul. El este curios: vrea să descopere cum funcţionează lucrurile, unde se află ele și cum se simt la pipăit. Combinând nevoia de mișcare a copilului cu cea de cunoaștere, îl veţi putea conduce către o atitudine cercetătoare, exploratoare, încununată de descoperiri.

Burton L. White, o autoritate de primă mărime în psihologia dezvoltării copilului de la naștere până la trei ani, afirmă că, pe parcursul acestor ani, curiozitatea este o caracteristică de comportament în pericol de a rămâne neexploatată, dacă părinţii nu-i înţeleg pe deplin valoarea.

Atunci când bebelușii, aflaţi la vârsta mersului de-a bușilea, sunt ţinuţi închiși în ţarcul de joacă, doar pentru ca părinţii să stea liniștiţi, micuţii sunt limitaţi în dorinţa lor de cunoaștere. Când, la vârsta mersului în picioare, copii sunt ţinuţi în casă, de teamă că se vor murdări sau vor cădea și se vor lovi, posibilitatea lor de explorare este, de asemenea, îngrădită. Când îi spui tot timpul copilului: „Nu atinge”, sau când toate obiectele pe care vrea să le cerceteze îi sunt luate imediat din mână, el se simte frustrat în dorinţa sa de cunoaștere și este împiedicat să-și dezvolte sistemul mental necesar gândirii abstracte, de mai târziu. Probabil că va acţiona într-unul din aceste două moduri:

O primă posibilitate este să exploreze pe ascuns, atingând obiectele interzise sau ducându-se în locurile oprite, atunci când tu ești întors cu spatele. Această atitudine poate conduce la necinste și făţărnicie, precum și la accidentări, datorate lipsei de supraveghere. Este mult mai bine să-i spui copilului curios: „Îţi ţin eu vaza, dacă vrei s-o atingi” sau: „Dacă vrei să știi ce este dincolo de gard, hai să mergem împreună”. Sau, mai simplu, îndepărtează din calea lui acele lucruri de valoare, de care nu vrei să se atingă.

Cea de-a doua reacţie pe care o poate avea copilul tău, dacă nu-i îngădui să exploreze, este aceea de a asculta avertizarea ta și de a-și inhiba dorinţa de explorare. Această atitudine va afecta, peste ani, succesul său în activităţile intelectuale școlare. Spiritul explorator este important pentru învăţare. Când va atinge vârsta grădiniţei sau a clasei întâi, copilul cu dorinţa de explorare frântă s-ar putea să-i fie teamă să cerceteze mediul înconjurător, chiar dacă, în sufletul său, este curios să-l descopere.

Un copil învaţă din curiozitate și explorare. De aceea, toţi copiii trebuie să fie încurajaţi să privească, să guste, să mânuiască, să atingă, să miroasă, să asculte, să pună întrebări și să discute despre descoperirile lor. Pentru a le cultiva curiozitatea, tu trebuie să fii convins(ă) că o asemenea predispoziţie spre cunoaștere este importantă și că ei învaţă tocmai prin aceste descoperiri întâmplătoare, neregizate. Astfel, chiar tu le vei organiza mediul ambiant în așa
fel încât să le încurajezi curiozitatea.

Iată câteva sugestii:

1. Copilului trebuie să i se ofere libertatea de explorare fără să se teamă că va strica ceva sau că îl vei urmări și mustra pentru fiecare mișcare. Ca să se simtă în siguranţă și liber să exploreze, copiii au nevoie de limite rezonabile și de sfaturi, în ceea ce privește comportamentul. Astfel, ei vor afla ce este îngăduit și vor putea explora în mod liber și în siguranţă.

2. Adulţii trebuie să fie suficient de atenţi, astfel încât copiii să se poată simţi liberi să-și satisfacă frageda lor curiozitate faţă de diferite lucruri din mediul în care se joacă, dar nu trebuie să exageraţi cu supravegherea excesivă, astfel încât copiii să se simtă inhibaţi.

3. Trebuie să li se pună la dispoziţie o varietate de jucării atractive, stimulative și sigure. Acestea nu trebuie să fie „jucării educative” costisitoare, ci obiecte pe care copiii nu au avut ocazia să le vadă sau să le atingă până atunci. Încercaţi, de exemplu, diferite unelte care pot fi manipulate de ei, cum ar fi o pompiţă de ulei pentru mașina de cusut. Articolele obișnuite din gospodărie, precum capacele de borcane sau cârligele de rufe, reprezintă, pentru copiii mici, niște jucării deosebit de interesante. Chiar și fructele și zarzavaturile, precum merele, roșiile, nucile, portocalele sau bananele, sunt, adesea, obiecte neobișnuit de atrăgătoare pentru un copil.
Obiectele care îl încurajează pe copil să-și folosească simţurile sunt bune pentru stimularea curiozităţii. De exemplu, pentru miros, încearcă o lămâie sau chiar o bucată de hrean; pentru gust, încearcă usturoiul, măcrișul sau diverse zarzavaturi; pentru auz, încearcă obiecte care produc diferite sunete, precum cutiuţe de plastic de diferite dimensiuni cu pietricele în ele; pentru pipăit, încearcă glaspapir, un burete, o bucată de blană sau chiar o cutie „cu surprize” în care să pui în fiecare zi un alt obiect, pe care copilul să nu-l poată vedea, dar pe care să-l identifice doar după pipăit.

4. Pentru dezvoltarea deprinderilor de explorator, trebuie să-i oferi copilului timp. Dacă programezi fiecare minut din viaţa lui, stabilindu-i tu toate activităţile, prin aceasta nu-i mai lași nici o șansă de a-și satisface propria curiozitate. Explorarea cere timp. Nu lăsaţi ca programul vostru de educaţie să se interpună întotdeauna cu explorările copilului. În loc să-i spui: „Vino la masă imediat”, atunci când copilul urmărește fascinat cum o omidă mănâncă dintr-o frunză, spune-i: „Când termini de privit, grăbește-te să vii la masă” sau „Hai să luăm și omida în casă cât timp mănânci” sau chiar: „Aibvrea să servești masa afară, ca să te poţi uita, în același timp și la omidă?”

5. Stimulează curiozitatea copilului tău prin întrebări provocatoare. Un comentariu de genul: „Privește, copacilor le dau frunzele”, nu-i va stimula curiozitatea la fel de mult ca o remarcă precum: „Vezi ramurile acestui copac arată altfel. Mă întreb de ce?” sau „Oare am putea apleca ramura aceasta?”, „Mă întreb cum se simte un mugur la pipăit?”, „Oare cum miroase? Ce gust are?” (Multe dintre plantele obișnuite, precum oleandrul, sunt toxice. Datorită pericolului de otrăvire, avertizează-ţi copiii să nu guste nimic din ceea ce nu cunosc, dacă nu au întrebat, în prealabil, un adult cunoscător).

Apoi, copiii trebuie încurajaţi să vorbească despre descoperirile lor. Copiii au nevoie să se exprime. Copiii comunică, atât prin cuvinte, cât și prin acţiuni. Cu cât copilul este mai mic, cu atât comunicarea lui este mai mult nonverbală. Dar aceasta nu înseamnă că nevoia lui de a se exprima este, cumva, mai mică. Ci aceasta înseamnă că tu, ca părinte, trebuie să fii mai atent la încercările copilului tău de a comunica; trebuie să intuiești și să interpretezi mesajul acţiunilor sale.

Copiii au nevoie să li se vorbească, au nevoie să fie, la rândul lor, ascultaţi și au nevoie să fie încurajaţi să comunice. Ei nu au nevoie de un părinte care să vorbească tot timpul, deoarece copiii (și adulţii, de asemenea) reţin doar o parte din ceea ce aud.

Copiii au nevoie să se joace. Adesea, adulţii privesc jocul copiilor ca fiind un timp pierdut. Pentru că jocul este privit ca distracţie, foarte mulţi consideră că nu poate fi prea folositor. Dar timpul de joacă este deosebit de folositor pentru copil. Copilul învaţă cel mai bine prin joacă. Jocul este considerat ca fiind munca, activitatea de bază a copilului. Cu siguranţă este laboratorul lui de studiu. Prin joc, copilul învaţă despre lumea din jurul său. El învaţă cum să se raporteze la oameni, cum să intre în relaţie cu prietenii de joacă și cu adulţii de lângă el. El învaţă despre rolurile adulţilor (mamă, tată, învăţătoare, pastor etc.) și are posibilitatea să-și testeze ideile și să-și încerce metodele, într-un mediu lipsit de orice ameninţare.

Copiii obișnuiesc, de asemenea, să folosească jocul pentru a pune în scenă experienţele pe care le-au trăit și pentru a interioriza sau pentru a înţelege aceste experienţe.

Pentru joacă, este nevoie de timp și de libertate. Adesea, părinţii planifică atât de multe activităţi și lecţii care îi privesc pe cei cu vârste mai mari (gimnastică, limbi străine, pian etc.), încât rămâne foarte puţin timp în care copilul să se joace cu ceea ce îl interesează cu adevărat.

Dacă alegi pentru copilul tău o grădiniţă, trebuie să te asiguri din timp că în programa adoptată acolo joaca ocupă un loc important. Mulţi educatori de grădiniţă se simt mult mai în siguranţă atunci când îi controlează pe copii și îi pun pe toţi să facă același lucru. În astfel de activităţi comune se observă mai ușor când un copil se ocupă de altceva, și el poate fi atenţionat și corectat ușor și repede. În schimb, atunci când se desfășoară, în același timp, o varietate de jocuri, rolul educatoarei este, mai degrabă, acela de ajutor, decât de dictator. Prin joacă, învăţarea poate fi individualizată, adaptându-se la nivelul de înţelegere al fiecărui copil, în loc de a-i ţinti doar pe cei de mijloc, pierzând astfel ambele extremităţi ale grupului, adică pe cei avansaţi și pe codași.

Ideea că un copil trebuie să fie liber să experimenteze el însuși viaţa nu înseamnă că nu trebuie să fie învăţat, controlat și disciplinat într-un mod corespunzător. Dimpotrivă. Atunci când copiii nu au învăţat comportamentul adecvat și stăpânirea de sine, pentru propria siguranţă și pentru siguranţa celorlalţi oameni și a bunurilor materiale, asupra lor trebuie să fie așezate restricţii corespunzătoare.

KAY KUZMA - Copiii au nevoie să fie IUBIŢI

2011-01-06T01:13:00.000-08:00

Prima și cea mai importantă nevoie a copilului tău este aceea de a fi iubit. Fiecare copil este asemenea unui pahar gol și singurul mod în care acest pahar poate fi umplut este acela de a-i arăta copilului dragoste. Doar atunci când paharul este „plin de dă peste el” copilul poate începe să dăruiască, la rândul său, dragoste. Copilul tău are nevoie să fie alintat, mângâiat și îmbrăţișat, să se simtă aproape de tine, să i se ofere căldură și confort emoţional, să se simtă dorit și înţeles. A-i împlini doar nevoile fizice, de hrană și de îngrijire, nu este suficient. Mulţi copii au stagnat din creștere sau chiar au murit, în ciuda îngrijirii fizice adecvate care li s-a oferit, pentru simplul fapt că le-a lipsit dragostea. Dragostea este atât de importantă, încât voi, părinţii, trebuie să împliniţi această nevoie înainte de oricare alta. Nu este suficient ca voi să simţiţi, să credeţi sau chiar să
știţi că vă iubiţi copilul, ci copilul trebuie să perceapă el însuși această dragoste, altfel ea nu are nici o valoare. Este deosebit de important să-i arăţi copilului că este iubit, în special în primii ani de viaţă.

Dacă i-aţi întreba pe părinţi: „Vă iubiţi copiii?”, probabil că marea majoritate v-ar răspunde: „Bineînţeles că-i iubesc. Le ofer tot ce au nevoie; am grijă de ei…” Totuși, de multe ori, copiii nu simt că sunt iubiţi. Ei spun: „Părinţii mei mă iubesc doar atunci când iau note bune, când mă îmbrac singur sau când îmi fac curat în cameră. Când sunt bun, mă iubesc; altfel, nu!” Acești copii nu înţeleg că sunt iubiţi pentru ceea ce sunt ei, în mod individual, necondiţionat, independent de niște cerinţe. Ei simt că părinţii lor îi iubesc în mod condiţionat și există un mare pericol în acest fel de dragoste.

Este destul de ușor să iubești un copil atrăgător, sănătos, cu o fire plăcută. Dar nu toţi copiii se nasc cu asemenea trăsături și nu toţi au parte de timpuriu de experienţe care să-i modeleze, făcându-i să ajungă în niște persoane atrăgătoare și ușor de iubit. De fapt, pe la vârsta de doi, trei sau patru ani, în unii copii a fost deja imprimat un comportament negativ, deoarece au fost trataţi cu o așa lipsă de iubire, încât ajung să pară că resping orice manifestare de acest fel.
Părinţii s-ar putea să nu înţeleagă că acest comportament negativ este, de fapt, un strigăt după iubire, iar atunci când iubirea așteptată de copil întârzie, este posibil să aibă loc niște reacţii în lanţ, iar părinţii vor avea, drept răspuns, tendinţa de a-l respinge și mai mult pe copilul neiubitor. Părinţii nu trebuie să uite nici o clipă că un copil care are un comportament supărător este un copil care are cel mai mult nevoie de dragoste, de compasiune și de ajutor. Copilul care vă pune cel mai mult răbdarea la încercare are cel mai mult nevoie de dragostea voastră. Copilul care mușcă, fură, lovește sau folosește cuvinte „urâte” este posibil ca, prin aceasta, să nu facă altceva decât să te pună la încercare și, în mod inconștient, să te întrebe: „Poţi să mă iubești chiar și atunci când sunt atât de îngrozitor?”

Alţi copii se comportă tocmai invers. Ei nu pot să acţioneze într-un asemenea mod „nesuferit”, de teamă că vor fi respinși și mai mult, astfel că își dau toată silinţa să fie buni.

S-ar putea ca, la început, copilul care este tot timpul preocupat să fie pe placul celor din jur să obţină rezultatele dorite și să primească atenţie și acceptare din partea acestora. Însă, de obicei,
acest comportament ajunge, până la urmă, să calce pe cineva pe nervi, iar copilul este repezit și alungat fără să i se dea nici o explicaţie pentru această schimbare de atitudine. În loc să respingi un copil prea insistent să „îţi intre pe sub piele”, este mai bine să îţi iei timp să discuţi cu el despre modul în care se comportă. Ajută-l să înţeleagă că îl iubești tot timpul, indiferent că este bun sau rău. A învăţa că nu trebuie să fii neapărat bun pentru a fi iubit reprezintă o lecţie deosebit de importantă pentru copii (și pentru adulţi). Este dreptul oricărui copil să fie iubit și acceptat pentru simplul fapt că există. În acest fel ne iubește Dumnezeu pe fiecare dintre noi. De aceea, este datoria noastră să manifestăm și noi același fel de iubire faţă de copilașii pe care El ni i-a dat în grijă.

Un alt tip de copil pe care părinţii trebuie să se asigure că l-au încurajat cu dragoste este acela care se retrage din cadrul social. La un asemenea copil s-ar putea să fie cel mai greu să ajungem, pentru că el nu caută dragostea în mod activ și s-ar putea întâmpla să vă respingă gesturile de afecţiune. Niciodată nu poţi oferi dragoste cu forţa. Dragostea este un dar care se oferă în mod liber și care trebuie să fie acceptat tot în mod liber. Printr-o purtare blândă și consecventă, poţi ajunge ca, încetul cu încetul, să câștigi încrederea și, în cele din urmă, dragostea unui copil retras, dar acest tip de copil s-ar putea să nu ajungă niciodată la fel de drăgăstos și de apropiat ca ceilalţi.

Unii copii, pe parcursul diferitelor etape ale vieţii lor, adesea pot trece de la un tip comportamental la altul: de la negativ, la excesiv de preocupat să îţi facă pe plac și apoi la retragere și închidere în sine. Nu este ușor să-ţi iubești copilul pe parcursul acestor etape, dar acest lucru este esenţial totuși pentru o dezvoltare sănătoasă a personalităţii sale.

Să împlinești nevoia de dragoste a copilului tău nu înseamnă să excluzi nevoia de disciplină. Uneori îţi va fi de folos să-ţi dai seama că respectivul comportament este cauzat de ceva; că există un motiv pentru care copilul se poartă într-un anumit fel. Înţelegerea acestui fapt important te va ajuta să nu iei atitudinea copilului de respingere sau de neascultare, drept un atac personal. Ea îţi va oferi libertatea de a-i trece cu vederea comportamentul supărător, de a căuta să descoperi adevăratele cauze și de a pune la punct strategiile de remediere. Când ajungi să-ţi dai seama că există un motiv pentru acel comportament supărător, caută să separi comportamentul apărut de copilul „real”, care simte nevoia să fie iubit. Ca urmare, îl poţi mustra pe copil într-un mod iubitor și plin de înţelegere, chiar dacă ţi se pare că el nu merită o asemenea atitudine din partea ta. S-ar putea ca, umplându-i paharul cu dragoste, să-i furnizezi copilului suficientă încredere în sine, încât să aleagă el însuși să schimbe sau să biruie acel comportament agresiv și supărător.

Este ușor să jefuim un copil de dragostea noastră. Fără să ne dăm seama, noi reacţionăm la atitudinea lui negativă, pedepsindu-l pe nedrept sau rănindu-i simţămintele sensibile prin cuvintele și prin acţiunile noastre aspre. De multe ori, noi golim cupa de dragoste a copilului în mod inconștient. De exemplu, următoarele gesturi și atitudini aduc după ele tocmai golirea acestei cupe:

1. Să-ţi exprimi aprobarea doar atunci când copilul este bun. Făcând astfel, înseamnă că-ţi iubești copilul condiţionat.
2. Să-ţi ameninţi copilul în încercarea de a-l corecta.
3. Să exprimi o atitudine critică.
4. Să ţipi sau să strigi la copil.
5. Să-ţi exprimi, prin cuvinte sau privire, dezamăgirea sau neplăcerea.
6. Să-i aplici „tratamentul tăcerii”.
7. Să fii prea ocupat ca să-i acorzi atenţie.
8. Să rostești numele copilului pe un ton jignitor.

Da, este ușor să golești cupa de iubire a unui copil și orice părinte este vinovat de a fi făcut, ocazional, această greșeală. Dar nu te lăsa copleșit de vinovăţie. Fii dispus să spui simplu: „Îmi pare rău”, apoi să începi procesul de umplere. Iată cum:

* În primul rând, manifestă acceptare, respectând fiecare copil ca pe un individ aparte, cu trăsături de caracter dăruite de Dumnezeu, chiar și atunci când acestea sunt ascunse în spatele unui comportament cu totul lipsit de iubire și de amabilitate. Încearcă să înţelegi. Poartă-te în așa fel, încât copilul să știe că este dorit și binevenit. Iubește-l necondiţionat.

* În al doilea rând, ascultă-ţi cu atenţie copilul, chiar dacă acesta are să-ţi spună câteva lucruri foarte neplăcute, și urmărește-i limbajul corporal. De multe ori, copiii nu exprimă în cuvinte ceea ce simt, dar își manifestă simţămintele prin gesturi. Crează o atmosferă confortabilă și plină de căldură, în care copilul să se simtă liber să se exprime.

* În al treilea rând, ia-ţi timp să stai cu copilul, și aceasta nu doar atunci când nu ai altceva de făcut, ci ori de câte ori copilul are nevoie de tine, chiar dacă aceasta poate să fie în momentul cel mai nepotrivit, cum ar fi atunci când bebelușul plânge sau când vorbești la telefon. Evident, nu este posibil să lași totul deoparte, de fiecare dată când copilul are nevoie de atenţie. De exemplu, când copilul vine la tine, cu dorinţele lui, într-un moment când nu i le poţi împlini pe loc, nu-l respinge cu brutalitate, spunându-i: „Nu vezi că sunt ocupat(ă)?” Încearcă să-l îmbrăţișezi, să-i zâmbești cu toată căldura și să-i spui: „Acum sunt foarte ocupat(ă), dar imediat ce termin, voi
asculta ce vrei să-mi spui”.

Copiii trebuie să înveţe să aibă răbdare și să-i înţeleagă pe cei din jurul lor, dar prea adesea adulţii au tendinţa de a așeza propriile priorităţi mai presus de cele ale copiilor lor. Atunci când copiii suferă din cauză că paharul lor de iubire este gol, tendinţa de a nu le acorda atenţie în mod personal poate fi interpretată de ei drept respingere.

Procedează în așa fel, încât fiecare copil să știe că te bucuri să fii împreună cu el. Îi poţi comunica acest mesaj mângâindu-l, îmbrăţișându- l sau trăgându-l lângă tine atunci când este momentul. Împlinirea nevoilor fizice și emoţionale ale copilului, în timpul pe care îl petreceţi împreună, este metoda care spune cel mai clar și mai convingător: „Te iubesc”.

(sursa Kay Kuzma, Intelege-ti copilul)

32

2010-12-26T06:47:00.001-08:00

De ceva timp nu reusesc sa-mi amintesc ce varsta am. Trebuie mereu sa fac calcule.
Anul curent, minus anul nasterii .... azi rezultatul a fost 32.
Mi se pare cumva ireal. Cand eram mica, socoteam ca un om trecut de 30 de ani e un om care nu mai are multe de asteptat de la viata. Anii plini s-au cam terminat, deci se indreapta cu pasi repezi spre batranetea arida.
Ma uit azi la mine si ma vad la inceput de drum, la inceput de drumuri, fara nici o idee despre cum vor fi anii ce vor urma.
Si ma simt impacata. Nu, nu-s inca atat de batrana cum credeam candva ca voi fi la 32 de ani. Anii cu adevarat plini abia de acum urmeaza.
Ii multumesc lui Dumnezeu ca ne poarta prin ani sanatosi, sau cel mult cu probleme minore de sanatate. Restul le aranjam noi pe masura ce apar

CRACIUN FERICIT!

2010-12-25T03:14:00.000-08:00

BEBE KIT by VES si un concurs

2010-12-09T01:49:00.000-08:00

Cand cei de la VES m-au contactat, am crezut, initial, ca e o gluma. Dar au fost foarte draguti si prompti. Pentru ca le place blogul meu, mi-au oferit un set de vase speciale pentru bebelusi.
Inca nu le-am testat, astept sa ni le trimita parintii, dar ce am citit despre ele, suna bine.

Exista si un concurs. Mai sunt cateva zile pentru inscrieri, asa ca nu stati pe ganduri, cautati in arhiva poze cu bebelusii vostri la masa si inscrieti-va.

Pentru cine e interesat, las aici detaliile

situl produsului
pagina de facebook
regulamentul concursului

Dupa ce o sa testez vasele, o sa revin cu impresii

MORILE

2010-11-26T22:25:00.000-08:00

Nu e un secret ca ne plac morile de vant, inca de cand le-am vazut prima data. Si, cum stam destul de aproape de un camp eolian, orice ocazie e buna pentru o plimbare la "maua" (cum numeste David moara)

Si una de iarna, ca tot ninge de cateva zile

TUNSUL FELEGUNSUL

2010-11-26T00:42:00.000-08:00

before

after

DE CE DAVID?

2010-11-23T11:21:00.000-08:00

Descoperind blogul mamicilor, am dat de o postare care mi s-a parut interesanta. Alegerea numelor copiilor, pentru unii parinti e o adevarata aventura.

Cand eram prin clasa a cincea, adoram desenul animat Sandybell. Adorat e putin spus. Eram de-a dreptul obsedata. Atunci eram convinsa ca pe copiii mei avea sa-i cheme Sandy si Mark.
Intre timp, obsesia a trecut si bine a facut

Fiind insarcinata, am inceput sa caut nume. Pentru fetita gasisem un nume care imi placea mult. Nu-l divulg, pentru ca nu se stie cand voi avea ocazia sa-l folosesc. Pentru baietel ne-am oprit initial la Adrian. Ne placea mult cum suna. Pana in saptamana 22 cand, la morfologia fetala, ni s-a confirmat ca vom avea baietel. Atunci am inceput sa-i spunem Adrian si n-a mai sunat bine. Pur si simplu nu mergea, Suna strain si fortat.

Am pornit atunci in cautarea altor nume.Metoda noastra a fost simpla: Catalin a luat la puricat calendarul ortofox si a intocmit o lista de vreo 20 de nume care i-au placut lui. Apoi, pe principii de genul “asta nu-mi place”, “cunosc pe cineva cu numele asta si-i o persoana oribila” si altele din astea, am redus lista la doua nume: David si Gabriel. Ufff, grea hotarare. Ne placeau mult amandoua, dar am fi vrut un singur nume.

Intr-un final, ne-am hotarat la David. Si David a ramas. Pana la doua zile dupa ce am nascut, cand Catalin s-a dus sa-l inscrie si mi-a dat telefon sa-mi spuna ca i-a pus si Gabriel. Foarte bine. In momentul acela, sincera sa fiu, numele copilului mi se parea lucrul cel mai lipsit de importanta.

Si astfel, David al nostru se numeste David Gabriel. Stiti ceva? Parca nici un alt nume nu i se potriveste ca acestea.

GUMMYBEAR

2010-11-18T11:26:00.000-08:00

Periodic, descopar entuziasmul cate unei mamici care tocmai a luat contact cu ursuletul gumat. Copiii sunt in al noualea cer, teribil de pasionati, alearga si rastoarna totul in cale cand aud melodia lui, stau cu ochii atintiti pe ecran, cu zambetul pe buze si nici nu respira, urmarind clipurile.

Exact asa a fost si David si, pentru ca pasiunea asta poate avea si aspecte neplacute, am spus ca n-ar strica sa povestim cum am trecut noi prin experienta asta.

Era anul trecut, la sfarsitul lui octombrie. O mamica draga ne-a facut cunostinta cu gummybear, spunandu-mi ca ii va placea cu siguranta lui David. Si avea dreptate. I-a placut. I-a placut atat de mult incat il cerea non stop. Radea singur cand stia ca-i pun clipurile. Iar eu eram amuzata.

Insa episodul asta s-a suprapus cu un mic salt al personalitatii de scorpion al lui David. Exact dupa ce a implinit un an, a avut vreo doua luni dificile, cu plansete cand nu-i convenea ceva, trantit pe jos si tot tacamul. Lucru valabil si pentru ursuletul verde. Cand ma plictiseam de cele cateva repetari ale melodiilor si voiam sa schimb cu altceva, se lasa cu crize.
Si nu era vorba doar de plictiseala. Analizand mai bine cantecelele, mi-am dat seama ca mi se par stupide. Aceleasi cuvinte si acelasi fragment muzical, repetate la nesfarsit, acelasi bum bum idiot care nu se mai termina. Ca sa nu mai zic ca unele miscari din dansul ursuletului mi se pareau cam obscene.
Asa ca i-am spus lui David ca sunt si alte lucruri pe care le poate vedea si din care chiar poate invata cate ceva. Si am inceput sa-i prezit, incetul cu incetul, papusile muppets. In scurt timp, clipurile Sesame Street, in special cele cu invitati actori sau cantareti, au inlocuit ursuletul, asa ca am scapat de o obsesie.

Acum... eu entuziasmul de inceput il inteleg bine, am trecut si eu prin el. Daca inca il mai considerati pe gummybear o gaselnita nemaipomenita, va recomand sa cautati pe youtube si celelalte clipuri ale lui. Noua ne-au placut mult, un timp, nuki nuki si cho-ka-ka-o. Si, ca sa nu ne plictisim de tot, le-am cautat in toate limbile posibile.

Deci vedeti ca n-am zis nu chiar de la inceput. Chiar am facut eforturi sa-mi placa, am ascultat toate variantele, dar nu s-a lipit de mine. Acum, ocazional, mai dam de el, urmarim unul sau doua clipuri, apoi trecem la altceva. Imi cere singur altceva

DESPRE BARFE SI MINCIUNI

2010-11-15T05:51:00.000-08:00

Este singura postare pe care o voi scrie pe aceasta tema. Invit amatorii de barfe, ironii si comentarii acide anonime sa-si verse amarul aici si sa lase in pace alte postari.

Blogul meu a fost luat in vizorul barfitorilor din Cimpulung Moldovenesc. Sincer, ma asteptam. Eram chiar uimita ca nu s-a intamplat asta mai curand si ca m-au lasat in pace in cei aproape doi ani de blogareala.
Inevitabilul s-a produs insa, iar acest blog a fost folosit ca pretext pentru a provoca durere. O durere de neimaginat in sufletele unor bunici deja coplesiti de dorul nepotului lor.

Eu sunt o persoana mai naiva din fire. Inca ma incapatanez sa cred in bunatate si in oameni cu suflete frumoase. Am cunoscut astfel de oameni atat virtual cat si in Cimpulung, iar fiecare moment in compania lor mi-a dat aripi si incredere ca viata poate fi si frumoasa.

M-au ajuns, insa, din urma, rautatea si uratenia si nerusinarea celor care se bucura cand provoaca suferinta.
Persoanele despre care vorbesc, se vor recunoaste in aceasta postare. Imi citesc blogul si cauta orice cuvant care poate fi rastalmacit si transmis mai departe sub forma de barfa. Ba au inceput sa si lase comentarii anonime (deocamdata doar unul, dar ma astept si la altele). Deh, e greu sa iti asumi cuvintele aruncate si sa risti sa stie lumea cine esti.

Fac publica aceasta problema tocmai pentru ca nu am nimic de ascuns. Ce scriu pe blog sunt parerile si experientele mele personale. Cine vrea sa le interpreteze altfel decat cum le-am scris, e liber sa o faca. Dar eu am inima impacata ca n-am facut lucrurile de care sunt acuzata.

Saptamana trecuta, de Mihail si Gavril, adica de ziua socrului meu, o persoana “binevoitoare” s-a prezentat la socrii mei si le-a spus ce scriu eu pe blog despre ei. Adica as scrie ca ei sunt prosti si inapoiati, ca cele 6 luni fara Catalin au fost un chin, ca adevaratii bunici ai lui David sunt cei de la Piatra Neamt si cate si mai cate pe care nici nu vreau sa mi le amintesc.
Vorbele astea, combinate cu o oarecare raceala din partea mea in perioada dinaintea plecarii (raceala datorata in primul rand atitudinii generale din jurul meu, despre care am vorbit in postarea trecuta) au dat nastere unei adevarate tragedii in familie.

Acum... voi stiti care e adevarul. Scriu pe blogul asta de aproape doi ani iar unii dintre voi ma cititi inca de la inceput. Cu mana pe inima spun nu numai ca n-am scris, dar nici macar n-am gandit asa ceva despre parintii lui Catalin. Poate ca pe vreun forum m-am mai plans, dar am mentionat intotdeauna ca inteleg diferentele de varsta si de gandire. Niciodata nu i-am ponegrit in asemenea mod.

Bunicii lui David sunt oameni buni si muncitori, pentru care familia, munca si reputatia sunt lucrurile cele mai importante in viata. E drept ca nu ne-am inteles intotdeauna, ca nu avem acelasi mod de a vedea viata. Dar putine sunt familiile in care diferentele dintre generatii sa nu se faca simtite. Insa de aici pana la a ma apuca sa-i judec si sa-i umplu cu noroi, e cale lunga.. Pentru ca eu nu fac asta cu nimeni, cu atat mai putin cu oameni care-mi sunt dragi si alaturi de care am trait timp de patru ani.

Problema se va rezolva iar adevarul va iesi la iveala. Ma scarbeste, insa, rautatea si nesimtirea. Nu stiu cine e persoana care vorbeste astfel despre mine si nici nu ma intereseaza. Nu merita atentia mea. Poate fi oricine, de la vecina din colt pana la cineva cu care n-am schimbat nici doua cuvinte de-a lungul timpului (in oraselul acela barfele circula asa de rapid ca o vorba spusa acum pe ulita, ajunge in cateva ore in capatul celalalt al orasului deformata de n-o mai recunosti). A profitat de faptul ca parintilor le e greu sa verifice informatiile pentru ca nu stiu sa foloseasca internetul. Se va gasi, insa, cine sa le aate blogul si vor vedea singuri adevarul.

In urma povestii asteia, am primit recomandari de a inchide blogul sau de a-l face privat. Nu le voi urma, insa. Cand am deschis un blog public, mi-am asumat si astfel de intamplari. Si, la urma urmei, cine vrea sa imprastie minciuni, poate sa se lege de orice altceva, n-are nevoie neaparat de blog pentru asta.

SI RECI...SI CALDE...

2010-11-02T06:12:00.001-07:00

Sunt multe persoane care au gandit si inca gandesc negativ despre plecarea noastra.

Unele din invidie. “Cum dom’le sa-ti iei familia cu tine dupa doar 6 luni? Altii abia dupa cel putin 1-2 ani au reusit. Sau niciodata.”

Altele din neincredere. “Unde umblati cu copil mic dupa voi? N-o sa va descurcati.” In categoria asta intra si cei care ne-au recomandat cu multa caldura sa-l lasam pe David la bunici, ca “sa ne fie mai usor”.

Altele din teama. “N-o sa ne linistim pana nu primim telefon ca ati ajuns cu bine... ”

Alte persoane cred ca am plecat din mandrie si teribilism, ca sa fac in ciuda cuiva, sa demonstrez ca pot sa plec daca nu-mi convine ceva. Sau sa ma razbun, luand copilul de langa persoane care il iubesc.

Cu mana pe inima va spun ca niciodata nu m-am razbunat pe cineva, indiferent cat rau mi-a facut. Nu cred in plata cu aceeasi moneda. Nici in dinte pentru dinte, ochi pentru ochi.

Toate gandurile astea negative, plus nesiguranta inceputului, sunt reteta perfecta pentru intamplari neprevazute care intarzie si anuleaza planuri. Cum ma las prada neincrederii, cum se produc rasturnari de situatii. Cum imi recapat stapanirea de sine si optimismul, cum vin si rezolvarile. Nu cele pe care ni le-am fi dorit, nu cele mai comode, dar, totusi, rezolvari.

Pe scurt, n-am gasit apartament. De fapt, am gasit, dar era mult prea scump pentru cat ne permitem momentan. Vom sta La un motel. Nu stiu pentru cat timp.

Partea buna e ca ziua intreaga casa e goala, toti fiind la servici. Avem doar pentru noi spatiile comune. Ne jucam in living, gatim in bucatarie, iesim la plimbare prin imprejurimi.

Partea proasta e ca dupa amiaza se intorc toti de la servici si limitam accesul la spatiile comune din cauza de aglomeratie. Iar spatiile comune sunt absolut toate in afara de camera noastra.

Dar lumea e draguta si toleranta. Toti il indragesc pe David. Toti ii zambesc si se amuza de accesele lui de cantat cu toata vocea, de cercetarile lui cutezatoare prin fiecare cotlon.

De cand sunt aici nimeni nu mi-a dat indicatii despre cum sa-l educ, cum sa-l cresc, cum sa-l las sau nu, cum sa-l imbrac, etc. In Romania primeam zilnic astfel de observatii nu numai din partea familiei, dar si din partea strainilor.
Revin cu o postare si pe tema asta.

La un moment dat, cand Dumnezeu va decide ca e timpul, se va ivi si apartamentul nostru, in care sa fim singuri singurei si in care sa crestem impreuna fara nimeni intre noi sau in imediata apropiere, gata sa observe, sa intervina, sa comenteze ceea ce facem noi. Sau poate ca Dumnezeu va hotari altfel si ne vom intoarce in Romania daca aici nu vom reusi sa ne adaptam.

Totusi, inca mai cred ca venirea noastra aici a fost decizia corecta pentru familia noastra. E de ajuns sa ma uit la David si am cea mai puternica confirmare pentru asta. De cand suntem aici n-a intrebat nici macar o data de bunici sau de prietenii din Romania. Doar de sora mea, Oana, isi aminteste cand vede o mingiuta pe care i-a daruit-o ea. In schimb, de dimineata pana seara ma intreaba de nenumarate ori de tati. Isi raspunde singur cu “brrrum” sau “nani”, adica tati e plecat cu masina sau doarme. Cand e Catalin prezent, eu pot sa plec linistita. Ba chiar David ma impinge spre usa sau spre un colt mai indepartat al camerei, dandu-mi de inteles ca n-am ce cauta intre ei, ca-i momentul sa fie singuri, sa se joace si sa discute ca intre baieti.

Ma uit la ei si imi spun ca aici ne e locul.
Nu stiu ce va fi. Am pornit pe drumul asta fara nici un scenariu, fara nici o idee despre cum va decurge viata noastra. Le luam pe toate pe rand, in ordinea in care se ivesc.

Si inchei cu una calda: David incepe sa testeze cuvinte. Repeta de multe ori dupa mine ca un papagal. Rar ii iese, dar e delicios cand se rusineaza stiind ca n-a pronuntat corect. In plus, recunoaste prin reviste, carti si numere de inmatriculare de la masini literele A, M, O si cifra 2 (i-am aratat-o intr-o doara zilele trecute spunandu-i ca implineste doi ani)

HALLOWEEN SI ANIVERSARE

2010-11-01T08:05:00.000-07:00

In Romania nu sarbatoream Halloween-ul. Ba chiam zambeam superior cand vedeam entuziasmul tinerilor.

Totusi, sambata ne-am trezit invitati la party. Si ne-am dus. Si a fost fain. Am mancat la lumina lumanarilor in forma de dovlecei. Fiecare a adus cate ceva de mancare. Un finlandez a facut chilli con carne, spaniolii au facut tortilla, francezii placinta cu dovleac, o tailandeza a facut taitei cu legume si pui, noi, romanii, am dus pizza, saratele si salata de telina, morcov, mar si maioneza (made by me).

A fost distractie. Am avut ocazia sa-mi dau seama ca n-am uitat toata franceza si ca stau binisor si cu engleza.

David a fost fascinat de dovlecei si de acvariul cu pesti. A facut furori in costumasul alb cu bleu handmade by matusa Nory din Nasaud.

Spre final, toti i-au cantat la multi ani si s-au prezentat cu cadouase. Astfel, David are acum propria lui colectie de machete de masini si de lego-uri micute.

Din pacate tortul pe care-l facusem nu ajungea pentru toata lumea, asa ca l-am mancat a doua zi, intr-un cadru mai restrans si fara mare tam tam. Dar cine a apucat o felie din el a zis c-a iesit delicios.

DRUMUL

2010-10-07T11:36:00.000-07:00

Trebuia sa plecam vineri, 1 octombrie. Inceput de luna, inceput de viata. Eh, nu intotdeauna viata e asa romantica. Ne-am incurcat in treburi ramase nerezolvate, in bagaje care nu incapeau in masina, in emotii. Asa ca am plecat sambata. Pana la Oradea, drumul a decurs bine. Eram deja obisnuiti cu el. David a dormit aproape 2 ore din cele 7. Ne-am cazat la pensiunea Class, din Baile Felix. Rezervasem camera pentru vineri. Proprietara (mama uneia dintre mamicile cunoscute pe forumuri) a fost destul de draguta sa ne-o retina si dupa ce am anulat rezervarea. Am fost uimita de marimea camerei. Cele doua paturi single sunt enorme. Puse unul langa altul, gazduiesc lejer o familie de 4-5 persoane. Baia, insa, e cam mica. Poate ar fi mers luat jumatate de metru din camera, pentru o baie mai larga. Dar pentru sederea noastra, a fost buna.

Duminica pe la pranz am iesit din tara. Nu inainte de a trage o fuga la lacul cu nuferi si de a cumpara langosi cu branza, smantana si usturoi, la care-mi ramasese gandul din vara, cand am mancat prima data.
Criticile nu-mi stau in fire, asa ca n-am plecat din Romania pentru a o umple de noroi comparand-o cu lumea “civilizata”. Nici pentru a blama peisajul monoton al Ungariei, asa cum am auzit pe altii facand. Nimic din calatoria asta nu mi s-a parut monoton. Am savurat fiecare camp, fiecare copac, fiecare deal ce-mi aparea in cale. M-au fascinat morile de vant. Le vazusem in filme dar realitatea a fost fantastica. Prezenta lor maiestuasa si implacabila ne-a urmarit din Ungaria pana in Danemarca. Ne priveau de sus, rotindu-se lent si regulat, cate doua, cate sase, starnind entuziasmul lui David care mi le arata mereu ca pe niste minuni. Am reusit sa traversam Ungaria si mare parte din Austria in 10 ore. David deja nu mai avea rabdare, asa ca am iesit de pe autostrada, in apropiere de Linz, lasand GPS-ul sa ne duca la primul hotel din lista, Sf. Valentin. Nu ne-am putut apropia de preturile de acolo, fiind un hotel de 4 stele, dar doamna de la receptie, ne-a zis sa mergem in Wels, unde sunt hoteluri mai ieftine. Nu era obligata sa ne spuna. De fapt, nici nu avea voie s-o faca. Dar ne-a vazut obositi, cu copil mic dupa noi si a facut o fapta buna.
Asa ca am pornit spre Wels. Un hotel nu avea locuri. La al doilea nu raspundea nimeni. Al treileaera inchis pentru renovare. Pe strazi era pustiu. Doar semafoarele isi alternau luminile, incantandu-l pe David. Incepusem sa ne ingrijoram. Eram obositi si satui de masina. L-am intrebat pe David daca crede ca ar rezista sa doarma in masina in caz ca nu gasim cazare. A dat hotarat din cap ca “nu”. Asa ca am facut o ultima incercare rugandu-ma sa se aranjeze lucrurile asa cum e mai bine. Ne-a iesit in fata un hotel de 3 stele. Camera dubla 80 euro, camera single 60. Facand socoteli cu banii pe care ii aveam pentru drum, Catalin a zis ca luam o camera single in care sa dorm eu si David, iar el ramane in masina. N-am zis nimic, dar mi-au dat lacrimile, lucru pe care l-a observat si fata de la receptie, care, pusa in tema cu faptul ca suntem pe drum de dimineata, a spus ca patul e destul de mare si putem sta toti trei in camera. Si pentru ca tabloul sa fie complet si sa raman cu amintiri frumoase despre Austria, a doua zi dimineata, David a primit de la o doamna de la receptie, o carticica. O carte micuta, cu foi cartonate, despre o betoniera, iar David, de fiecare data cand o zareste, o ia in maini ca pe o comoara si mi-o arata insistent si zambind, parca zicandu-mi “Uite, mami, mai tii minte ce mi-a dat tanti de la hotel?”.

Luni am traversat Germania. Intrarea mi s-a parut divina, cu casele albe cu acoperisuri rosii, ce se vedeau in departare. Am mers mult si in liniste. David a dormit trei ore si jumatate. La 7 am coborat de pe autostrada in cautare de cazare. Am nimerit intr-un orasel micut, care m-a fascinat. Cladiri cu fatada din lemn, desprinse parca din basmele cu pitici si spiridusi. Lui Catalin nu i-a placut, era prea obosit. Eu m-as fi plimbat toata seara pe stradute, admirand casele. N-a fost sa ramanem acolo. Preturile erau prea mari si n-am regasit disponibilitatea din Austria. Am intrat in Hanovra si am lasat GPS-ul sa ne duca la urmatorul motel de pe lista, cu hotararea ca, daca e prea scump, Catalin sa doarma in masina. Nu era scump. La intrare scria ca o camera single e 28 euro. Dar ni s-a parut dubios locul si ciudate figurile unora dintre clienti. Din fericire, pe drum zarisem un B&B, asa ca am facut cale intoarsa. Nu ne-au dat camera dubla, pentru ca era David cu noi, asa ca am luat una de familie, chiar daca am folosit doar patul matrimonial, clelalte doua fiindu-ne inutile. M-a amuzat aspectul interior de fortareata. Parca eram intr-una din inchisorile din filmele americane. Vom retine, insa, hotelul, pentru ca ne-a salvat la nevoie.

Marti a fost ultima zi de calatorie. Deja aveam alta stare de spirit. Stiam ca oricat ar dura drumul, suntem scutiti de cautatul de hoteluri, calatoream mai relaxati. Am profitat de faptul ca nu mai aveam decat vreo 6 ore de mers si am fost la cumparaturi.
La intrarea in Danemarca ne-a oprit politia. Politistul, zambind ne-a intrebat “English? Deutsch? Romaneste?” Vorbea romaneste putin. A verificat actele, a inregistrat numarul cartii galbene a lui Catalin si ne-a lasat sa plecam. Am aflat ulterior ca se fac astfel de controale pentru a lua in evidenta masinile straine care intra ain Danemarca. Dupa un an de zile, la o alta eventuala verificare, trebuie sa ai masina inmatriculata la ei, altfel, amenda te ustura rau. Ustura la fel de tare si inmatricularea. Danemarca e o tara cu un nivel de trai ridicat, dar cu taxe pe masura.
Am oprit la primul popas si ne-am odihnit jumatate de ora. O pajiste verde, un copac in departare, covor de frunze sub el, banci din loc in loc, David alergand vesel prin mormane de frunze uscate. Astea sunt primele imagini pe care le pastrez din Danemarca.
Nu m-am simtit nici o clipa straina. Campia, copacii, casele cu acoperisuri portocalii, marea si pescarusii imi inspirau pace. Surpriza cea mai mare a venit din partea locului unde locuiesc prietenii la care stam. Undeva in pustietate, intr-o padure cu drum din pietris (David e in legea lui aici), ne-au intampinat cateva zeci de fazani. Nu mai vazusem niciodata asa multi in libertate. A doua zi i-am regasit chiar in curtea casei, umbland nestingheriti. Zilele urmatoare, in plimbari, asteptam sa ne iasa in cale si rate, iepuri, arici de care zona este plina.

Suntem bine aici. Prietenii (cunoscuti pe internet, pe forumurile mamicilor) ne-au primit cu drag, poate cu mai mare disponibilitate decat ar fi facut-o persoane cunoscute pe viu. Asteptam momentul in care sa gasim un apartament pe care sa ni-l putem permite, ca sa ne mutam singuri. Va veni si el, cu siguranta. Ne trebuie doar rabdare si incredere.

1 OCTOMBRIE

2010-09-30T05:51:00.000-07:00

Pe 1 octombrie 2005, incepeam cu entuziasm o viata noua

Pe 1 octombrie 2010, pornim inca o data pe drum nou. Cu acelasi entuziasm.

HUMPHREY...WE'RE LEAVING

2010-09-27T11:17:00.001-07:00

Da, plecam. Cu tati. Vineri.
Incepem o viata noua, intr-un loc nou, despre care nu stim mai nimic. Dar nici nu-mi trebuie sa stiu decat ca acolo vom fi impreuna, toti trei.

Plec cu entuziasm. Abia astept sa fiu acolo, sa cunosc oamenii, sa vad locurile, sa infrunt tot ce imi e dat sa infrunt alaturi de baietii mei.
Aici....simt ca am facut tot ce puteam face.
Acolo...incepe viitorul.

CURATENIE ECOLOGICA

2010-09-08T11:26:00.000-07:00

Dupa ce am nascut, m-am pricopsit cu o problema cu care se confrunta multe alte mame: nu mai suport mirosurile de detergenti si balsamuri. Daca inainte cautam si testam tot felul de arome, acum ma deranjeaza atat parfumul cat si textura hainelor la spalarea carora s-a folosit balsam.

Drept urmare, am cautat alternative. Dupa multe ezitari si cautari, am testat nucile de sapun. Am cumparat un saculet de jumatate de kilogram din care am folosit cam jumatate, apoi le-am abandonat, nu intotdeauna rezultatele erau multumitoare.

Dupa cateva luni, super-parinti si nucidesapun au organizat o campanie de testare, iar nucile au revenit in atentia mea. M-am inscris si am fost selectata. Eram chiar curioasa sa vad diferenta intre aceste nuci si cele cumparate in primavara.

Ca aspect, sunt diferite. Cele de la nucidesapun sunt un pic mai dure si taiate in jumatati. Cele dinainte erau aproape toate intregi, doar putin crapate si erau putin mai moi.

Cum timpul se scurge repede si nu reusesc nicicum sa fac tot ce-mi propun, am testat la repezeala cateva forme de folosire.

Spalatul rufelor:
Diferente nu sunt in modul de spalare, fata de nucile cumparate anterior. Pun in saculet sau intr-o soseta (ratacesc mereu saculetul) 5-6 nuci si le pun in cuva. Prefer sa bag saculetul in una din haine, ca mi s-a intamplat o data sa se blocheze in zona capacului iar masina sa spele doar cu apa. In compartimentul pentru detergent pun bicarbonat de sodiu (de cele mai multe ori un pliculet intreg), iar in loc de balsam folosesc otet. Am folosit si ulei parfumat, dar nu se pastreaza mirosul.
Hainele ies curate de murdaria normala, uneori si fara unele dintre pete. Depinde foarte mult de textura materialului si de tipul de pata. Dupa uscare miros a proaspat, mai ales cand sunt intinse la uscat afara.
Se zice ca nucile pot fi folosite cam la 3 spalari. Eu le folosesc a doua data doar la rufe care nu sunt prea murdare. In rest, peste primele nuci, la fiecare spalare mai adaug 4-5 si tot asa, pana se umple saculetul.
Cand saculetul s-a umplut, trec la alte forme de utilizare a nucilor.

Lichid concentrat:
Am scos nucile din saculet (se adunasera vreo 15) si le-am pus la fiert cu vreo 400 ml apa. Cand apa a scazut (nu prea respect instructiunile, fac totul din ochi), am oprit focul si am strecurat lichidul. L-am amestecat cu ceai de urzica si l-am folosit ca sampon. De curatat a curatat. Parul era curat si stralucitor, dar nu mi-a placut textura. Arata curat, dar il simteam ciudat, nu era moale, asa cum imi place mie.
Nu mai repet experienta. Data viitoare folosesc lichidul la spalatul podelelor.

Pasta:
Nucile fierte le-am pus in blender, impreuna cu putin lichid si le-am mixat. Nu s-au facut chiar pasta, unele nuci au ramas bucati mai mari. Stiu ca sunt retete pentru diferite tipuri de detergenti cu aceasta pasta, dar n-am avut timp sa caut, asa ca am folosit-o ca atare. Am spalat vasele si le-a curatat foarte bine. Dar chiar foarte bine. Farfuriile scartaiau cand treceam degetul peste ele, ceea ce mi-a placut mult. Am spalat si chiuveta din baie si a ramas alba si stralucitoare.
Singurul lucru care nu-mi place e mirosul. E intepator si deranjant. Poate cu cateva picaturi de ulei esential se remediaza problema asta, pentru ca merita sa repet experienta.

In concluzie, sunt multumita. Imi place sa folosesc nucile, mai ales ca au multiple intrebuintari. Imi pare rau ca n-am apucat sa le folosesc in mai multe forme, dar o voi face de indata ce voi putea. Multumesc super-parinti si nucidesapun pentru ca mi-au amintit de ele.

E PE DRUM

2010-09-03T06:32:00.000-07:00

Tati.
Spre noi.
Acum traverseaza Germania de la Nord la Sud.
Apoi mai are Austria, Ungaria si jumatate de Romanie.
Il asteptam cu drag.

AMICI PER LA PELLE

2010-09-01T14:26:00.000-07:00

Melodia asta mi-e draga pentru ca-mi aminteste de copiii Andreinei si de iubirea lor cu nabadai.

Da, cred cu tot sufletul ca nu-i musai ca fratii sa fie mereu in armonie. Si eu ma certam cu fratele meu. Ii trageam cate o sapuneala de se auzeau strigatele mele in tot blocul. Si totusi ne iubeam. In vacante, cand unul din nou era plecat la bunici, tanjeam unul dupa celalalt.

AMICI PER LA PELLE

Amici, amici, amici per la pelle
Che storia, amici, che storia è questa qua!
Lo sai che vado matto per panna e cioccolato,
Vuoi mettere un pezzetto di pizza ben salato.
Mi piacciono i fumetti,
Ma guardati i cartoni!
Se adesso non la smetti
Sss! Ci sono dei bambini!
Se adesso non la smetti!
Sssssssss!

Domani che cuccagna mi sa che scappo al mare,
Mi aspetta una montagna intera da scalare,
Io sono precisino e tu disordinato,
Sei peggio di un bambino!
Ma senti chi ha parlato!

A scuola non sappiamo più che fare,
Dal lunedì li senti brontolare!
Se uno dice:"Bianco",
Quell'altro grida: "Nero",
Che strana coppia, è strana, strana per davvero.

Eppure siamo amici, amici per la pelle
Insieme come,
Insieme come
Carie e caramelle,
Ma quando bisticciamo il muso ci teniamo
E le linguacce, le linguacce a turno ci facciamo,
E le linguacce, le linguacce a turno ci facciamo.

Eppure sono amici, amici per la pelle
Un po' come la luna a braccetto con le stelle.
Si beccano su tutto, sono come cane e gatto
E chi si mette in mezzo, a dire poco è mezzo matto
E chi si mette in mezzo, si signori è mezzo matto!

Amici, amici, amici per la pelle
Che storia, amici, ma è la verità!I

Io sono un bravo ometto,
è lui che fa il ribelle,
Ma senti che angioletto che ride alle mie spalle.
Io sono un batterista,
Io suono il clarinetto,
Io sono un interista,
Neanch'io sono perfetto.

Son peggio di Peppone e Don Camillo,
non sai chi è più testone o più tranquillo!
Se uno dice: "Nero",
Quell'altro grida: "Bianco",
Battibeccando sempre, sempre fianco a fianco.

Eppure siamo amici, amici per la pelle
Insieme come,
Insieme come
Carie e caramelle.
Ma si che bisticciamo e il muso ci teniamo
Ma dopo tre minuti,
Due minuti
Ci abbracciamo,
Ma dopo due minuti,
Un minuto
Ci abbracciamo.

Eppure sono amici, amici per la pelle
Insieme come il bianco e blu di un cielo a pecorelle,
Non sentono ragioni, però si voglion bene
E attacco briga,
Attacco briga dentro una canzone.
E noi ve le cantiamo in coro sì ma con le buone!

Eppure siamo amici, amici per la pelle
Insieme come,
Insieme come
Lacrime e cipolle
Si cuociono alla brace,
Ma poi facciamo pace,
E adesso fanno a gara a chi si sente più felice,
E adesso fanno a gara a chi si sente più felice!
Se io ti dico: "bianco",
Io ti rispondo: "nero"
Di coppie come queste
E' pieno il mondo intero!

VESELIE

2010-08-29T06:41:00.000-07:00

In casa se fac renovari, motiv de mare bucurie pentru David. L-a ajutat pe bicu la tencuit si la reparatul peretilor, iar acum, in asteptarea mesterului zugrav, placerea lui cea mai mare e sa alerge si sa strige prin camera goala. Asa ceva iti umple intreaga zi de voie buna.

http://s249.photobucket.com/albums/gg227/madimih/?action=view&current=august2010351.mp4

VACANTA CU DAVID - PARTEA I - TRENUL

2010-08-27T05:38:00.001-07:00

Pentru a ne petrece cateva zile de vacanta in compania unor prieteni dragi, aveam de batut drum lung. Cel mai lung drum strabatut cu David, iar alternativa cea mai buna, era trenul.
Oooo, lui David ii plac trenurile. Seara avem mereu program de vazut cum trece trenul de la sase si un sfert sau cel de la sapte treizecisicinci. Este fascinat. Il studiaza atent, face tfu tfu si se uita la mine cu o privire de parca ar descoperi cine stie ce minune. Dar nu urcasem niciodata in tren pana atunci.
Ei bine, avea sa cunoasca in amanunt si interiorul masinariei fluieratoare, pentru ca ne astepta un drum de 8 ore, pana la Oradea.

Cu cateva zile inainte am inceput sa-l pregatesc. Ii povesteam cum o sa ne urcam in tren si o sa mergem departe, departe (de aici a invatat ca pentru "departe" semnul e fluturatul mainii in sus si in jos). II spuneam ca o sa ne petrecem aproape toata ziua in tren, ca acolo urma sa mancam, sa ne jucam, sa facem pipi, sa facem nani. Pentru calatorie am renuntat la EC si am folosit pampersi.

Pentru a-i face drumul cat mai usor de suportat, am pus in geanta jucarii cat mai variate: o minge, suportul de la stampila mea (ii place la nebunie sa stampileze tot ce prinde), figurine, jucarii chitaitoare, carti, creioane colorate, tot ce stiam ca-i place si-l tine ocupat cat mai mult timp. Piesa de rezistenta a fost o jucarie noua, luata special pentru drum: o jucarie muzicala, cu clape si figurine. M-am gandit ca, fiind ceva nou, ii va capta atentia. Si asa a fost.

Din fericire, la dus, vagonul de clasa I a fost destul de liber. In compartimentul nostru au mai fost doua persoane care l-au tolerat destul de usor pe David. De fapt, a si fost un copil usor de tolerat. Ne-am jucat, am cantat, a descoperit niste butoane care aprindeau niste becuri si s-a lasat acaparat de ele, s-a plimbat pe toate scaunele, etc.

Pe la jumatatea drumului, David a descoperit ca vagonul are si coridor si dus a fost. A trecut in revista toti calatorii, cu unii a facut cunostinta, am jucat fotbal, a alergat, a mers in patru labe, s-a tarat militareste, a ras si a cantat, ne-am uitat pe geam si am numarat case, masini, copaci, vaci, nori. L-am lasat sa faca ce-a crezut, cu riscul de a se murdari, pentru ca, la un drum asa lung, ultimul lucru de care avea nevoie ar fi fost o insiruire de nu-uri.
Oricum, n-a deranjat pe nimeni, ba chiar a provocat buna dispozitie.

La un moment dat a dormit un pic, prea putin ca sa se odihneasca, iar cand s-a trezit a fost morocanos si nervos. Dar oricum, eram aproape de Oradea, asa ca n-a durat mult si am coborat din tren.

Dumul de intoarcere a fost ceva mai greu. In primul rand, trenul a fost foarte aglomerat. Chiar si la clasa I erau ocupate toate locurile. Era si foarte cald si ne-am resimtit cu totii.
Lucrurile au decurs cam ca la venire. David a fost, insa, mai agitat. N-avea stare, voia ba pe coridor ba in compartiment. Cu o ora inainte de sosire deja nu mai putea. Imi arata usa si-mi dadea de inteles cu jale in ochi ca el vrea sa coboare. Si-i explicam ca mai avem de mers iar el era asa dezamagit si-si lipea capul de umarul meu, suspinand.
Din nou, l-am lasat sa se manifeste. Nu i-am interzis sa puna mana pe unde a vrut, oricum aveam servetelele si dezinfectantul la indemana. S-a jucat cu un baietel de patru ani, a capatat de la calatori napolitane si alune, a alergat, a sarit, a cantat, a mai marait, s-a cerut in brate, a cerut laptic sa se calmeze...pana la urma am ajuns la destinatie.

Acum, privind retrospectiv, imi pare rau ca n-am luat cu noi ceva masinute sa le plimbam pe coridor. Ce m-a ajutat mult a fost faptul ca nu am avut asteptari. Stiam ca nu va sta pe scaun, stiam ca-i imposibil sa stea inchis 8 ore, asa ca l-am lasat cat de liber am putut sa-l las (a acceptat repede ca nu mergem dincolo de usile vagonului, pentru ca-i periculos). L-am tinut in brate cand treceam prin tunele pentru ca era derutat si i-am explicat de fiecare data ce se intampla, cum trecem pe sub munte, iar el exclama fericit cand ieseam si se facea iar lumina. I-am explicat si de ce e de preferat sa nu deranjam calatorii, mai ales pe cei care dorm. M-am jucat cu el asa cum a vrut el, am strabatut dupa el coridorul de zeci de ori, numai sa-l vad bucuros si incantat de calatorie. Iar din punctul meu de vedere totul a mers bine
Ne mai incumetam si alta data.

DUS

INTORS

PRIMA PROPOZITIE

2010-08-26T14:50:00.000-07:00

tata + brrrrruuuummmm + fluturatul mainii in sus si in jos = tata e plecat cu masina departe

ARE VOIE?!!!!

2010-08-21T09:11:00.000-07:00

Inainte de a citi randurile urmatoare, va rog sa (re)cititi postarea despre balti/nisip/pietris si argumentele de acolo, in principal cele despre MICROBI, MURDARIRE, EVENTUALE RACELI si SANATATEA EMOTIONALA

Mi se intampla foarte rar sa ies in centru seara, cand se aduna parintii si copiii. Stam departe si nu prea ne potrivim cu programul autobuzelor. Luni seara, insa, am iesit. Fusese cald. Acum adia usor vantul. Pavajul, insa, mai pastra caldura de peste zi. In astfel de momente, activitatea preferata a lui David e sa se rostogoleasca pe jos. Se aseaza in fund si-si freaca calcaiele de pavaj razand, se lasa pe burta si se taraie, inoata, se intoarce pe spate, rade, chitaie, suspina a bine. E ca un fel de ritual pe care il face de fiecare data cand ajungem in centru, un fel de a recunoaste locul si de a se recunoaste pe el in contact cu respectivul loc.

Singura obiectie pe care o am e cand isi pune fata pe jos. Atunci ma aplec langa el, ii pun mana sub obraz si-i zic ca prefer sa stea cu fata pe palma mea decat pe jos, pentru ca pavajul este murdar. Iar el zambeste incantat si spune „nani”.

La un moment dat, s-a apropiat de noi o fetita mai marisoara. Il privea pe David uimita si cumva contrariata.
Ea: De ce sta asa?
Eu: Pentru ca-i place.
Ea: Dar are voie?!
Ea: Da.
Ea: Dar se murdareste.
Eu: Il sterg cu servetele umede.
Ea: Dar isi murdareste hainele.
Eu i-am zambit: Nu-i nimic, cand ajungem acasa pun si hainele si pe el la spalat.
Cu o privire plina de speranta s-a uitat catre mama ei care statea pe o banca langa noi si a intrebat-o: „Pot sa fac si eu ca el?”. Mama a dat din cap a „nu” iar fetita s-a resemnat gasindu-si alta preocupare, dar revenind din cand in cand la noi cat timp am stat acolo. S-au mai adunat si alti copii in jurul nostru, privindu-l cu curiozitate pe David. Unii isi intrebau mamele daca „au voie”, primind invariabil raspunsul negativ.
O singura fetita, mai mica decat David, o italianca bruneta, cu ochi albastri si toata un zambet, a venit hotarata si s-a asezat pe jos, in fata lui. Mama si bunica stateau de vorba cu cineva. Au aruncat o privire spre fetita si au inceput sa rada, apoi si-au continuat nestingherite conversatia. Am zambit incantata de atitudinea lor. La un moment dat, insa, fetita a inceput sa verse pe jos sucul din sticla pe care o tinea in mana si sa plescaie cu palmele in baltoaca formata. Era asa incantata ca am fost tentata sa incerc si eu sa plescai. Deodata aud un „Nooooo” rastit, bunica si mama vin val vartej spre fetita, o apuca de maini si o tarasc dupa ele, certand-o.
Ce sa zic? Nimeni nu-i perfect.

Acum... multi m-ar critica si m-ar comenta, eventual si-ar feri copiii de al meu daca am veni mai des in centru (din fericire nu-i cazul, ca ajungem pe acolo cel mult de doua ori pe luna, de obicei preferand locuri mai retrase si mai putin aglomerate). E ok si asa, fiecare are motivele si argumentele lui pentru a reactiona intr-un anumit fel.

Totusi, unii copii „au voie” si sa se murdareasca, si sa stea pe jos, si sa se joace cu nisip, apa, noroi si tot ce-i mai incanta.
„Nu e voie” nu e un raspuns unanim, nici chiar in oraselul asta mic si amortit. Nu toti parintii se tem de murdarie, microbi si raceli.

Zilele trecute, iesind la o plimbare cu o prietena, mama unui baietel de 4 ani, i-am povestit intamplarea de mai sus si mi-a raspuns senina: „Ooo, dar eu il las sa se murdareasca atata timp cat e fericit. Chiar imi place sa-l schimb de 10 ori pe zi, numai sa stiu ca-i vesel si incantat de ce face.”
Si vorbele astea le-a si pus in practica cateva minute mai tarziu, cand, uitati ce faceau copilasii nostri:

Si oarecum tot in ton cu subiectul:

CAUT O POEZIE

2010-08-20T12:05:00.000-07:00

De fapt poezia o am, imi trebuie traducerea ei autorizata (consacrata) in romana. Si, din pacate, imi trebuie destul de repede (in urmatoarele 2 zile) si n-o gasesc nicaieri, nici pe net, nici pe la prieteni.

Poezia este scrisa de Eugenio Montale.

Antico, sono ubriacato dalla voce

Antico, sono ubriacato dalla voce
ch'esce dalle tue bocche quando si schiudono
come verdi campane e si ributtano
indietro e si disciolgono.
La casa delle mie estati lontane,
t'era accanto, lo sai,
là nel paese dove il sole cuoce
e annuvolano l'aria le zanzare.
Come allora oggi in tua presenza impietro,
mare, ma non piú degnomi credo del solenne ammonimento
del tuo respiro. Tu m'hai detto primo
che il piccino fermento
del mio cuore non era che un momento
del tuo; che mi era in fondo
la tua legge rischiosa: esser vasto e diverso
e insieme fisso:e svuotarmi cosí d'ogni lordura
come tu fai che sbatti sulle sponde
tra sugheri alghe asterie
le inutili macerie del tuo abisso.

Daca o aveti sau stiti unde o pot gasi, va rog mult sa-mi spuneti

INMARMURITA

2010-08-17T05:48:00.000-07:00

Ieri seara, pe la ora 21, ne intorceam din oras, de la joaca, veseli nevoie mare. In taxi erau stiri. Ceva despre o explozie la un spital, n-am prins mare lucru si nici n-am acordat atentie pentru ca de obicei nu ascult stirile. Soferul intelesese ca in explozie ar fi murit Raed Arafat. Am zis un "Dumnezeu sa-l ierte" si mi-am vazut de David care chiuia de zor inca sub efectul orelor de joaca.

Cand am ajuns acasa nu m-am uitat la stiri (niciodata nu ma uit). Dimineata n-am deschis radio-ul dar in timpul micului dejun, mama soacra mi-a zis de explozia de la maternitatea din Giulesti. Mi-a ramas mancarea in gat, dar tot am zis ca nu poate fi asa grav. Pana am intrat pe net si am citit articolele si am vazut filmuletele.

Stateam cu ochii in calculator si cu David in brate strangandu-l tare tare si spunandu-i plangand cat de recunoscatoare ii sunt lui Dumnezeu ca ne-a ferit de asa ceva. Iar el se uita la mine si ma strangea de gat si ma mangaia asa cum face de obicei cand vede ca sunt trista.

Este inimaginabil. Nu vreau sa simt vreodata nici a suta parte din durerea acelor parinti. Sunt cu tot sufletul alaturi de ei, de parintii care inca nu si-au vazut pruncii, care spera inca sa nu fie ai lor cei care au murit, de copilasii aceia care inca nu pot fi tinuti in bate, care nu pot fi alaptati, care si-au inceput viata in dureri crunte.

Dumnezeu sa odihneasca sufletelele care s-au dus!
Dumnezeu sa dea putere parintilor nemangaiati!
Dumnezeu sa ne fereasca pe toti de asemenea suferinta!

LA NUNTA

2010-08-15T04:12:00.000-07:00

La sfarsitul lunii iunie a fost mare petrecere in familie. Nu se putea sa lipsim, asa ca, mi-am luat copilul pe sold si am mers la nunta.

Il pregatisem eu de acasa ca mergem la o petrecere cu muuuulti oameni si cu muzica (nu-l incanta aglomeratiile si zgomotul), i-am zis ca o sa ne plimbam si pe afara (ma bazam pe parcarea mare care avea sa-l atraga cu masini, banci, etc) si ca plecam de indata ce el se satura de stat acolo.

Cunoscandu-l pe David, stiam ca nu va sta prea mult in interior, asa ca ma pregatisem si eu sufleteste pentru o ora, o ora jumate petrecuta prin parcare.
Ei bine, se pare ca nu l-am cunoscut indeajuns, pentru ca am stat patru ore. David s-a adaptat rapid locului, daca nu i-a placut ceva si-a gasit repede o activitate care sa-l incante. A invatat rapid drumul spre iesire si, desi avea de strabatut toata sala si un hol ca sa ajunga in afara, o pornea de unul singur fara sa se uite in jur, fara sa-i pese ca eu voiam sa stau la masa. In privinta plimbarilor, am facut cu schimbul, cand eu, cand bunicul, asa ca am avut ajutoare.

Cum imi imaginasem, David n-a fost deloc interesat de sala. A stat un pic, de complezenta la masa, a ciugulit din antreu si fructe, apoi fuga la explorare ca doar era intr-o zna necunoscuta inca. Parcarea are si o benzinarie, ceea ce l-a fascinat si l-a tinut ocupat mult timp. In plus localul se afla chiar langa calea ferata iar faptul ca a vazut de aproape doua trenuri, a facut pentru David seara de neuitat. Adora trenurile. De multe ori ne facem drum pe langa calea ferata doar ca sa vedem cum trece trenul.

Cand a plouat si n-am putut iesi, ne-am gasit ocupatie in interior, cu niste pietricele decorative si lumanarele cu baterie.

In concluzie, ne-am distrat, iar datorita lui David, am avut si partener de dans si am facut spectacol pe ring.

Care-o fi numarul taxiului?

Ce nunta? Ce petrecere? Afara-i mai interesant.

Sa exploram si interiorul

Mamaaaa, aici erai!!!!!

Hai la dans

Si frumosii miri, Dana si Silviu

Casa de piatra!

SUNT NESERIOASA SI NEGLIJENTA...

2010-08-12T15:26:00.000-07:00

... in privinta platilor.
Nu eram asa, pe bune ca eram unul din cei mai corecti oameni in viata, prompta in efectuarea platilor, mereu gata sa sar in ajutor si sa nu dezamagesc.

De vreo 2 ani, insa, m-am blazat. Atat de tare, incat pic deseori in nesimtire. Aman la nesfarsit sa merg la banci, desi cei carora trebuie sa le trimit bani si-au facut timp sa-mi faca serviciile pe care trebuie sa le platesc. Si astfel, ajung la intarzieri de cateva saptamani bune, poate chiar 1-2 luni (in cateva cazuri chiar mai mult). Ori e aglomerat la banca, ori nu am hartiutele cu conturi la mine, ori uit cu saptamanile ca am ceva de platit.

Mai nou, David se crizeaza de fiecare data cand ne asezam la coada si aman iar platile pana data urmatoare cand ajung in oras si-s libere ghiseele si am conturile la mine.

Mult timp mi-am facut procese de constiinta ... dar nu m-au ajutat cu nimic sa remediez situatia. Asa ca, mai nou, prefer plata ramburs. Prefer sa platesc in plus 8-10 lei decat sa fiu nesimtita cu persoane care ar trebui tratate cu mai mult respect.

In concluzie, daca va solicit un produs/serviciu, va rog mult sa-l trimiteti cu ramburs sau sa solicitati sa fac plata inainte sa-mi faceti serviciul respectiv. „Platesti cand poti/ai timp” poate insemna mult prea mult pentru bunavointa voastra.

Imi cer scuze pe aceasta cale tuturor celor pe care i-am dezamagit in aceasta privinta

GANDURI PENTRU VASILE

2010-07-27T04:50:00.000-07:00

Vasile locuia pe o straduta alaturi de a noastra, intr-o casa mica mica, impreuna cu parintii, 2 frati, o sora, un cumnat si o nepotica de 4 luni. O familie necajita. Atat de necajita cum n-am crezut ca-mi va fi dat sa vad vreodata. Nu mai conteaza acum cauzele care au dus la situatia lor.

Pe Vasile l-am cunoscut putin. Relatiile noastre s-au rezumat intotdeauna la “Saru’mana” – “Buna ziua” (doar cu sora lui am mai schimbat cateva vorbe de cand s-a nascut fetita). Am remarcat insa de la inceput la el figura blanda si trista, atipica pentru un tanar trecut cu putin de 20 de ani. Imi spun acum prietenii lui ca el nu radea niciodata. Era un tanar respectuos, bland si trist.

Auzisem ca muncea pe unde apuca iar banii ii folosea in casa, pentru ce era nevoie. Tot la munca se dusese si ieri, impreuna cu un vecin de 17 ani. Incarcau balastru in caruta, la Moldova, cand s-a dat drumul la apa de la bazin si i-a luat prin surprindere. Celalalt vecin a scapat agatandu-se de fraiele calului. E la spital acum, inca in stare de soc, un soc din care-si va reveni cu greu sau niciodata. Pe Vasile l-a luat apa. Nici acum nu l-au gasit. Cu totii speram sa se fi salvat, sa fi fost aruncat pe un mal sa-l gaseasca cineva si in ultimul moment sa fie salvat. Dar orele trec si nimeni nu-i da de urma iar sansele sa mai fie in viata scad tot mai mult.

Daca urmariti programele de stiri, stiti despre ce vorbesc. Cazul baiatului luat de ape la Campulung Moldovenesc e pe buzele tuturor de ieri dimineata. Eu n-am vazut stirile. Tragedia asta o traiesc pe viu si ma va urmari mult timp. Pe toti ne va urmari. Tot ce pot face e sa ma rog sa se intample toate asa cum e mai bine pentru sufletul lui.

Vasile, Dumnezeu te va avea in grija oriunde va hotari ca e locul tau.