VIOLENTA CU SCOP EDUCATIV

Se vorbeste mult despre asta. Parerile sunt impartite, forumurile sunt pline de discutii care de care mai aprinse. Eu n-am intrat in discutii pentru ca parerea mea a fost clara de la inceput: evitarea oricarui tip de violenta in educarea lui David. Si ne impacam bine cu decizia asta.

Zilele trecute, insa, am fost in vizita la familia unui preot pe care-l cunoastem de multi ani. Nu ne mai vazusem de cand David avea trei luni si statea linistit in brate, cercetand (doar) cu privirea spatiul inconjurator. De data asta situatia a fost alta: David n-a stat locului o clipa. S-a jucat un timp cu niste mingiute aduse de sotia parintelui dar, intr-un final, s-a plictisit de ele si a inceput explorarea casei, catararea pe scaune, cercetatul obiectelor de pe dulapuri si mese etc. De obicei asta e semnalul ca e timpul sa mergem acasa.

In timp ce ne pregateam sa plecam, doamna ne-a zis ca oricum trebuie sa se pregateasca sufleteste pentru venirea nepotilor, care fac exact ca David, deci trebuie stranse toate cele din calea lor si incuiate dulapurile. Printele a tinut sa adauge ca pe langa pregatirile astea, va mai pregati si o varguta. M-au trecut fiori si am afirmat ca nu-s de acord cu varguta. Drept pentru care am primit urmatorul raspuns “E o conceptie gresita asta despre frica. Si natura mai foloseste varguta cand e nevoie. Uite, iepurii, de exemplu sunt cele mai fricoase fiinte si totusi n-au boli de inima si n-au probleme cu tiroida”. Initial am ramas fara cuvinte. Am reusit sa ingaim ca omul e totusi capabil sa inteleaga de vorba buna si ca eu ma inteleg mai bine cu David cand il abordez cu calm decat cand imi pierd rabdarea.

De atunci tot rumeg ideea vargutei. Ce l-a facut pe parintele (de altfel om bun si rabdator) sa fie adeptul unui asemenea instrument de educatie? Si, cum atunci cand cauti raspunsuri le si primesti, iata ce am citit intr-o carte pe care am primit-o de curand de la o buna prietena:
“Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste despre necesitatea pedepsirii copiilor: ‘De aceea, precum atunci cand vezi un cal care se indreapta spre prapastie arunci fraul peste el, il ridici din rasputeri pe picioarele dinapoi, cateodata il mai si bati, ceea ce ii si este pedeapsa - iar pedeapsa este mama mantuirii -, asa sa procedezi si tu cu copiii tai, daca ei vor gresi; leaga pe cel pacatos pana nu-l va mantui Dumnezeu; nu-l lasa dezlegat, ca sa nu fie legat de mania dumnezeiasca’. ”.
Mentionez ca in restul cartii referirile la pedepse fizice sunt extrem de putine, punadu-se accent mai mult pe iubire, iertare, intelegere.

Retinand doar ideea cu bataia, imi e clar ca citatul se refera la situatii limita, cand este in joc viata copilului. Dar sa folosesti frica de pedeapsa in educatia de zi cu zi mi se pare cel putin exagerat, iar exagerarea asta vine din insasi lipsa de intelegere referitoare la natura copilului.

Multi pornesc de la ideea ca un copil este prin definitie rau, obraznic, distructiv si trebuie corectat, adus in rand cu lumea. Asta e in totala contradictie cu ideea ca un copil vine pe lume pur si nevinovat, ca pana la doi ani el este inger (asta am auzit-o intreaga mea copilarie de la oameni ai bisericii).

Ei bine, eu cred ca toata agitatia, nervozitatea, distructivitatea care caracterizeaza unii copii vin tocmai din lipsa de intelegere cu care-i tratam. Avem pretentia sa ne respecte obiectele noastre pretioase, cartile si colectiile de pietre si cristale. Am pus suflet in adunarea lor, le adoram, le punem la loc de cinste iar copilul trebuie sa le respecte desi pentru el toate astea nu inseamna nimic. Pentru copii, lucrurile create si colectionate de mana adultilor nu inseamna nimic daca nu le pot studia, vedea cum functioneaza, stabili ei singuri valoarea.

Copiii sunt pui ai naturii. Ei se linistesc instantaneu si devin ca prin minune ordonati in joaca de indata ce-i lasi in mijlocul elementelor cele mai simple ale naturii: pietre, nisip, apa, pamant, iarba. Astea sunt adevaratele lor valori, lucrurile pe care ei le pretuiesc instinctiv si carora le acorda cea mai mare atentie. Am vazut asta de atatea ori la David incat sunt convinsa ca puii de om se recunosc instinctiv doar in aceste elemente. Lucrurile din casa, pe care noi punem atata pret, ii deruteaza, ii scot din ritm, nu reusesc sa-i atraga. David are multe, multe jucarii. Nici una nu-i capabila sa-l fascineze ca banalele pietre sau ca un ochi de apa.

E drept, nu toti copiii au posibilitatea sa creasca in contact permanent cu natura (in privinta asta ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca m-a adus sa-mi cresc copilul aici). Cu atat mai mult, insa, cred ca trebuie intelesi si tratati cu rabdare. Nu-i vina lor ca nu se recunosc in spatiul pe care noi il oferim. Daca nu vrem sa strice ceea ce e important pentru noi, nu ne ramane decat sa ferim obiectele respective, sa incuiem dulapuri, sa facem casa primitoare pentru ei, chiar si pentru o singura saptamana cat vin in vizita. Noi, ca adulti, suntem responsabili de ceea ce gaseste copilul la indemana. N-ar trebui sa avem pretentia ca un copil (mai ales unul de 2 ani) sa inteleaga ordinea pe care noi o pretuim in lucruri. Pentru el, orice ordine poate fi reorganizata.

In alta ordine de idei, am incercat sa-mi amintesc chiar si un singur documentar de pe Animal Planet in care un animal sa fi folosit “varguta” pentru a-si disciplina puii. Nu mi-a venit in minte nici unul. In toate puii sunt “pusi la respect” cel mult cu maraieli de avertizare si doar in cazuri de pericol, in nici un caz doar pentru ca adultului nu-i convine pe unde umbla odrasla. Si toti, absolut toti puii, dupa ce depasesc un moment de pericol, sunt alinati si alintati cu iubire.

Prin urmare, nu inteleg in ce mod foloseste natura varguta. Daca stie cineva, chiar vreau exemple. Poate n-am vazut eu documentarele care trebuie.

Pana una alta raman la ideea ca un copil (de orice varsta) e capabil sa inteleaga orice daca te apleci asupra lui cu rabdare, daca-ti lasi deoparte tiparele si-l vezi, si-l accepti, si te bucuri de el asa cum e. Dar e nevoie de mult, mult efort din partea adultului sa se lase deoparte pe sine si sa vada Copilul.