miercuri, 27 iulie 2011

PENTRU TEODORA

Pe Teodora am cunoscut-o vara trecuta cand, singura fiind cu David, cautam orice prilej de intalnire cu copii mari si mici, pentru a ne umple timpul cu veselie si joaca.
Eram oarecum vecini si din vedere o stiam, dar intrasem rar in vorba cu ea inainte de a incepe sa ies la joaca cu David.

Avea trei ani si jumatate si era mereu in compania celor doua surori mai mari care o purtau peste tot, o plimbau cu bicicleta, alergau pe dealuri cu ea. Imi va ramane mereu in suflet trio-ul acesta minunat.

Ne-am jucat mult vara trecuta. Aproape in fiecare seara ne adunam pe ulita, iar copiii din zona se grupau in functie de varsta, discutii, jocuri, cu cei mici misunand printre ei. Ne-am jucat mult cu Teodora, sarind peste si prin balti, culegand pietricele. Ii placea sa-l alinte pe David si sa-l faca sa rada, iar de fiecare data cand trecea pe langa poarta noastra, il striga sau intreba de el

Am plecat apoi din Campulung si am hoinarit prin lume si prin tara. Cand ne-am intors, am regasit-o cumva stinghera, parca neincrezatoare ca vreau sa reluam jocurile, cumva intimidata de prezenta mea. Pana cand, saptamana trecuta, stand de vorba cu doua vecine, l-am lasat pe David sa se joace la o movila de nisip de pe ulita. La inceput timida, s-a apropiat si ea. Apoi s-a incins jocul si pana s-a intunecat s-au jucat cu picioarele goale in nisip. L-a alintat din nou pe David, asa cum facea vara trecuta si au ras impreuna. Imi fusese dor de ea, de zulufii ei vesnic ciufuliti si de ochii mari, de chipul ei poznas.


Ieri am vazut-o ultima data. Era imbracata in rochita alba, de ingeras, cu buclele aranjate cuminti in jurul chipului palid. Dormea, cu ochii usor intredeschisi, asa cum am inteles ca dormea mereu. Aceeasi ochi calzi care ne priveau chiar si de dincolo de viata, neindurandu-se, parca, sa se desparta de noi.

Pe chipul ei, insa, ramasese imprimata o expresie de calm si pace ca si cum ea, copila de patru ani si opt luni, ar fi inteles in ultima ei clipa de viata ceva ce noi nu vom intelege poate niciodata. Nu vom intelege de ce a trebuit sa plece. Durerea e prea mare si ne intuneca prea tare mintile si sufletele. Nu vedem clar si probabil nu vom reusi niciodata s-o facem.

Odihneste-te in pace, micuta Teodora!

6 comentarii:

  1. Ah ce m-ai intristat... mi-au dat lacrimile.
    Odihneste-te in pace, Teodora, si tu si alti copii care au ajuns ingerasi inainte de vreme...

    RăspundețiȘtergere
  2. Dumnezeule! Condoleante parintilor...

    RăspundețiȘtergere
  3. Odihneste-te in pace,ingeras mic!Nu pot sa inteleg de ce copiii trebuie sa devina ingerasi inainte de vreme.Si eu am un ineras mic acolo sus.Poate se joaca cu Teodora...

    RăspundețiȘtergere
  4. of, doamne..am nod in gat si lacrimi in ochi. avem nevoie de ingerasi aici..si totusi unii pleaca dincolo :(((

    RăspundețiȘtergere