miercuri, 28 februarie 2018

20 DE ANI


Acum 10 ani a avut loc întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Eram foarte emoționată și nerăbdătoare să îmi revăd colegii cu care m-am împăcat foarte bine în timpul liceului. În plus, aveam o mulțime de chestii faine de povestit. Terminasem o facultate care îmi plăcuse, eram propriul meu șef, mă căsătorisem cu un bărbat minunat și eram însărcinată în luna a 6-a. Ce mai, eram pe val. Și m-am simțit pe val tot timpul evenimentului.

Apoi anii au trecut. 10 în total. Se apropie următoarea întâlnire și am decis să mă ocup de o parte din organizare. Îmi este foarte dor de colegi. Îmi este dor de sentimentul acela de bucurie și siguranță cu care am trăit în timpul liceului. 

Tot gândindu-mă la cum va fi evenimentul, la un moment dat m-a cuprins panica. Ce să caut eu la întâlnire? Ce am de povestit despre mine? Cu ce să mă laud? Cu toate dubiile și nesiguranțele care au caracterizat ultimii 10 ani din viața mea? Cu o a doua facultate într-un domeniu care îmi place la nebunie dar în care nu știu dacă voi ajunge să profesez? Cu o căsnicie eșuată? Cu 20 kg în plus, câte două pentru fiecare an care a trecut de la ultima întâlnire? Cu o muncă ce mă ajută să supraviețuiesc și îmi place, dar cu care nu mă simt împlinită?

E drept, am doi copii absolut minunați. Ei și? Copii au și alți colegi.

Alți colegi trăiesc prin străinătate. Alți colegi lucrează ceva ce îi entuziasmează. Alți colegi se plimbă prin lume în fiecare vacanță. Alți colegi au căsnicii fericite.

Totuși, după ce am lăsat disperarea și rușinea să treacă, m-am uitat la mine mai bine. Au trecut alți 10 de ani din care am ieșit sănătoasă. Toate întâmplările din ultimii ani, toți oamenii cu care m-am întâlnit în această perioadă m-au ajutat să mă formez ca om, să decid cine vreau să fiu și, spre deosebire de mulți alții, am avut puterea să spun că nu vreau să fiu altcineva decât cine ce simt că sunt. Am avut curajul să spun nu atunci când  a fost cazul (sigur, uneori mai târziu decât ar fi trebuit), fie că a fost vorba de o relații personale sau de muncă.

Nu am multe de povestit la întâlnire. Sunt o femeie de aproape 40 de ani, divorțată, mamă singură a doi copii fascinanți. Încă nu lucrez ceea ce m-ar împlini, dar nici nu sunt în căutarea unui loc de muncă. Mai degrabă caut oameni alături de care să lucrez cu entuziasm.

Încă mă formez, chiar dacă am deja aproape 40 de ani. Încă îmi caut un drum, cu tot ce presupune această căutare. 

Mă uit la poveștile de viață ale unora dintre colegi și, după momentul inițial de ușoară invidie, mă bucur mult pentru ei. Și chiar vreau să-i văd, să le aud poveștile pe viu, să mă pot inspira din experiențele lor. Orice experiență pozitivă a altora, poate fi o sursă de inspirație.

Ce dacă eu n-am mare lucru de povestit? E de ajuns că au ei.
La urma urmei, întâlnirile astea nu sunt pentru a ne lăuda cu viețile noastre perfecte. Sunt pentru a ne reconecta cu trăiri din trecut, cu oameni care au trecut prin viața noastră. Cel puțin eu așa le văd și le simt.

PS: nu mă credeți chiar de tot. Am câte ceva de povestit. Sunt o persoană pozitivă, și reușesc mereu să mă ridic indiferent cât de rău cad. O fac pentru mine, o fac pentru copiii mei, o fac pentru cei care spun mereu că mă admiră pentru optimismul meu. Un pic din persoana asta pozitivă am fost și în timpul liceului. Restul s-a format după aceea.

2 comentarii:

  1. ei, nu stim noi cat de fericit e fiecare de fapt.Fiecare om cu drumul lui, nu trebuie sa dai nimanui socoteala. Conteaza ca te simti tu insati.Te imbratisez!

    RăspundețiȘtergere