TATAIA

- Unde-i Ulâta Badi? m-a întrebat tataia ultima dată când l-am vizitat

Apoi a zâmbit și a început să povestească. Abia reușea să formuleze cuvintele. Accidentul vascular (al câtelea nici nu mai știu), îi luase încă unul dintre darurile lui cele mai de preț: darul vorbirii. El, care era un maestru al amintirilor povestite, acum lega cu greu cuvintele. Dar nu s-a lăsat. A povestit până la capăt, cu jumătăți de cuvinte și cu gesturi, râzând, așa cum mai putea, către amintirea încă vie în mintea lui, ca și cum abia s-ar fi petrecut.

Și, totuși, trecuseră ceva ani. Vreo treizeci și mai bine.

Nu eram mai mare de-o șchioapă și umblam peste tot cu prietena mea cea mai bună, Urâta, o păpușă roșie, din cârpe, cu fața din plastic. Era Urâta mea, adică Urâta lui Madi sau, cum îi spuneam eu când abia deprinsesem uzul vorbelor, „Ulâta Badi”

Mare parte din acei ani i-am petrecut împreună cu tataia și mamaia pe Valea Viei, la cantonul silvic din marginea pădurii. Am mai povestit aici despre acele locuri de care încă mă simt legată, deși ele nu mai sunt așa cum mi le amintesc eu.

Pe vremea aceea, a poveștii pe care mi-o spunea tataia de fiecare dată când mă vedea, îmi plăcea să mă uit la el din pragul grajdului. El mulgea vacile sau trebăluia pe acolo, eu stăteam pe prag, cu păpușa în brațe și povesteam cu el, mai primeam o cană de lapte proaspăt, mai vedeam cum suge vițelușul, treburi specifice vieții la țară.

În fața grajdului era un șanț prin care se scurgea zeama de la movila de bălegar de lângă clădire.

Ei bine, într-una din zile, cum stăteam noi de vorbă, eu pe prag, el pe băncuță, mulgând vacile, tataia a observat, deodată, că eu amuțisem. S-a întors să mă vadă și… dispărusem. A ieșit într-un suflet să vadă ce s-a întâmplat și… m-a văzut lungită în șanț, cu păpușa în brațe, plângând de mama focului. Alunecasem de pe prag direct în zeama „aromată”.

Tataia avea o plăcere deosebită și-i sticleau ochii de bucurie când povestea cum m-a ridicat și cum abia s-a abținut să izbucnească în râs văzând cum mi se scurge tot lichidul mirositor din cap până în picioare. Dar ce-l amuza cel mai tare era că eu plângeam nu pentru că arătam și miroseam într-un mare fel, ci pentru că în aceeași stare deplorabilă era Ulâta Badi.

Și râdea tataia cu poftă de fiecare dată când își amintea, iar noi râdeam de felul în care povestea și menținea vie amintirea asta în ciuda celor câteva zeci de ani de când se petrecuse.

A râs și atunci, ultima dată când a povestit. La scurt timp, n-a mai putut vorbi deloc, apoi a plecat de tot.

A venit multă lume să-și ia rămas bun de la el. Oameni care l-au cunoscut, oameni care l-au iubit, oameni pentru care a avut mereu un gând bun și o vorbă înțeleaptă.

Când toți au plecat la înmormântare, eu am rămas să am grijă de casă (mă rugase bunica să rămân ca să nu stea cu grija casei rămasă părăsită o bună bucată din zi). Eu, prima lui nepoată și Eliza, cea mai mică strănepoată.

Am trecut cu drag și dor pe lângă lucrurile făcute sau atinse de el, m-am așezat pe banca de la masa de afară, unde stătea el în zilele însorite și i-am vorbit și i-am mulțumit pentru bunătatea cu care ne-a crescut și pentru blândețea cu care ne-a îndrumat. I-am spus că mi-l voi aminti mereu cu toporul în mână, hoinărind cu noi prin păduri și vorbindu-ne despre copaci și plante și animale. Știa toți copacii  ca pe copiii lui. Mult timp după ce se pensionase și se mutase înapoi în Crăcăoani, satul lui natal, hoinărea prin pădure și suferea pentru fiecare arbore tăiat aiurea, de parcă i s-ar fi tăiat o bucată din inimă. Și ne povestea despre cum ajunsese el pădurar și despre peripețiile specifice meseriei.

Iubea mult pădurea. Pădurea a fost viața lui. Pădurea și noi: copiii și nepoții, iar mai târziu strănepoții.

Bucuria lui cea mai mare în ultimul timp era să stea în capul mesei când ne adunam la vreo sărbătoare și să se uite la noi. Suntem mulți și gălăgioși. Când ne adunam în bătătura lui se auzea pe toată ulița. Ba poate și pe două sau trei ulițe mai încolo.

- Ce faci tataie? obișnuiam să-l întreb la astfel de întâlniri

- Iaca, îmi bucur ochii, draga tatii, îmi răspundea el uitându-se la noi. Asta-i bucuria noastră cea mai mare acum: să vedem că nu ne uitați și că ne treceți pragul cu voioșie. Asta ne-a mai rămas nouă cel mai de preț pe lumea asta.

Nu te vom uita, bunicule scump. Nu te vom uita cât om trăi și te vom povesti și altora, ca să rămâi viu în amintiri mult timp de acum încolo.

Odihnește-te în pace suflet blând și înțelept!

AVENTURI PRIN INSTITUȚII

Mă sună ieri un domn de la Poliție, să vin să traduc pentru o doamnă care vorbește în italiană și nu se poate înțelege cu nimeni.

Ce pot face? Cum să nu ajut? O iau pe Eliza în sling, pe David de mână și pornesc spre oraș. Cu taxiul, ca să ajung mai repede, că doar îmi recuperez banii din traducere, nu?

Ajung la Poliție. Doamna, o amărâtă care depunea o plângere penală contra concubinului care o bătuse, nu vorbea foarte bine limba italiană pentru că nu era italiană (dar, probabil, nu găsiseră un traducător de polonă).

Traduc ce e de tradus, se încheie actele, Eliza se trezește dar cască ochii în jur și e liniștită.

Nenea de la Poliție îmi dă o hârtie pe care cică să o prezint la Tribunal, iar Tribunalul va face o adresă către Inspectoratul de poliție și nu mai știe el care ar fi procedura ca să mă plătească, dar mă va lămuri doamna de la Tribunal.

Bine, zic. Fiind cu amândoi copiii în oraș, am profitat să ne plimbăm, să mâncăm ceva și să ne cumpărăm câte o înghețată.

Azi dimineață, o pun Eliza  în wrap. Bănuiam că va dura mai mult și aveam nevoie de un sistem de purtare mai comod și de cursă lungă.

Eliza adoarme aproape instantaneu, eu încep aventura:

Ajung la Tribunal, prezint hârtia la poartă, nenea de acolo mă trimite la arhive, la etajul 1.

Ajung la etajul 1 și mă plimb un pic pe holuri până ce dau de camera pe care o căutam. Doamna de la Arhive face ochii mari și zice că ea nu are nici o treabă cu așa ceva.

Mă duce, la același etaj, la biroul grefierei șef. Aceasta citește hârtia și mă trimite la etajul 3, la doamna prim grefier. Îmi spune să iau liftul, să-mi fie mai ușor, că-s cu copilul.

Urc la 3, nu găsesc sala. Aud voci la 2, cobor (pe scări), întreb unde trebuie să merg, mi se spune că la 3 și mi se indică sala. Ajung la 3 (tot pe scări), găsesc sala. Mă trimite la contabilitate, la 2.
Cobor la 2, explic, prezint hărtia, explic situația (deja mă pufnea râsul la câte plimbări făcusem). Trei persoane se uită pe hârtie, ajung la concluzia că nu e un proces pe rol și nu ei ar avea treabă cu asta.
O doamnă merge cu mine înapoi la 1, la doamna grefier șef. Aceasta citește mai bine hârtia, ascultă povestea mea, zice că nu la ei trebuia să vin. Dă două telefoane și îmi zice că trebuie să merg la Parchet la doamna prim grefier, că Parchetul se ocupă de astfel de situații.

Deja îmi era clar că nu voi mai vedea banii și, oricum, nefiind o sumă prea mare, nu sufeream prea mult, dar am zis să merg până la capăt. Holurile Tribunalului deja le cunoșteam, de ce nu le-aș fi cunoscut și pe ale Parchetului?

Spre finalul alergăturii prin Tribunal, s-a trezit și Eliza și a început să zâmbească la toată lumea care o admira.

Ne-am oprit la Muzeul de Istorie, la biroul cu care colaborez, să o hrănesc și să o schimb. A făcut schimb de zâmbete cu doamnele de acolo, ne-am odihnit, apoi am pus-o din nou în wrap și am pornit spre Parchet.
Am ajuns la doamna grefier, a dat un telefon, a luat hârtia și a dus-o în alt birou apoi a venit cu verdictul: nu ei trebuie să mă plătească ci....doamna pentru care tradusesem. PAM, PAM!

Ei, dar cine s-a plimbat prin tribunal cu copilul în wrap să i-l admire toată lumea (copilul, nu wrap-ul)? Și cine a făcut schimb de impresii despre sistemele de purtare cu o doamnă de la Parchet? Eu, desigur.

Mi-am reprimat un hohot de râs, gândindu-mă că astfel de pățanii se întămplă ca să am ce povesti la bătrânețe și am plecat spre casă.

Pe drum, am cumpărat două prăjituri să le savurez împreună cu David și m-am felicitat că l-am ascultat pe copil și l-am lăsat acasă când a spus că nu vrea să vină cu mine.

Acum... problema nu e că am pierdut niște bani (vor veni ei din altă parte când va fi cazul). Problema mea e că sunt îngrozitor de obosită după toată umblătura și mă doare și un picior, iar azi e întâlnirea mămicilor purtărețe. Cum ajung eu în oraș șchiopătând?