'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


miercuri, 27 decembrie 2017

39

Acum două zile am împlinit niște ani.

Am încercat să-mi dau seama ce semnificație are pentru mine numărul lor. Nu are niciuna. Cifrele acelea două îmi sună străine, departe de mine. Puteau fi oricare altele, tot nu mi-ar fi spus nimic. De ceva timp am încetat să mai număr anii. Doar când sunt obligată să-i declar în scopuri administrative sau de socializare, fac un efort să-mi amintesc ce vârstă spune buletinul că am.

În schimb, ca fiecare an care trece, și acesta a avut un specific al lui, un ceva ce l-a deosebit de ceilalți dinaintea lui.

Anul acesta a fost anul selecțiilor și renunțărilor la ce era prea mult în viața mea, la ce nu mă lăsa să mă bucur de mine și de viață.

Anul acesta s-a definitivat divorțul. Despărțirea se petrecuse mai demult, dar abia în primăvara acestui an ne-am mobilizat să o oficializăm. A fost simplu, așa cum ar trebui să se petreacă orice despărțire. Sigur, a fost și zbucium interior de ambele părți, dar am reușit să trecem prin asta în mod destul de civilizat și cu efecte secundare minime.

Anul acesta am început activități pe care mi le-am dorit mult în trecut. Am renunțat apoi la ele pentru că, oricât le-am visat în trecut, nu se mai potrivesc cu ceea ce sunt acum.

Anul acesta am căutat, am testat, m-am împiedicat, m-am ridicat, am făcut planuri, am păstrat ce îmi stă în putere să realizez acum, am amânat lucrurile pentru care nu văd încă o rezolvare.

Anul acesta mi-am trasat un proiect de viață. Am conturat liniile mari și am început să trasez, cu nesiguranță încă, detaliile. Treptat, totul îmi va deveni mai clar. Nu mă grăbesc. Anul acesta m-a învățat să iau totul pe îndelete, să nu mă pierd în nerăbdări și frici inutile.

Anul acesta am început să port rochițe fără să mă mai cramponez de silueta mea care nu s-a înscris niciodată în standardele altora. Aceasta e o mare realizare. Râd cu poftă când mă întreabă lumea când trebuie să nasc, dar continui să-mi port cu bucurie rochițele frumoase, fără să mă mai chinui să strâng burta mea cea mare care poartă în ea ani de emoții negative, de nemulțumiri și de singurătate.

M-am apropiat tot mai mult de un fel de slow-living interior în care sunt mai conștientă de mine, de prezența și importanța copiilor mei în preajma mea, de ceea ce simt pozitiv sau negativ. Încerc să-mi diminuez nesiguranțele, să nu mă las copleșită de perioadele dificile din punct de vedere financiar. Cumva simt că toată agitația trece pe lângă mine iar eu sunt într-un fel de safe place al meu în care e bine și cald și în care nimic nu se grăbește, în care am timp să mă gândesc la ce voi face în continuare, în care am timp pentru câte un film, pentru o carte, pentru a rumega o vorbă auzită mai mult sau mai puțin întâmplător. Am mai ieșit din starea asta și m-am aruncat în agitația cotidiană a societății în care trăiesc. Dar nu pentru mult timp. Au fost în jurul meu oameni care să-mi atragă atenția când m-am îndepărtat de ceea ce sunt și am reușit să ies din experiențele care mă dezechilibrau.

Continui să caut, să testez, să fac planuri. Îmi fac traducerile, ies la câte o pizza și un film cu David, legăn și hrănesc păpușile împreună cu Eliza, particip la întâlnirile WAHM, când am ocazia merg mult pe jos, singură.


Un prim obiectiv pentru anul care pentru mine a început deja: să reîncep să scriu scrisori. Internetul îmi pare atât de impersonal încât mă simt ciuntită în orice încercare de comunicare. Am început deja prima scrisoare care va călători peste mări și țări, spre prieteni dragi de care îmi va fi mereu dor.