AM IMPLINIT UN AN

Am povestit de multe ori, in detaliu, cum a fost atunci, ce nu mi-a placut, ce nu as repeta, ce mi-as fi dorit sa fie altfel in acele zile. Dar n-a fost totul rau, n-a fost totul de nesuportat, n-as vrea sa schimb chiar totul.

O sa-mi amintesc cat voi trai caldura lichidului amniotic curgand pe mana mea stanga, primul si singurul scancet pe care adormitul de David a catadixit sa-l scoata ca si cum ar fi spus “faceti ce vreti, dar lasati-ma sa mai dorm”.

L-au pus pe o masa cu rotile, in dreptul capului meu si am vazut un fundulet dolofan si unsuros. Mamicile zic de obicei “L-am privit mult, sa-mi intiparesc in minte toate trasaturile”. Eu fata nu i-am vazut-o, iar pana a doua zi funduletul acela gras a fost imaginea in jurul careia se invarteau toate gandurile mele.

Sunt in ceata zilele alea. Stiu ca, in ciuda durerilor de cap, ii cantam de fiecare data cand mi-l aduceau. Auzeam usa deschizandu-se si as fi vrut sa mai dorm, eram toropita, cum ma ridicam de pe perna incepeau durerile si mi se facea rau. Dar il luam in brate si, fie ca sugea sau doar dormea la san, ii cantam. Imi ziceau asistentele, zambind, ca se aude pe tot holul cum ii cant si cum ii spun poezii. Era singurul lucru pe care il puteam face stand culcata langa el si studiindu-i fetisoara si degetele incredibil de lungi, cu cele mai delicate unghii pe care le-am vazut vreodata.

Asta facusem toata sarcina, asta faceam si atunci. Si asta fac si acum, dupa un an, de fiecare data cand am ocazia. Mergem la plimbare, in brate sau in carut, si ii cant. Si vecinii stiu de departe ca ne apropiem si le infloreste subit zambetul pe buze. O batranica mi-a spus vara trecuta sa nu cumva sa trec vreodata prin fata casei ei fara sa cant. Si de fiecare data cand trec pe acolo, daca sunt cumva mai posomorata si am uitat sa cant, imi amintesc brusc si remediez situatia.

In alta ordine de idei, Am implinit un an. Toti trei. Un an de cand viata are cu totul alte prioritati iar noi, parintii, incercam sa tinem pasul cu David.

In anul asta mi s-au confirmat instincte, am invatat ca primul copil nu inseamna neaparat ca faci numai greseli. Am pornit la drum hotarata sa ma descurc singura, sa-l cresc asa cum imi spune sufletul, sa accept doar un minim de ajutor din partea celorlalti si doar atunci cand simt ca am nevoie de el. Si, desi unii s-au simtit dati deoparte, simt ca am facut ce a fost mai bine pentru David, pentru relatia noastra cu el.

Si mi-e drag. Mi-e drag sa fac ceea ce fac. Mi-e teribil de drag puiul meu care nu sta locului, care canta toata ziua prin casa, care striga, sau se alinta, deschide toate usile, se intinde si cotrobaie prin cele mai neasteptate cotloane, care riposteaza cand il imbrac, dar e bland ca un mielusel cand iesim afara, care deschide usa sobei sa puna si el un lemn asa cum l-a vazut pe tata ca face (nu cand e facut focul – stie ca se frige daca pune mana pe soba cand e fierbinte). Imi topeste sufletul cand se opreste din agitatia obisnuita doar ca sa vina sa se cuibareasca in bratele mele si sa-mi arate ca vrea sa se uite impreuna cu mine pe cartile lui cu copaci si case si pasari si insecte.

Am pastrat traditia si l-am pus sa aleaga dintre diferite obiecte. A fost din pur amuzament pentru noi, nu cred in puterea premonitorie a acestor alegeri. De aceea nici nu pot spune ca ma bucur sau nu ca a ales ce a ales

1. banul

2. pasaportul

3. stetoscopul

4. iconita

Tati, in schimb, a fost dezamagit ca baiatul lui, pe care-l viseaza mare jucator de tenis, a ignorat total mingea de tenis. Asta e. Baiatul are propria lui agenda.

Te iubesc, pui scump! Imi doresc am puterea sa fiu in continuare mama care iti trebuie, sa deschid orizonturi atunci cand altii le limiteaza, sa-ti ofer tot ceea ce sufletul tau are nevoie.