Iar o
femeie care purta un prunc în brațe spuse: „Vorbeşte-ne
despre Copii”.
Şi el glăsui:
„Copiii
voştri nu sunt copiii voştri.
Ei
sunt fiii şi fiicele dorului Vieții de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin
prin voi dar nu din voi
Şi, deşi sunt cu
voi, ei nu sunt ai voştri.
Puteți să le dați
dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au
gândurile lor.
Le puteți găzdui trupul dar nu şi
sufletul,
Fiindcă sufletele
lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteți vizita nici
chiar în vis.
Puteți năzui să fiți ca
ei, dar nu căutați să-i faceți asemenea vouă,
Pentru
că viața nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.
Voi sunteți arcul din care
copiii voştri, ca nişte săgeți vii,
sunt azvârliți
Pe drumul nesfârșirii.
Arcaşul vede ținta şi cu
puterea Lui vă încordează, astfel ca săgețile-i să poată zbura
iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin
mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci,
precum El iubeşte săgeata călătoare,
tot la fel iubeşte şi arcul
cel statornic.”>
Când l-am
citit pe Gibran nu aveam copii, dar textul ăsta mi-a rămas în suflet.
„Copiii
voştri nu sunt copiii voştri. Ei
sunt fiii şi fiicele dorului Vieții de ea însăşi îndrăgostită. ”
Cât
de frumos poate să sune!
„Voi
sunteți arcul din care copiii voştri, ca
nişte săgeți vii, sunt azvârliți Pe drumul nesfârșirii. ”
Minunat
spus!
Dar stai!
Paharul? Unde e paharul?
Cum care
pahar? Pai paharul acela de apă pentru care facem noi copii.
Aha,
v-ați prins acum. Parcă ați mai auzit undeva conceptul acesta, nu? Parcă vi s-a
spus și vouă că ați venit pe lume pentru acest pahar pe care să-l dați celor
care v-au dat viață.
Atunci? Unde
a pus domnul Gibran paharul ăsta după care tânjim cu toții? O fi uitat de el?
Nu, n-a
uitat. Nu-l vedeți? Paharul e acolo, „în casa zilei de mâine”, acolo unde
copiii noștri vor fi împliniți dacă noi, ca buni arcași, îi vom lăsa să zboare
iute și departe, cu propriile lor gânduri, cu propriile lor vise și valori.
Acesta e
paharul nostru cu apă vie: împlinirea copiilor noștri. Ea e scânteia care ne va
lumina bătrânețea și ne va duce împăcați în mormânt. Restul e doar hrană pentru
trup.
Așa că nu
vă temeți să lăsați copiii să gândească pentru ei și să plece de lângă voi. Fiți
acolo pentru ei, arcași statornici gata să-i îndrume, dar nu-i țineți lângă voi
de teamă că nu veți primi paharul de apă.
Săgețile
nu au valoare stând în tolbă. Ele capătă viață atunci când zboară ca vântul și
ca gândul prin văzduh.
Unele ajung la ținta pe care noi o alegem. Altele se
opresc pe drum, dar au zburat, au trăit, și-au șuierat voioase cântecul propriei
vieți.
Lăsați
copiii să-și ia zborul „Pentru că viața nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri”
Un comentariu:
Excelent scris!
Trimiteți un comentariu