'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


miercuri, 15 mai 2013

EXISTĂ.... (RE-POST)

Postez din nou cuvintele de mai jos, pentru că așa mă simt azi. De fapt, în ultimele luni, dar azi mai mult ca oricând.  Azi sunt tristă. Azi mă simt judecată și hărțuită și simt că oamenii se uită la mine și la David și nu ne văd pe noi ci doar ceea ce nu vor ei ca noi să fim. Parcă un văl întunecat ne acoperă, un văl care lasă să se vadă doar tantrumurile lui și încăpățânarea mea de a-l trata ca pe o persoană cu drepturi depline. Azi simt că oamenii își doresc ALTCEVA  iar noi suntem țapi ispășitori pentru dorințele lor care nu ne includ pe noi. 

Azi sunt tristă. Azi gândesc așa:

Exista fotografi foarte apreciaţi. Ei citesc, se informează, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor fotografi, fac fotografii, invata din greşeli, fac ce le place şi ce au învăţat, au bloguri/site-uri cu fotografii care de care mai apreciată, toată lume îi vorbeşte de bine.

Există informaticieni foarte buni. Ei citesc, se informeaza, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor informaticieni, fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, toată lumea îi apreciază.

Există bucătari foarte buni. Ei citesc, se informează, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din domeniul culinar, au bloguri, site-uri sau propriile lor emisiuni culinare, gătesc, invaţă din greşeli, fac ce le place şi ce au învăţat, lumea le cumpără cărţile şi îi apreciază.

Există medici foarte buni. Ei citesc, se informează, caută în permanenţă idei şi metode noi pentru a vindeca bolile, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din medicină, fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, salvează vieţi, lumea îi apreciază.

Există educatori foarte buni. Ei citesc, se se informeaza, discută pe forumuri, caută în permanenţă idei despre activităţi noi pentru clasă, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din învăţământ, au job-uri prost plătite dar fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, copiii îi iubesc, părinţii îi apreciază.

Şi...există mame ca mine.  Citim, ne informăm, discutăm pe forumuri, ne împărtăşim ideile şi părerile despre creşterea şi educarea copiilor, ne împrumutăm una alteia cărţi, ne trimitem linkuri către ultimele articole citite, avem bloguri, căutăm în permanenţă idei despre activităţi noi pe care să le propunem copiilor noştri, ne creştem copiii cu bucurie şi centrate pe nevoile lor nu pe dorinţele noastre, facem ce ne place, învăţăm din greşeli....
Dar ...suntem exagerate că citim atâta, că acordăm atâta atenţie informaţiilor din cărţi şi de pe internet, suntem obsedate pentru că ne centrăm pe ce au nevoie copiii noştri, nu pe ce spun alţii că ar trebui să aibă nevoie copiii noştri. Suntem inconştiente că-i hrănim la cerere, că nu-i lăsăm să plângă ca să facă plămâni puternici, că nu vedem tantrumurile ca pe o încăpăţânare ce trebuie pedepsită ci ca pe ceva natural PRIN care se trece cu răbdare şi iubire. Suntem încăpăţânate şi căpoase că ne susţinem punctul de vedere şi nu acceptăm să aplicăm sfaturile şi metodele care nu ni se par potrivite pentru noi şi pentru copiii noştri.

De ce? Pentru că nu am studiat în şcoală despre a fi mame? Pentru că nu avem o diplomă pe care să scrie LICENŢIAT ÎN PARENTING?

E drept, şcoli din astea ar trebui să existe şi să fie obligatorii. Poate aşa unii părinţi ar învăţa să se uite la copiii lor şi să-i vadă cu adevărat

9 comentarii:

Anonim spunea...

Madi, originalitatea ta si imaginatia ta sunt nemarginite si iti dau aripi, te fac sa visezi frumos! Stiu ca ii vei transmite si lui David doza ta de optimism si chef de viata, ca ii vei da libertatea de a descoperi noi lucruri si il vei lasa sa isi imbogateasca imaginatia. Il inveti sa fie un copil original, vesel, liber. Mai poate fi nevoie de altceva? succes!te pup Gabri

Anonim spunea...

Draga Madi, eu nu am copii si nici nu-mi doresc, dar imi doream de foarte mult timp ca adultii sa trateze copiii ca pe niste oameni, nu ca pe niste creaturi mici si proaste, ale caror emotii nu conteaza (ca doar numai oamenii mari au probleme adevarate, nu? suferintele emotionale ale copiilor sunt de multe ori prilej de amuzament pentru adulti, pe motiv ca n-ar fi serioase). Sunt impresionata cand vad tot mai multi parinti care tin cont de sentimentele copiilor lor si ii privesc ca pe niste persoane cu drepturi depline, cum ai spus tu. Asa ca multe felicitari din partea mea. Apropo, am fost oarecum colege de facultate, am facut-o in acelasi timp, tot la Iasi, doar ca eu eram la engleza-franceza. Mi-am dat seama ca te cunosteam.
Suzana

madi spunea...

Gabi, ma bucur sa te vad pe aici. Mi-e tare dor de tine. Asa mult visez la o intalnire cu prietenele din timpul facultatii! :)

Suzana, incerc sa fac un brainstorming sa asociez numele cu o figura, dar nu reusesc. E drept, cu engleza am avut putine cursuri si ne-am intersectat mai rar. Multumesc pentru cuvintele tale. Chiar mi-au prins bine.

PS. Intre timp mi-am revenit. :)

gratioasa spunea...

madi, foarte interesant ca asezi paralela intre "mamicia" ta si niste meserii. in general suntem oameni care avem un job, care suntem implicati sau nu in niste relatii si care avem, sau nu, copii.
eu una nu fac, si sunt. sunt parinte , dar sunt si meseria mea, practic m-ar sfasia in doua daca, prin absurd, ar trebui sa renunt la una din ele. efectiv m-ar injumatati. cred ca facem confuzii intre cine suntem, ce facem, ce meserii avem, ce gandim si ce simti, ce nevoi avem atunci cand uitam un pic de noi, de faptul ca inainte de orice suntem OAMENI, cu toata complexitatea specifica unui univers.
poop you de sub vezicule variceloase (pe bune!), Grati

madi spunea...

Grati, pai nu se vorbeste de atata timp de "meseria de mama" :)

Nu stiu ce sa zic, asa am simtit atunci ca vreau sa scriu.
Dar nu mi se pare, totusi, confuzie. Pe oamenii bine pregatiti intr-o meserie, ii apreciem si ii respectam. Cand o mama pretinde ca e bine pregatita atat sufleteste cat si in privinta informatiilor acumulate, pentru a-si creste copilul altfel decat e "norma" intr-o anumita zona, mama aia e cam aratata cu degetul si privita aiurea. Asta desi copilul, crescand, confirma informatiile acumulate de mama si modul ei de a se raporta lui.

Sanatate. Pe noi ne-au ocolit deocamdata veziculele :)

Anonim spunea...

Eu cred ca meseriile astea au un rezultat palpabil, in timp ce rezultatul cresterii unui copil se vede abia peste ani buni. Si nu inseamna ca daca cineva ia informatii si discuta pe forumuri si crede ca ceea ce face e bine, peste ani ,are un rezultat neaparat bun. Cresterea unui copil e ceva mai subtil.Nu sustin ca mama sau cei din jur au dreptate, ci ca abia peste ani buni, copilul devenit la rindu-i adult va discerne ce a fos rau si ce a fost bun.
Elena

madi spunea...

Elena, sunt de acord cu tine, rezultatele muncii unor parinti se vad abia dupa ani.

Dar, in "munca" noastra, ne putem uita si la rezultatele obtinute de ceilalti si ne putem informa si putem selecta si putem sa gresim si ne putem cere iertare si putem sa reparam si putem avea clar in minte ce fel de adult vrem sa devina copilul nostru.

Ce ma deranjeaza pe mine este cand oameni care nu sunt multumiti de adultii care sunt copiii lor vin si imi impun sa-l cresc pe al meu asa cum si-au crescut ei copiii.

Eu nu vreau ca David sa ajunga cu aceleasi chinuri interioare ale multora dintre adultii din jur. Si nici eu sa ajung sa ma intreb retoric "cu ce am gresit de-s tratata astfel de propriul copil?"

De aceea prefer un alt mod de crestere si educare. Inteleg ca asta isca neincredere, ca probabil in zona cei care au indraznit sa faca altfel, au facut-o mai pe ascuns, fara sa zica in gura mare ca vor altceva.

Dar experienta celor care au facut ca mine, m-a convins ca merita sa-mi urmez instinctul si sa am incredere in mine. Iar David imi confirma asta.

Si ai dreptate: cresterea unui copil e ceva mai subtil. Nu se bazeaza doar pe eliminarea tantrumurilor si altor manifestari exterioare care "nu dau bine la public".
Dupa parerea mea, cresterea unui copil se leaga de ceva mult mai profund, de a te uita la el si a-l cunoaste, de a sti cum e el in interior si ce anume din el a provocat o reactie sau alta. Cresterea unui copil e a-l indruma in viata conform structurii sale interioare, nu a-i impune ceea ce consideri tu ca ar trebui sa-si doreasca.
Si multe altele cu care unii rezoneaza, altii nu.

Eu am avut nevoie sa invat toate astea, nu neaparat pentru ca nu le simteam, ci pentru ca ce simteam era prea slab ca sa faca fata presiunii celor din jur. Asa ca am avut nevoie de confirmari pe care le-am gasit in carti si articole si discutii pe forumuri.
Acum stiu ce simt si ce imi doresc de la relatia mea cu copilul meu si am nevoie de mai putine confirmari.

Cei care nu rezoneaza cu modul meu de gandire, insa, uneori imi transmit destule energii negative incat sa pic intr-o stare ca cea de saptamana trecuta. Intre timp m-am regasit si mi-am revenit :)

gratioasa spunea...

doar pt ca stiu ca-ti place sa citesti legat de copii (mie mi-a cam trecut :) ), iti recomand cu caldura "Cum iubesti un copil. DreptuL copilului la respect" a lui Korczak. Mi se pare atat de eliberatoare tocmai prin faptul ca ucide imaginea idealizata a copilului, dar si a educatorului.. (Daca-mi permiti o recenzie in maniera-mi personala, i-as zice cea mai neconstipata carte "de specialitate" din cate am citit vreodata - si stii, probabil, ca n-am citit tocmai putine..) Practic cu cat de centrezi mai mult pe copil, pe ce e bine si ce nu sa faci in relatia cu el, cu atat asteptarile (aka iluziile si pretentiile) tale subterane vor creste. Fara sa vrei. Fain e sa ajungem sa spunem ca traim si atat, nu ca (invatam sa ne) crestem copii. Asadar si prin urmare sunt foarte de acord ca tot sfortandu-ne sa apucam calea cea mai putin nociva, calea neumblata de ai nostri sa zicem, tot ne vom intreba la un moment dat "unde am gresit".
ps. Merita, la un moment dat, si oarecare detasare de discutiile intense centrate pe cresterea copilului (zic de alea forumistice, blogosferice, facebookiste, etc). Cred ca abia cand incetezi cu toate astea, incepi sa (te) vezi mai bine. Ori eu una cam asa ceva am patit. Si e bine. :)

madi spunea...

Grati, fain ce spui tu, cu "sa traim si atat". Momentan nu ma pot desprinde de citit si discutat. Nu atat pentru a invata (pentru ca ma simt ok cu mine), cat pentru a avea justificari solide. Inca simt nevoia sa ma justific in fata persoanelor apropiate :)
Pe korczak l-am citit in salturi, cand am prins cateva cuvinte se-ale lui pe ici, pe colo.
Urmeaza sa ma mobilizez sa fac rost de o carte de care sa ma apuc si sa n-o mai las pana o termin.