SINGUR LA GRĂDINIȚĂ

Discuție de acum câteva zile:
Tati: Măine o să fie foarte frig. dacă vrei poți să stai acasă, să nu mergi la grădiniță
David: nuuu. Vreau să merg la grădiniță. Îmi place acolo.

Am scris de mai multe ori despre cum a reacționat David la viața în grădiniță.
Pe scurt, la 3 ani a mers pentru că era Matei în grupă.

La 4 ani n-a mai mers pentru că Matei mersese la școală iar eu i-am schimbat grădinița. Menționez că am încercat să-l las de câteva ori plângând, ceea ce s-a soldat cu coșmaruri și o schimbare de comportament care m-a îngrijorat foarte tare, deși eu mă îngrijorez rar. Copilul meu devenise agresiv și incapabil să se concentreze mai mult de câteva secunde la o activitate, umbla prin casă absent, cu ochii goi, nu mai reușeam să comunic cu el.

 La 5 ani (adică toamna trecută) am revenit la prima grădiniță și am stat cu el zi de zi. Când nu puteam sta, nu-l duceam. La grădiniță David avea nevoie de mine doar ca să comunice cu adulții. Se juca cu ceilalți copii dar, în momentul în care se propuneau activități sau avea nevoie la baie sau avea nevoie de apă sau de indicații despre cum să lucreze, îi era rușine să vorbească cu domnișoara educatoare, mă ruga pe mine să-l ajut. A avut și câteva conflicte cu niște copilași pe care m-a rugat să le rezolv eu.

Desigur, asta a provocat reacții de tot felul.
Unii au înțeles și m-au încurajat ferm, făcând comparații cu sistemele școlare din străinătate.
Alții m-au înțeles și m-au încurajat cu inima îndoită, încă nefiind siguri de efectul atitudinii mele pentru că nu mai întâlniseră părinți care să facă asta.
Alții m-au dezaprobat din start, mi-au zis că nenorocesc copilul, că nu se va adapta niciodată, că nu va merge nici la școală, că din cauza mea nu se va adapta la nimic în viață etc.

Am fost fermă pe poziții  și am mers în continuare cu el la grădiniță asigurându-l că nu-l voi lăsa singur acolo decât când se va simți el în siguranță. Recunosc, au fost momente când am intrat și eu la bănuieli, mai ales văzând că perioada în care avea nevoie de mine se prelungea tot mai mult.

Apoi a urmat o perioadă în care n-am mai mers la grădiniță. Am avut practică, am avut examene, a fost bolnav, m-am simțit eu rău, nu reușeam nicicum să mă mobilizez să pornesc dimineața spre grădiniță.

Mă gândeam că eșuasem. Ceva greșisem. David nu se desprinsese așa cum mă așteptasem așa că nu avea rost să continui. Am decis să nu ne mai gândim la grădiniță și să așteptăm vremea caldă când curtea grădiniței urma să fie o atracție mai mare pentru David.

Ei bine, chiar când îmi scosesem grădinița din gând, tati de David a reușit minunea: într-o zi, acum două săptămâni, când m-am întors de la cursuri am aflat că David fusese la grădiniță și stătuse singur acolo. Nu știu ce i-a spus, nu știu cum l-a convins, nu știu în ce mod i-a dat încredere că poate face asta,  cert e că de atunci David stă singur la grădiniță. Și chiar îi place. Și nu a reacționat negativ nici când a venit altă doamnă (domnișoara noastră lipsește un timp). Se joacă, participă la activități, nu refuză dimineața să se trezească. Nu mai are conflicte cu copiii sau le rezolvă mai ușor. Acum îi cunoaște pe toți, știe cum să-i abordeze. Când îmi povestește despre ei spune mereu "prietenii mei de la grădiniță". Se desparte de ei cu "Pa, ne vedem mâine!"

Unul lucru care a contat foarte mult în schimbarea asta și care se vede și în alte aspecte ale vieții noastre, e că David a crescut. Gândește un pic altfel decât acum jumătate de an, îndrăznește mai multe decât îndrăznea atunci, trece tot mai multe praguri peste care îi era frică să pășească înainte. A sărit un hop, a conștientizat că poate mai mult.

Și gata. Am sărit și hopul ăsta. Mai urmează multe, sper să reușesc și în continuare să am încredere în el și în legătura dintre noi și să-i las libertatea de a decide când e pregătit să se desprindă.