FĂRĂ ROȚI AJUTĂTOARE

Pașii spre independență, David îi face timid. Întotdeauna i-a fost frică de experiențe noi și până nu a fost sigur că e pregătit pentru a face ceva, nu a făcut. Iar dacă insiști și îi dai sfaturi și-i arăți e cea mai sigură șansă de a-l face să dea înapoi.

Așa a fost cu trotineta. A stat biata de ea câteva săptămâni în curte până să renunțăm noi să insistăm să-i arătăm cum se folosește. Apoi, într-o zi, mi-a spus să nu vin după el, și-a luat trotineta și s-a dus cu ea pe o alee în fața casei. N-am stat unde mi-a zis să stau, l-am pândit de după zid. S-a urcat cu un picior pe ea, cu celălalt și-a făcut vânt și a mers pe trotinetă. Apoi a venit la mine, m-a chemat pe alee și mi-a arătat cum merge pe trotinetă. Și întreaga vară a fost nedespărțit de trotinetă. Avea cam 3 ani și jumătate.

Anul trecut i-am cumpărat bicicletă. Bineînțeles cu roți ajutătoare. Unele voci spuneau să nu le lăsăm, că va învăța mai greu să meargă pe două roți. Eu simțeam cumva că lipsa lor și procesul învățării să meargă pe două roți i-ar lua din plăcerea de a merge pe bicicletă. Să meargă cât o vrea cu ele atâta timp cât se vede pe fața lui că e fericit. Ooo, și ce fericit e pe bicicletă! În plus, asta mi-a dat și mie libertate de mișcare, pentru că puteam merge amândoi cu bicicletele la plimbare sau la cumpărături și nu mai obosea mergând pe jos. În plus, când ne întâlneam cu prieteni de-ai lui îi purta pe portbagajul bicicletei sau le-o împrumuta si făceau ture pe rând.

Urmând exemplul unor prieteni, am decis să-i las roțile ajutătoare până se vor strica. Sau până va cere singur să i le scot, dar mă gândeam că asta urma să se întâmple undeva după 6-7 ani.

Săptămâna trecută, însă, David a cerut insistent să-i scoatem roțile. Mă gândeam cu groază la chinul de a-l învăța să meargă pe două roți. De obicei se descurajează repede, nu vrea să încerce etc. El, însă, a insistat. A făcut câteva ture în care l-a ajutat tati, apoi a renunțat. În ziua următoare l-am preluat eu. L-am susținut întâi de ghidon și de scaun, apoi am luat mâna de pe ghidon și, dacă am văzut că își ține echilibrul, treptat, am luat mâna și de pe scaun, fără să îi spun, ca să nu îl sperii. În următoarea zi am făcut la fel, dar l-am susținut doar la  pornire. Credeam că se va supăra pe mine că nu-l susțin dar reacția lui a fost:

“Mami, uite, merg singur! Merg singur și nu cad!” De atunci face ture zilnic, nu-l deranjează pietrele de pe uliță, sare peste dâmburi, nu m-aș mira dacă la anul pe vremea asta îmi cere o bicicletă cu care să poată face diverse scheme pe pista din oraș.

Are 5 ani și jumătate.

Dar cele de la bicicletă nu sunt singurele roți ajutătoare pe care David e dispus să le elimine. Noi venim la rând și, treptat, în stilul specific al copiilor de 5 ani care încep să fie conștienți că unele lucruri le pot face singuri (adică de multe ori cu crize de personalitate), David elimină și ajutorul nostru în unele privințe (nu în cele pe care și le-ar dori unii și le-ar considera normale, dar în unele privințe pe care eu le consider la fel de importante).

De exemplu sâmbătă:

M-a înnebunit o zi întreagă că vrea să meargă la prietenii lui. O parte din zi ei n-au fost acasă și nu reușeam să-l conving să nu mai insiste. Spre seară a văzut mașina lor în curte și a început din nou să mă sâcâie. Degeaba i-am zis că poate oamenii sunt obosiți, cine știe unde or fi fost și vor să se odihnească, să aștepte până duminică, când or să se poată juca ziua întreagă.

El nu, și nu, să-l duc la ei. I-am zis că eu am treabă și că nu plec de acasă.

“Atunci mă duc singur!” a zis el. “Du-te!” i-am răspuns pe jumătate convinsă că nu va îndrăzni, știindu-l timid în situații din astea, pe jumătate curioasă să văd cum se va descurca. Mi-am amintit că atunci când eram de vârsta lui mergeam și eu din ușă în ușă chemând prietenii la joacă în stil "Mama lui Mihai, îl lăsați pe Mihai să vină la joacă?" E drept, locuiam la bloc, era mai comod, el avea de mers vreo 200 de metri până la poarta lor, trebuia să traverseze curtea, să intre în casă, să dea ochii cu adulții fără asistența mea (și, cum am mai spus, el are o problemă cu adulții). M-am gândit, însă, că e timpul să renunțe la unele timidități și să caute o modalitate de a-și atinge scopul.

A plecat cu bicicleta. Eu îl urmăream din curte. A ajuns la poartă și s-a oprit. Tatăl prietenilor lui se juca în curte cu un cățel, dar nu l-a văzut. David l-a urmărit un timp printre ștacheții gardului.

Apoi l-am văzut că se urcă pe bicicletă și vine acasă. Eh, m-am gândit, va reuși data viitoare să treacă peste rușine.

El, însă, a venit acasă și mi-a zis că vrea ceva cu care să facă zgomot, pentru că nu vrea să vorbească cu tatăl copiilor și vrea să-i atragă atenția altfel. I-am zis să lovească cu o piatră în gard. A mai plecat o dată a stat un pic lângă poartă și s-a întors din nou. A luat laptopul lui de jucărie, să facă zgomot punându-l să cânte și a plecat. În curte nu mai era nimeni, așa că s-a întors și mi-a cerut să merg cu el. I-am zis că n-am cum să plec de acasă, așa că a mai făcut o încercare. A ajuns la poartă, s-a cățărat pe gard și a luat cheia dintr-un cui de pe partea cealaltă, s-a dat jos de pe gard, a descuiat poarta, s-a cățărat iar pe gard și a pus cheia la loc, apoi a așteptat un timp lângă poartă și s-a întors acasă. A mai făcut de vreo 2 ori drumul, neîndrăznind să intre sub diverse pretexte: dacă îl ceartă cineva ca a mers acolo? Dacă ei fac baie și se supără că el îi deranjează? Dacă....

I-am zis să se hotărască dacă vrea să meargă acolo sau dacă așteaptă până duminică. Până la urmă mi-a spus să-i scriu pe o foaie de hârtie că el vrea să se joace cu prietenii lui, ca să nu trebuiască să vorbească cu adulții, doar să le arate hârtia.

A plecat. Spre norocul lui, era în curte mama copiilor, care l-a văzut și l-a chemat înăuntru.

Toată chestia asta a durat vreo jumătate de oră. Nu știu dacă ar fi intrat sau nu în cazul în care prietena mea nu era în curte și nu îl vedea. Cert e că David a încercat să-și depășească niște limite și a căutat moduri în care să obțină ce-și dorea atunci când eu nu-l puteam ajuta. Că a avut nevoie de mult timp până să îndrăznească, asta e altă treabă. Când va fi pregătit, sunt sigură că va îndrăzni mai mult decât ieri.

Întocmai cum a făcut cu roțile ajutătoare de la bicicletă