CE-MI AMINTESC EU

PostareaBogdanei m-a trimis înapoi în timp. Mulți nu-și mai amintesc dar mie, până la cei 10 ani pe care i-am împlinit imediat după evenimentele din decembrie 89, mi s-au întipărit bine în minte multe. Spuneam cândva să cele mai vii amintiri le am din prima parte a copilăriei, așa… cam până la 10 ani.

Și-mi amintesc.

Îmi amintesc că eram mică și eram bolnavă. Nu, nu-mi amintesc crizele. Mintea mea de atunci nu le-a păstrat, dar îmi amintesc că tata mă lua în brațe, eu îmi lipeam capul de umărul lui și toți fugeau cu mine la doctor. Și-mi amintesc doctorii. Și-mi amintesc spitalul unde fusesem internată pentru investigații de-o zi și am rămas o săptămână pentru că am prins din zbor o  altă boală.

Și așa ne-am chinuit câțiva ani, fără să se găsească leac pentru o infecție urinară care nu ceda. La Piatra Neamț.

Apoi, îmi amintesc drumurile la Iași. Multe. Lungi. Autobuze erau extrem de puține, unul pe zi și erau aglomerate. În plus, călătoria dura minim 6 ore, iarna mai mult, că drumul era îngust și se înzăpezea. Cu trenul dura… o veșnicie.

Și-mi amintesc spitalul de acolo și pe ceilalți copii din secție. Și faptul că nu trebuia să spun de unde sunt. Nimeni nu trebuia să afle că nu sunt din Iași. Învățasem pe de rost adresa unor prieteni de familie și o recitam oricui mă întreba unde locuiesc. Fără greșeală, fără să dau de înțeles că ar fi o adresă falsă.

Pentru că nu era voie. Nu te puteai duce de capul tău la alt spital decât cel din județul în care locuiai. Medicii nu aveau voie să dea trimiteri pentru alt spital decât cel județean.

Dar medicul la care mergeam noi făcuse tot ce putuse pentru mine. Și nu era de ajuns. Și le-a spus părinților că nu mă poate trimite altundeva, dar, daca am putea să ne strecurăm la Iași…

Iar părinții n-au stat pe gânduri. Au apelat la rudele și prietenii de la Iași, au dat adresă falsă, loc de muncă fictiv și am intrat acolo. Iar eu am învățat, la 4-5 ani, că atunci când sunt la Iași, locuiesc la Iași, pe strada Ion Creangă, că părinții mei lucrează la Tehnoton.  Jumătate din populația Iașiului lucra acolo, cine avea să verifice?

Puteau să verifice. Dar n-au făcut-o. Nici măcar acte de identitate n-au cerut. Pentru că știau. Întreg personalul știa de copiii care veneau din alte localități pentru a fi tratați la Iași, pentru că în localitățile lor n-ar fi avut nici o șansă să fie vindecați. Știau și tăceau și își vedeau de treabă. Uneori erau curioși și ne mai întrebau. Un singur doctor a reușit să mă facă să spun adevărul. A știut cum să mă zăpăcească și i-am spus. I-am spus că vin de la Piatra și că acolo nimeni nu știa cum să mă vindece. Și, chiar mică fiind, m-am simțit mult timp vinovată că am cedat, că m-am lăsat păcălită și am spus adevărul.

N-au fost consecințe negative. Cel puțin eu nu le-am simțit. Poate au fost sancțiuni pentru cei care m-au adus acolo, pentru asistenta care ne era prietenă și ne ajutase. Nu știu. Eu, însă, am continuat să merg la Iași, la controale, din lună în lună, apoi la trei luni, apoi de două ori pe an și tot așa până n-am mai mers deloc.

Astea-s amintirile cele mai puternice de dinainte de 89: boala mea, neputința celor de la Piatra, minciunile spuse ca să-mi fie salvată viața, bunătatea unor oameni care au luptat contra sistemului ca să mă salveze pe mine.

Datorită lor sunt capabilă acum să-mi amintesc și restul: cozile, pâinea dată pe cartelă, pâinea uscată pe care o înmuiam pe aburi ca să o putem mânca. Și încă noi o duceam bine. Aveam bunici care locuiau la casă. Aveau găini și vacă și ogor și livadă și, deși lipsuri erau multe, se mai compensau cu ce ne dădeau bunicii.

Și-mi amintesc că, spre final, începusem cu toții să simțim că e prea mult. Noi, copiii, auzeam frânturi de discuții și ni se părea normal să exclamăm supărați când nu se dădeau cele 5 minute de desene săptămânale: „Iar îl dau pe ăsta în loc de desene!” și să închidem imediat gura când ne dădeam seama că am spus tocmai ceea ce ne avertizaseră părinții de atâtea ori să nu spunem când ne poate auzi cineva.

Îmi amintesc toate astea. Atunci le priveam cu ochi de copil și nu le conștientizam greutatea. Acum îmi dau seama cum trebuie să fi trăit părinții mei, cum aș fi trăit eu  dacă aș fi avut copii în acea perioadă. Cum m-aș simți eu, să călătoresc, în repetate rânduri, ore întregi într-un autobuz aglomerat, cu un copil bolnav în brațe, spre un spital căruia sistemul nu-i permitea sa ne primească, dar cu speranța că nu se va afla adevărul.

Și le povestesc celor născuți după 89. Și am surpriza că înțeleg. Poate nu toți, dar eu am dat peste tineri care se îngrozesc când aud ce povestesc și sunt bucuroși că nu au trăit atunci.

Mai dureroase sunt discuțiile cu cei care au trăit atunci și n-au dus-o chiar rău. Cei care n-au prea stat la cozi, cei care aveau rude pe la alimentară sau prin diverse fabrici și nu le lipseau alimentele de bază. Cei care aveau video sau își permiteau să meargă în excursii în străinătate. Lor mi-e greu să le explic de ce n-a fost mai bine atunci.

Lor mi-e greu să le explic de ce e important că acum un microbuz face 2,5 ore de la Piatra la Iași și sunt autobuze din oră în oră, iar drumul e larg, se circulă mai ușor, mașinile au încălzire și nu tremuri de frig iarna. În plus, acum poți merge la ce spital vrei, la ce medic vrei, fără să-ți înveți copilul să mintă pentru a putea fi îngrijit așa cum trebuie.

Pentru mine asta e cel mai important.