MACGYVER

De-a lungul timpului mi-am luat și eu, ca mulți alții, porția mea de filme și seriale cu eroi, spioni, agenți secreți care fac și desfac și salvează oameni și salvează lumi. Am văzut câteva dintre filmele cu James Bond, am urmărit un timp Nikita, Alias m-a atras timp de câteva sezoane. Le-am văzut, mi-au plăcut, le-am lăsat în urmă și am mers mai departe fără să simt nevoia să le revăd. Sunt lumile lor interesante, pline de aventuri dar… parca-i prea mult pentru mine.

Un personaj, însă mi-a rămas în minte și în suflet de-a lungul anilor. E un erou mai aparte, care refuză cu îndârjire să folosească arme și preferă să facă uz de inteligența , prezența lui de spirit și inventivitatea lui: MacGyver, interpretat de Richard Dean Anderson, intre 1985-1992, plus două filme de lung metraj în 1994

L-am văzut prima dată pe Italia 1, când aveam vreo 14 ani (adică acum 20 de ani!), la vreo 7 ani de când fusese lansat.  Eram înnebunită după el. Atât de înnebunită încât nu suportam să pierd nici măcar o parte din vreun episod (învățam în schimbul 3, adică de la ora 13 sau 14 și aveam mare noroc că locuiam la doi pași de școală, pentru că filmul se termina deseori chiar înainte de începerea orelor). De aceea, când venea bunica mea pe la noi si aștepta să-i înceapă telenovela, mă uitam atentă chiar și la reclame, numai să nu mă pună să schimb canalul înainte de finalul filmului. Din fericire, telenovela ei începea mereu după ce se termina MacGyver.

Am înțeles că a fost difuzat și pe un post românesc, dar nu știu de ce, eu nu l-am prins. De curând, l-am regăsit pe net și îl mai urmăresc de fiecare dată când reușesc să-mi fac timp pentru el. Recunosc unele episoade, altele le văd pentru prima dată. Și mi-e drag. Știu că-i doar film și că în realitate e puțin probabil să reușească toate experimentele lui, dar tot sunt entuziasmată când scapă din situații imposibile fără toate gadget-urile celorlalți eroi celebri.

Și cum să nu fiu entuziasmată? Ce s-ar face James Bond într-o situație limită fără armele și tehnologia de ultima oră care-i stau la dispoziție de obicei? Vă spun eu ce-ar face: ar fi mort fără MacGyver, singurul erou în stare să scape din orice situație cu doar o lumânare, o pereche de ciorapi, un bec, un ambalaj de gumă de mestecat și niște oțet de mere. :)).

Sunt fascinată de  felul în care scenariștii au îmbinat cunoștințele din diverse domenii astfel încât să te facă să-ți rozi unghiile de ciudă că n-ai fost destul de atent la orele de chimie sau de fizică din școală (pentru c[ pare atât de simplu tot ce face el!). Și pe bune că dacă la noi lecțiile astea s-ar fi bazat mai mult pe practică și mai puțin pe teorie, domeniile astea  m-ar fi pasionat mai mult decât limbile străine (doar am ceva sânge de inginer în vene).

Deci da, îmi place MacGyver mai mult decât oricare alt erou pe care l-am urmărit până acum.

Îmi place pentru că spune un NU decis armelor de orice fel. Sunt la sezonul 3 și încă nu l-am văzut trăgând cu un pistol, deși în multe ocazii a improvizat ceva bombe pentru a ieși din situații limită sau a demontat niște arme pentru a folosi diverse părți ale acestora la dispozitivele pe care le improviza. Singurul obiect care ar putea fi considerat armă e briceagul lui elvețian de care nu se desparte niciodată dar pe care-l folosește întotdeauna doar să taie/înșurubeze/deșurubeze diversele obiecte pe care le folosește.

Îmi place pentru că spune un NU hotărât băuturilor alcoolice. Cu asta m-a dat gata. Cum dom’le să nu bei nici măcar o înghițitură? Nici măcar la o petrecere? Nici măcar un strop?

Astea-s întrebările pe care le primesc și eu de când mă știu. Acum lumea s-a obișnuit cu faptul că eu sunt o prezență atipică, cu faptul că nu consum alcool (iar când o fac de gura altora n-am nici cea mai mică satisfacție), cu faptul că nu văd ce văd alții în consumul de băuturi alcoolice. Uite, măi, că nu-s singura. În anii ‘80, un erou american, care încă mai e urmărit în câteva țări de pe glob, declara senin că „Carrot juice is about as far as I go”. Cum să nu-mi placă omul ăsta?

Îmi place pentru că proiectul acesta, MacGyver, a promovat timp de 7 sezoane valori ca adevărul, sinceritatea, politețea, integritatea, prietenia etc. Printre episoadele de aventuri a abordat teme diverse inspirate din problemele societății din acele vremuri (probleme care-s prezente și în zilele noastre), cum ar fi delincvența juvenilă, consumul de droguri și de alcool și la toate a găsit rezolvări relativ pașnice. Știu, știu, e doar un film, dar e și un model de urmat. Și aș recomanda serialul acesta mai mult decât altele copiilor și tinerilor înnebuniți după războaie și arme și mașini de ultimă oră (MacGyver rămâne fidel timp de 7 sezoane jeep-ului său) și lupte intergalactice.

Pentru că MacGyver e tipul de erou care-și folosește mintea, nu armele, se bazează pentru supraviețuire pe forțele și cunoștințele proprii, nu pe minunile tehnologiei.

Și-mi place pentru că și mintea mea funcționează cam în același stil. Improvizația e și la mine la ordinea zilei pentru a compensa lipsurile temporare (cu excepția bucătăriei: acolo dacă nu am rețeta în față să o urmăresc pas cu pas, sunt un dezastru).

La filmul acesta mă uit împreună cu David. La cei 4 ani jumătate ai lui (hai, 4 ani și 8 luni), David îmi cere uneori să ne uităm la „nenea care face invenții”, apoi îl surprind luând diverse obiecte din casă și lipindu-le, îmbinându-le, zicând că face și el invenții interesante. Când MacGyver lovește pe cineva, David mă întreabă de ce-și scutură pumnul și se strâmbă. „Pentru că doare, mă, îi spun eu. Când lovești pe cineva, te doare și pe tine. Nici o agresiune nu rămâne fără consecințe asupra agresorului, chiar dacă nouă așa ni se pare uneori”.

Și-mi mai place MacGyver pentru că uneori mă apucă nostalgia după vremurile de demult. Nu, nu aș vrea să se întoarcă timpurile în care nu aveam decât telefon fix sau în care computerul era un lux iar Internetul era un cuvânt pe care încă nu-l auzisem. Dar mi-e drag să-mi amintesc de ele. Și mă trezesc gândindu-mă „Da, măi, am trăit în vremurile alea. Oamenii chiar se îmbrăcau așa, i-am văzut eu. Chiar trebuia să stai acasă dacă așteptai un telefon, sau să fii contactat la vecinul de deasupra, singurul de pe toată scara care-și pusese telefon. Calculatoarele chiar așa arătau atunci, cu monitoarele acelea enorme pe care apărea scrisul verde pe fond negru. Și chiar se foloseau dischete pentru stocarea datelor (mai am câteva într-o cutie, ca amintire) iar filmele se vedeau de pe casete video, nu descărcate de pe net direct pe laptop”. Și multe, multe alte detalii în care mă regăsesc ca și copil al anilor '80-'90.

În concluzie, vi-l recomand. Îl recomand și copiilor voștri. Poate le mai distrage atenția de la melodramele care-s acum în vogă pe canalele TV sau de la monștrii care populează desenele animate în ultimii ani, de la arme și așa-ziși eroi care nu se dau în lături să ucidă pe oricine le stă în cale.

A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ...

Nu ştiu alţii cum au fost, dar pe mine, întreaga copilărie, când citeam o poveste, de cele mai multe ori nu mă mulţumea finalul. Ţin minte că mă întrebam mereu: Şi după nuntă oare ce-au mai făcut? Oare s-au înţeles sau s-au certat şi s-au despărţit? Au avut copii? Au călătorit? S-au întâlnit cu alte personaje din alte poveşti? Piticii s-au întors în pădure? I-a mai vizitat Alba ca Zăpada? Surorile Cenuşăresei oare ce-au mai făcut? Dar dacă toate personajele astea ar trăi în lumea noastră, cum ar fi?
Iar seara, înainte de a adormi, în loc să număr oi, schimbam cursul poveştilor sau le continuam după inspitaţia de moment.

A venit apoi anul 1990 şi cu el avalanşa de desene animate, întâi pe canalele româneşti, apoi pe cele italiene. Nu vă puteţi imagina prin câte au trecut (în mintea mea, desigur) Sandybell şi Lidia şi Candy şi ţestoasele ninja şi luptătorii din Voltron şi Saber Rider şi Macron I. În mintea mea creasem o adevărată lume paralelă în care toate personajele astea, din poveşti şi desene animate trăiau cu adevărat, se întâlneau, se iubeau, se certau, luptau împreună pentru bine. Nu conta că erau poveşti separate. Acolo, în lumea lor, ele se cunoşteau toate  şi aveau viaţa aia dincolo de finalul clasic, viaţa aia care îmi trezea mereu curiozităţi. Şi, bineînţeles, de cele mai multe ori eram şi eu printre ele şi participam şi eu la viaţa lor, le ajutam, le dădeam soluţii, mai era câte un prinţ care se îndrăgostea de mine şi mă salva de pe la balauri şi zmei. Duceam o viaţă palpitantă, ce mai!

Am păstrat obiceiul de a schimba mental acţiunea filmelor sau cărţilor pe care le citesc. Ăsta e număratul oilor înainte de a mă cuprinde somnul.

Ei bine, nu vă pot spune ce senzaţii trăiesc de câteva luni de când am descoperit un serial care face exact ceea ce fac eu de o viaţă: crează o lume paralelă în care toate poveştile sunt una singură, toate personajele se cunosc şi luptă împreună pentru bine. Scufiţa Roşie e prietenă bună cu Albă ca Zăpada, piticul morocănos e aşa din cauza iubirii imposibile pentru o zână,  Rumpelstilskin şi Regina cea rea sunt personajele negative cam din toate poveştile, doar că până la noi au ajuns cu alte nume, Cenuşăreasa şi prinţul ei sunt buni prieteni cu Albă ca zăpada şi iubitul ei, luptătoarea Mulan îl ajută pe prinţul Philip să ajungă şi să o trezească din somnul cel lung pe prinţesa Aurora, cavalerul Lancelot îi ajută pe Albă ca Zăpada şi pe prinţ, Crocodilul pe care-l urăşte Hook nu e chiar crocodil şi multe, multe alte situaţii care nici prin gând nu-mi treceau atunci când făceam conexiuni între poveşti.

Şi ajung în lumea noastră şi se văd nevoiţi să trăiască aşa cum trăim noi. Da, sunt aici, în lumea noastră arată ca noi, merg la servici şi la şcoală, se străduiesc să se adapteze. Desigur, imaginaţia celor care au creat filmul merge mult, mult mai departe decât am mers eu vreodată. Lumea asta, a poveştilor este atât de complicat şi de frumos construită încât pur şi simplu mă pierd în ea. Abia aştept zilele de luni ca să văd următorul episod şi sper, sper din tot sufletul să dureze serialul ăsta. Sunt atâtea poveşti şi atâtea personaje care încă nu au apărut şi care s-ar potrivi atât de bine în film!
 
Şi ştiţi ce-mi place cel mai mult? Cu o mică excepţie (dar pe măsură ce înaintează filmul s-ar putea să descoperim că nu e chiar o excepţie), filmul transmite ideea că nu există rău pur. La baza răului stă întotdeauna o mare suferinţă, de obicei din iubire şi chiar şi cei mai răi, ca Regina cea rea din Albă ca Zăpada sau Rumpelstilskin (apropos, Robert Carlyle joacă fantastic în rolul lui Rumpelstilskin din lumea poveştilor) n-au fost mereu aşa, iar în ele se duce mereu o luptă între iubire şi puterea malefică. De asta, cumva, mi-s dragi personajele astea negative. Sunt foarte complicat construite. Oricât le-ai detesta, te trag înapoi de la ură conflictele lor interioare. Iar binele învinge. Sărutul iubirii adevărate nu e un mit, e real şi le vindecă pe toate. Şi, oricât de răi sunt cei răi şi oricât de mult ar suferi cei buni, binele şi iubirea găsesc mereu o cale de a învinge.

Asta e o lecţie extrem de importantă pe care ar trebui s-o transmitem nu numai copiilor, ci mai ales adulţilor din jurul nostru care s-au pierdut în dezamăgiri şi greutăţi. Dincolo de toate filmele de groază sau de acţiune, cu monştri şi terorişti şi arme sofisticate, cu psihopaţi şi criminali ingenioşi şi extratereştri care ne invadează planeta şi ne extermină, ar trebui să promovăm mai ales astfel de poveşti şi astfel de valori. Valori vechi de când lumea, care ne erau insuflate nouă de bunici şi părinţi, valori care nu-s chiar apă de ploaie, aşa cum mulţi au ajuns să creadă. Binele poate învinge dacă crezi în el. Lupta lui începe din noi, din mintea noastră care, dacă nu s-ar lega doar de neajunsuri şi de dureri, ar descoperi iubirea şi magia din fiecare clipă pe care o trăim.

Serialul ăsta care-mi luminează mie fiecare început de săptămână, se numeşte ONCE UPON A TIME şi, cum la TV nu-s şanse să-l vedeţi, îl găsiţi pe Vplay sau pe torente. Merită să-l urmăriţi.

TWILIGHT SAGA

Vineri seara, inainte de culcare, cautam Baby TV, apasand pe butonul de la televizor. Telecomanda nu mai e de mult functionala, David a avut grija s-o tranteasca de gresie in nenumarate randuri, pana s-a facut farame. Eh, nu-i prea mare pierdere. Si asa nu ne uitam mult la tv, asa ca nu ma deranjeaza metoda veche de schimbat canalele.

Pe un program (nu mai stiu exact care), a aparut o scena care mi-a atras atentia. Ceva mi-a zis ca-i un film cu vampiri (n-am vazut decat cateva secunde, pentru ca David a ripostat si si-a cerut drepturile) si mi-am amintit ca de mult imi statea in minte sa ma uit la Twilight. Candva, sora mea a fost foarte pasionata de subiect si mi-l recomandase, dar eu il trecusem cu vederea pentru ca cineva, nu-i zic numele, persoana importanta, l-a catalogat (fara sa-l vada) drept film pentru adolescente, drept pentru care nu merita vazut.

Pana sa adoarma pruncul, am pus la descarcat Twilight pentru ca a doua zi sa ma uit in timpul somnului de pranz al lui David.
Bineinteles ca n-a iesit cum m-am gandit initial.
David a adormit (undeva in jur de 23.30), am vazut ca filmul s-a descarcat, asa ca l-am pornit sa vad cum e imaginea si sa gasesc subtitrare, eventual, in caz ca imi placea, sa pun la descarcat si celelalte doua filme din serie.

Mare greseala am facut. M-a prins ora 2 noaptea uitandu-ma la film. M-am culcat doar pentru ca stiam ca dimineata copilul va fi in forma si va trebui sa tin pasul cu el. Altfel cred ca faceam noapte alba, urmarind toata seria. Sambata la pranz am vazut New Moon, iar noaptea am adormit iar la ore tarzii pentru ca n-am rezistat tentatiei si a trebuit sa vad si Eclipse.

Ok, stiu, unii dintre voi zambesc superior acum. Dar stiu si ca altii (sau altele) zambesc “cunoscator”. Va zic ca de mult n-am mai fost cuprinsa de asa o frenezie. M-am trezit deodata, la cei 32+ ani ai mei (dar varsta-i doar un numar, nu-i asa?), redevenind adolescenta vrajita de o poveste incredibil de romantica si imposibila.

Stiu, se zice ca Robert Pattison nu joaca grozav in filmele astea dar sa recunoastem ca rolul il prinde, iar figura lui (sigur, cu machiajul de rigoare) e perfecta pentru personajul pe care-l joaca.
Si, la urma urmei, ce mai conteaza? Odata prinsa in poveste, jocul actorilor chiar a fost pe locul doi.

Duminica m-am delectat revazand diverse scene si urmarind interviuri pe youtube. Am descoperit ca nu-s singura si nu-s chiar dusa, avand in vedere ca am citit in mai multe locuri ca filmele astea trei sucesc mintile nu numai adolescentelor ci si femeilor in toata firea (nu ca eu as intra in vreuna din categoriile astea :) ).

Luni am intrat in panica. Urmatorul film are premiera abia in toamna. Ce ma fac pana atunci? Iar ultimul film iese abia in 2012. Daca vine sfarsitul lumii si nu apuc sa-l vad? (Stati, nu dati cu pietre, sunt si eu sub influenta mailurilor cu care am fost bombardata). Ma cuprinsese deznadejdea.

Dar m-a salvat surioara mea, spunandu-mi sa caut in biblioteca unde voi gasi cu siguranta primele doua volume ale seriei (de pe vremea cand trecea ea prin ce trec eu acum). Ce surpriza fantastica! Mi-a venit inima la loc si pot zice ca din liceu (cand stateam noptile sa citesc, neputand sa adorm pana nu aflam cum se termina cartea) nu am mai stat pana la ore tarzii cu o carte in mana. Acum nu mai trebuie sa astept un an jumate sa vad cum se va termina intreaga poveste.

Cartile-s faine. Pot zice ca-mi plac mai mult decat filmele. Dar sunt foarte bucuroasa ca am vazut intai filmele. Pentru ca imi place sa asociez figurile actorilor cu personajele din carte.


Acum... nu-s eu priceputa la critici de film, dar am citit cateva articole, in special despre Robert Pattison. Nu v-am spus nu? Cand ma apuca o pasiune din asta pentru un actor (pentru ca nu-i prima data, nici nu indraznesc sa vorbesc despre perioada cand eram innebunita dupa Hugh Jackman) citesc si vad tot ce se poate despre persoana respectiva: articole, interviuri, filme. Asa am ajuns sa vad Remember me, care, la sfarsit, m-a facut sa plang (nu zambiti ironic inainte de a vedea filmul). Abia astept sa vad Water for the elephants, care are nota mai mare decat seria Twilight. Ca sa nu mai vorbesc de Little Ashes despre care am citit numai lucruri faine si in care am inteles ca Robert Pattison, in rolul lui Salvador Dali, a fost exceptional (inca nu l-am vazut, spun si eu din ce am citit).

E drept, sunt putine filmele in care a jucat. Cineva (nu-i zic numele, persoana importanta), mi-a zis ca nu-i place in mod deosebit actorul asta. Dar e tanar. Avand in vedere ca are doar 25 de ani, eu zic c-a facut treaba buna pana acum. Cred ca promite si o sa astept cu drag urmatoarele lui filme.

Acestea fiind spuse, ma intorc la visare. E fain sa te simti tanar si sa evadezi din realitate.

PS. Scena de la tv fusese, intr-adevar din Twilight. Am recunoscut-o ulterior in film.

STATE BUONI, SE POTETE

Daca privesti cu atentie in jur, daca asculti si nu doar auzi vorbele rostite de ceilalti, fie ca-ti sunt adresate sau nu, descoperi de multe ori raspunsuri la intrebarile care te framanta. Un gest, o privire, un cuvant pe care l-ai primit in suflet atunci cand aveai nevoie de el, iti poate readuce linistea, iti poate redeschide ochii, iti poate arata din nou sensuri ratacite ale vietii.

De fiecare data cand ma simt pierduta se intampla sa citesc sau sa aud cuvinte care-mi dau raspunsuri si curaj. Asta s-a intamplat si ieri cand am intrat pe blogul Andreinei . Cele cateva fragmente postate de ea din “State buoni, se potete” mi-au spus tot ce aveam nevoie sa aud. Cuvintele simple si ochii senini ai copilariei au trezit din nou iubirea aceea dezinteresata si fara tinta care se subtiase destul de mult in ultima vreme.

Azi ma simt din nou fericita si plina de iubire.

Trebuie sa pun filmuletul asta. Spre sfarsitul lui tanarul intreaba de ce diavolul s-a legat tocmai de el toata viata, de ce pe altii ii lasa in pace dar pe el il urmareste la fiecare pas. (“De ce tocmai eu?” De cate ori nu ne punem si noi intrebarea asta?)

Raspunsul parintelui e minunat:

“Perché sicuramente tu eri il migliore di tutti noi, eri il più buono. Il diavolo lo sente quando uno è pericoloso per lui ... e quello attacca”

(Pentru ca tu erai cel mai bun dintre noi. Diavolul simte cand cineva e periculos pentru el ... si pe acela il ataca)

Multumesc Andreina

VANITA' DI VANITA'

Vai cercando qua, vai cercando là,
ma quando la morte ti coglierà
che ti resterà delle tue voglie?
Vanità di vanità.

Sei felice, sei, dei piaceri tuoi,
godendo solo d'argento e d'oro,
alla fine che ti resterà?
Vanità di vanità.

Vai cercando qua, vai cercando là,
seguendo sempre felicità,
sano, allegro e senza affanni...
Vanità di vanità.

Se ora guardi allo specchio il tuo volto sereno
non immagini certo quel che un giorno sarà della tua vanità.

Tutto vanità, solo vanità,
vivete con gioia e semplicità,
state buoni se potete...
tutto il resto è vanità.

Tutto vanità, solo vanità,
lodate il Signore con umiltà,
a lui date tutto l'amore,
nulla più vi mancherà.