CONTINUAM

La pachet cu gradinita, a venit o perioada de schimbari. Le-am anticipat, deci incerc sa le accept. Dupa gradi, David e lipit de mine. Rasuflu doar cand doarme. Si ma cauta mereu cand nu ma vede. S-au dus vremurile cand, daca trebuia sa plec undeva, imi facea din mana si-mi zicea “Pa, mama!”, apoi isi vedea de treaba cu tati sau bicu. Acum zice ca nu ma lasa sa plec, iar daca insist nu se smiorcaie ci urla de-a dreptul.

Astfel incat, marti l-am luat cu mine la sala. Luni sarisem aerobicul tot pe motiv ca nu ma lasa sa fac un pas fara el. A fost ok, pentru ca nu eram decat 4. A avut loc de alergat, de jucat cu mingile, cu masinutele, etc. Umbla in 4 labe trecand pe sub picioarele noastre la unele exercitii. Fetele chiar s-au amuzat.
Dar lunea, miercurea si vinerea suntem mai multe si nu stiu cum o sa fac.

Ieri am sarit si gradi si sala. Am fost la Suceava.

Am un copil tare rabdator daca-s si eu rabdatoare. A mers cu mine la agentia de prestatii sociale sa iau o adeverinta. Mi-am adunat toata rabdarea de care am fost capabila si am trecut cu vederea faptul ca s-a pus pe strans praful de pe jos. Daca el a inteles ca trebuie sa stam la coada, am inteles si eu ca se plictisea si avea nevoie sa mearga in 4 labe. Cand am terminat, l-am spalat pe maini si l-am scuturat de praf (oricum hainutele urmau puse la spalat de indata ce ajungeam acasa) si ne-am continuat drumurile prin oras.

Am mancat cate o inghetata si am mers la Administratia financiara, dupa alte hartii. Iar coada, iar strans praf, de data asta de pe mocheta. Plus descaltat de sandale, ca-i mai interesant descult.

Apoi am mers intr-un parc si am mai mancat o inghetata.

Tati avea treaba cu nu stiu ce intrunire a profesorilor de biologie, asa ca mai aveam de asteptat si cautam idei sa-l distrez. Fantanile arteziene din parc l-au tinut un timp ocupat, dar nu destul.

Fix atunci ne-a iesit in cale Muzeul de stiinte naturale. Vai ce i-a placut! Am stat aproape o ora. Nu l-au impresionat bioramele, chiar a declarat ca nu-i plac. Nici rocile si cristalele nu l-au interesat. Am stat un pic la vivariu unde am vazut tot felul de rozatoare si pasari, iar cea mai mare parte a timpului a petrecut-o petrecut alergand de la un acvariu la altul. Sunt vreo opt, iar David a fost pur si simplu fascinat. Se amuza si doamna de la bilete vazandu-l cum se distreaza

Astfel, acum povesteste tuturor ca a vazut “pete lau” adica peste pisica (miau) si un peste piranya maaaare, plus alti pestisori. Cu siguranta, in fiecare oras pe care-l vom vizita, vom cauta muzeele de stiinte. Iar daca au si animale vii va fi distractie pe cinste.

Aseara ma hotarasem sa nu-l mai fostez cu gradinita. Mai incercam, dar, daca plange, facem o pauza. El era decis ca nu ma lasa sa plec si ca sta cu mine.

Am facut, insa, un brainstorming si mi-am amintit de un mic artificiu pe care-l folosisem acum cativa ani cu un copilas de grupa mijlocie care suferea mult dupa mama lui. Dimineata, in timp ce-l imbracam, i-am aratat albumul de poze si i-am spus ca poate lua cu el orice poza cu mine si, astfel, ma va avea cu el toata ziua. Cand i se face dor, e de ajuns sa se uite la poza. A ales doua poze cu toti trei si cu apa :):





Am mers din nou cu autobuzul, el tinand pozele in mana. Din statie pana la gradinita a vrut pe umeri. Am ajuns, l-am dezbracat, am intrat in clasa, a fugit la Matei sa-i arate pozele, s-a intors si m-a vazut stand ghemuita langa usa, a venit la mine, mi-a aratat cu degetul usa, mi-a facut din mana si a plecat. N-am stat pe ganduri si am iesit.

Ok, s-ar putea sa nu fie asa in fiecare zi, dar asta-mi arata ca nu gradinita e problema, ci despartirea de mine si ca azi am facut un pas inainte.

A DOUA DIMINEATA

Update de ieri:
A plans un pic, zice Doamna. Apoi s-au inteles bine, au povestit si a promis ca nu mai plange. Dupa urmele de pe palme, am dedus ca au desenat.

A refuzat sa manance la pranz, dar la amiaza a vrut sa stam amandoi pe treptele gradinitei pana a terminat de mancat merele pe care i le pusesem in pachet si una din napolitanele primite la gradinita. Apoi am mers si am mancat o inghetata rosie, de capsuni.

A stat lipit de mine toata dupa amiaza, drept pentru care am renuntat la sala (vine si povestea aerobicului dupa ce trece febra inceputului de gradinita) si, dupa somnul de pranz, ne-am intalnit in oras cu una dintre prietenele noastre dragi, cu care a alergat prin tot parcul pana a obosit.

Inainte de a adormi, a zis cu hotarare ca azi sta la gradinita cu copiii, iar mama nu sta cu el si nu mai plange.

Azi am mers cu autobuzul. A tinut sa plateasca el si tot drumul a admirat biletul pe care il primise de la sofer. Din statie pana la gradinita a vrut in brate. Noroc ca nu-i distanta mare. Nu m-a lasat sa plec imediat, dar nu s-a mai catarat in bratele mele. Se uita la copii cum se joaca, tot lipit de mine. Am incercat sa plec cand l-am vazut mai linistit, dar s-a agatat de mine si a plans. S-a calmat apoi, i-am promis ca vin sa-l iau impreuna cu tati si cu jumatate de inima m-ar fi lasat, cu jumatate nu. Apoi, cum e ziua unuia dintre copii, Doamna a scos cutiile cu bomboane si l-a luat in brate la catedra. Oarecum resemnat, mi-a facut din mana in timp ce ieseam pe usa.

Asta cu bomboanele, nu-i varianta ideala, chiar nu ma incanta defel, dar pentru azi a mers. Maine sarim peste gradinita, ca avem de mers la Suceava.
Oricum, eu sunt mai linistita. Stiu ca in lipsa mea e ok. Trebuie doar sa trecem peste momentul despartirii.

Un lucru bun este ca nu e grupa mica, ci mixta, cu copii intre 3 si 6 ani, cei mici fiind mai putini iar cei mari fiind incantati si nerabdatori sa ajunga la gradinita. Deci singurul care plange e David :). Mai e un copilas mic, dar e acolo cu fratiorii lui un pic mai mari, deci e oarecum in familie si de asta nu plange.
Sper ca entuziasmul celor mari sa-l acapareze si pe David. :)

Update: a zis Doamna ca n-a mai plans deloc. Cand am mers dupa el se uita pe niste carti impreuna cu alti baieti. Ar mai fi ramas cu copiii, dar era asa cald si frumos afara, incat a preferat inghetata cu care l-am imbiat. :)

PRIMA ZI

Stie ce e gradinita. In primavara a fost cu mine, cand lucram la Piatra.

Acum i-am explicat ca nu voi mai sta cu el. A parut nu doar impacat, ci chiar entuziasmat: “Meg Tei nita” Adica merge cu Matei la gradinita, finutul meu, cu care se intelege foarte bine. “Mama nu mini nita”.

Eu imi facusem planuri pentru mine. Tiii, ce de-a timp liber! Pana la 12 merg in oras, ma lafai prin magazine, platesc facturi, ma plimb in voia cea buna.

Bun. Am ajuns, l-am dezbracat si am pornit spre clasa. Moment in care s-a cocotat in bratele mele si s-a tinut strans ca o maimutica. Anticipasem asta, asa ca l-am lasat. Matei tot insista sa-l las jos sa se joace cu el. I-am zis ca va cobori imediat ce e pregatit.

Am mers apoi la jucarii. A strans in jurul lui mai multe masinute, tot cu ochii pe mine, sa nu plec. Am stat putin de vorba cu educatoarea si, intr-un moment cand David parea ca e linistit, mi-am zis ca pot sa plec.

Bineinteles ca mama atasata din mine m-a impuns sa-mi iau ramas bun. Asa ca a trebuit sa mai stau. Fix ca sa asist cum un copil vine si ia o masinuta din cele stranse de David langa el. Vai, ce plans! Si ce urlete! Si ce lacrimi de crocodil i se innodau sub barba!

Si-a facut numarul, l-am tinut in brate, apoi l-am convins sa renunte la cateva masinute si sa pastreze doar vreo 4.

L-am pus apoi singurel la o masuta, impreuna cu masinutele si i-am zis ca merg pe hol sa aduc ceva din geanta. Si am plecat.

Nu stiu ce-a mai fost, aflu in jumatate de ora. El parea oarecum resemnat cand am iesit pe usa.

Stiu doar ca nu mi-a ars de nici o plimbare. Am terminat cumparaturile in 15 minute si m-am invartit fara noima prin oras. Imi simteam inima mica, mica si aproape ma durea. Parca n-aveam nici un sens singura, fara el caruia sa-i povestesc, sa-i explic, fara el pe care sa-l urmez prin magazine sau cu care sa alerg prin centru.

Nu ma puteam gandi decat la faptul ca in strainatate mama e obligata sa stea cateva zile cu copilul la gradinita, pentru acomodare. Eu de ce am plecat? De ce?

Am rezistat cu greu imboldului de a ma duce inapoi si am venit acasa.

M-a ajutat ca am vorbit cu mama mea. Apoi m-am intalnit cu o vecina si am venit impreuna spre casa.

Nu-mi pot elimina golul din piept. Stiu ca el e capabil sa se adapteze si va trece relativ repede peste teama despartirii. Dar eu? Cand o sa-mi revin si o sa stau linistita in orele astea fara el?

PE RARAU

De la inceputul verii, stiind ca nu vom reusi sa ajungem la mare sau sa mergem in concediu prea departe de casa, am spus ca macar muntele cel mai apropiat ar trebui sa-l vizitam. Chiar e hilar ca stam la o aruncatura de bat de Rarau si sa ne tot codim sa urcam. Ocazia s-a ivit duminica. Nasa lui David, de la Iasi, a venit in vizita pentru week-end, asa ca, impreuna cu ea si cu Denisa, vecina noastra pe care David a adoptat-o drept sora mai mare, ne-am urcat in masina si am pornit spre Pietrele Doamnei.

Daca sunteti in zona, e pacat sa pierdeti ocazia. Serios. Drumul prin Pojorita este proaspat asfaltat pana la aproape un kilometru de cabana, deci nu e absolut nici o problema in a urca cu masina. Unii, mai nemilosi cu masinile sau cu motoare mai puternice, au urcat chiar pana la cabana. Noi am zis ca un kilometru pe jos n-o sa ne omoare, asa ca am lasat masina in primul luminis dupa ce s-a terminat drumul asfaltat si am pornit in drumetie. Si am fost foarte inspirati, pentru ca n-am fi avut unde parca in apropiere de cabana. Foarte multi turisti au profitat de ziua frumoasa si au venit pe munte.

Mai fusesem pe Rarau in urma cu vreo 5 ani. Stiam ca drumul spre stanci e pietros si cu portiuni complicate. Din fericire, nu-mi mai aminteam cat de dificile sunt acele zone, altfel nu ma incumetam sa urc cu David. Spun “din fericire”, pentru ca ar fi fost pacat sa nu urcam. David a fost extrem de incantat. S-a adaptat perfect situatiilor noi, chiuia de bucurie, urca vitejeste sprijinit, bineinteles, de tati sau de mine, unde era mai dificil era trecut din brate in brate, fara, insa, sa riposteze. Am mai intalnit copilasi pe traseu, nu atat de mici ca David, dar, totusi, pana in trei ani si jumatate, deci n-am fost chiar singurii inconstienti care s-au incumetat cu copilul pe coclauri.

Pe drumul spre cabana







Si incepe urcusul














drumul a fost presarat de pauze (cu sau fara placinta :) )









si am ajuns in varf











iar in zare, Ceahlaul meu drag.



La coborire a fost mai dificil in unele portiuni, dar am avut noroc de alti drumeti saritori, care s-au oferit sa ne ajute, coborandu-l pe David din brate in brate.







A fost o zi fantastica, pe care o vom tine minte mult timp.

DREPTUL LA MOARTE

Ultimul drept din lista lui Korczak, dreptul la moarte, mi-a trezit si mie suspiciuni, la fel ca altora. Nu reuseam sa-l inteleg, de fapt sa-l accept. Pana cand, in aceeasi discutie catre care am pus link in postarea anterioara, am primit explicatia.

“Ce trebuie sa stie copilul pentru a iesi din iarna ce invaluie lumea oamenilor, pentru a se apara de agresiunile unui mod de gandire maturizat in competitie, in dorinta de a fi primul?
Trebuie sa cunoasca drepturile naturii. Intre acestea, este si acela la moarte, care nu trimite direct la drama ghetoului din Varsovia, ci reprezinta cu adevarat o norma pedagogica de prim nivel.
Dreptul la moarte este dreptul la libertatea de exprimare, de miscare, de actiune...inseamna sa stii sa fugi de obisnuinta: iar acest drept ii indeparteaza de copil pe toti adultii intr-un mod sanatos, deoarece parintii taie prea des elanul micutilor din cauza fricii, din teama ca micutul sa nu fuga de ei si sa-si gaseasca sfarsitul. Dar aceasta infranare din partea parintilor, din teama de moarte, nu permite copilului sa-si traiasca pe deplin libertatea, sa-si descopere propriile instincte care sunt animate de o sursa de puritate incontestabila.
Este un drept “extrem”, daca vrem, dar este dreptul la autonomie si la autodeterminare: de ce sa-i invatam pe copii sa fie imediat adulti cand stim ca viata adultilor e ori un camp de lupta ori o mlastina? De ce sa nu-i lasam liberi in primii ani, eliberati cat de mult se poate de hartuiri, de abuzuri, de interdictii?”

Asociez fragmentul acesta cu ceea ce spunea Osho despre cresterea copiilor. Nu imi amintesc citatul exact, dar ideea era ca nu trebuie sa limitam copiii. Ne asiguram in linii mari ca sunt in siguranta (mie mi-e de ajuns sa incui poarta ca sa nu poata iesi in strada si sa stiu ca nu gaseste in curte sau in livada lucruri care chiar sa ii puna viata in pericol) si ii lasam sa exploreze, chiar daca exista riscul sa se loveasca, sa se murdareasca, sa faca o indigestie etc.

Ei sunt capabili sa descopere singuri lumea, sa-si faca propriile idei, sa invete dintr-o cazatura, dintr-o julitura, dintr-o ciupitura de furnica sau o urzicare, dintr-un cucui venit de la o piatra aruncata aiurea, dintr-un zbor de fluture, din parfumul unei flori mov, din alergarea unui paianjen speriat etc.

Inteleg si traiesc zilnic frica de moarte dar ma straduiesc sa nu ma las coplesita de ea, sa n-o las sa se extinda la lucruri din care David poate invata pe propria-i piele cum functioneaza lumea. Intervin in situatiile cu adevarat periculoase, in rest intru in explorarile si jocurile lui doar atunci cand ma cheama.

Dreptul la moarte e, de fapt, dreptul la viata, la libertate, la descoperirea de sine si a lumii inconjuratoare, fara interdictii, fara tipare.

PS. fragmentul este tradus din limba italiana si este preluat de aici

KORCZAK - DREPTURILE COPILULUI

De cateva zile m-am indragostit Janusz Korczak. De la primele randuri citite mi-a incalzit sufletul.

'Spuneti ca e obositor sa fii alaturi de copii. Aveti dreptate. Si adaugati: fiindca trebuie sa te cobori la nivelul lor, sa te apleci, sa te inclini, sa te incovoiezi, sa te faci mic. Aici insa gresiti. Nu asta te oboseste cel mai mult, ci faptul ca esti obligat sa te ridici la inaltimea sentimentelor lor. Sa te intinzi, sa te alungesti,sa te ridici pe varfurile picioarelor.Ca sa nu-i ranesti.' Janusz Korczak

Iata cum vede el drepturile copilului (pe care le-am gasit intr-o discutie de pe forumul AP)

Drepturile copilului dupa Korczak

*copilul are dreptul la iubire
« Iubiti Copilul, nu doar pe al vostru »

*copilul are dreptul la respect
« Sa cerem respect pentru ochii stralucitori, pentru fruntea neteda, pentru efortul tineresc si incredere. De ce ochii incetosati, fruntea ridata, parul gri...sau o resemnare obosita ar avea dreptul la un respect mai mare? »

*copilul are dreptul de a avea cele mai bune conditii pentru crestere si dezvoltare
« Cerem sa fie suprimate foamea, frigul, mirosurile oribile, umiditatea, suprapopularea »

*copilul are dreptul de a trai in prezent
« Copiii nu sint persoanele de miine, ei sint persoane de astazi »

* copilul are dreptul de a fi el insusi
« Un copil nu e un bilet de loterie care ne va aduce marele cistig »

* copilul are dreptul de a face greseli
« Ar trebui sa renuntam la dorinta iluzorie de a avea copii perfecti »

* copilul are dreptul de a avea secrete
« Respectati secretele lui »

*copilul are dreptul de a fi luat in serios
« Cine cere parerea sau consimtamintul unui copil? »

*copilul are dreptul de a fi apreciat pentru ceea ce este

* copilul are dreptul de a dori, de a cere,insa din pacate, « Odata cu trecerea timpului, distanta intre cererile adultului si dorintele copilului se mareste progresiv »

*copilul are dreptul la « o minciuna, o inselaciune, un furt ocazional »

*copilul are dreptul de a-i fi respectate bunurile si bugetul
« Fiecare are dreptul de a-i fi respectata proprietatea, oricare ar fi importanta sau valoarea acesteia »

* copilul are dreptul la educatie

* copilul are dreptul de a se opune influentelor educative care intra in conflict cu propriile credinte
« Din fericire pentru rasa umana, sintem incapabili sa fortam sa-i facem pe copii sa cedeze sub presiunea loviturilor date bunului lor simt si umanitatii lor »

* copilul are dreptul de a protesta impotriva nedreptatii
« Ar trebui sa terminam odata pentru totdeauna cu despotismul »

*copilul are dreptul de a avea un Tribunal de copii unde poate judeca si poate fi judecat de catre cei asemeni lui
« Noi, adultii, sintem singurii judecatori ai actiunilor copilului, ai miscarilor sale, ai gindurilor sale...un Tribunal de copii ar fi indispensabil...peste 50 de ani , ar trebui sa existe unul in fiecare scoala, in fiecare institutie »

* copilul are dreptul de a fi aparat intr-un sistem de justitie specializat pentru copii « Chiar si copilul delincvent este tot un copil »

* copilul are dreptul de a-i fi respectata supararea, « chiar de nu e vorba decit de pierderea unei pietre »

* copilul are dreptul de a muri
« Iubirea profunda a mamei pentru copil ar trebui sa ii lase acestuia dreptul de a muri prematur....nu toti arbustii devin copaci »

ALAPTARE CU SUCCES

Ziceam ca n-are rost sa mai scriu si eu despre alaptare cand multe alte mame bloggerite o fac mai bine decat m-as pricepe eu.
Dar postarea Ralucai, mi-a trezit amintiri si ca raspuns la unele fragmente din conversatia postata de ea, imi doresc sa scriu despre experienta mea in alaptare.

Raspund aici in primul rand la afirmatiile referitoare la faptul ca cezariana poate fi motiv de lipsa de lapte.

Ultimele saptamani inainte de nastere au fost dedicate aproape exclusiv informarii in privinta alaptarii. In jurul meu se vehiculau multe previziuni sumbre. Conform parerii generale, n-aveam sa am lapte pentru ca aveam sanii mici (da, ramasesera mici in ciuda sarcinii) si pentru ca nici mama mea nu reusise sa-si alapteze copiii decat cateva saptamani. Am avut noroc, insa, de fete dragi care mi-au trimis informatiile de care aveam nevoie ca sa nu cred miturile cu care eram bombardata. Si am avut noroc ca mi-am dorit sa citesc toate acele informatii si sa nu cred tot ce zicea lumea.

Situl care m-a ajutat cel mai mult, inainte de nastere, sa-mi pun in ordine gandurile despre alaptare si sa fiu convinsa ca o sa reusesc a fost http://www.alaptare.home.ro/ Inainte de a merge la spital, am copiat toate informatiile de acolo intr-un document word, le-am printat si le-am pus frumos intr-un dosar, sa le am la indemana in caz de nevoie. Asta chiar daca citisem totul de vreo 3 ori.

Stiam care sunt miturile, stiam pozitii de alaptat, stiam cum trebuie introdus sfarcul in gurita copilasului ca sa evit ragadele, eram stapana pe mine. Si, ca o asigurare in plus pentru a avea lapte, imi facusem un mic stoc de Ceai pentru stimularea lactatiei de la Fares (din care am baut constiincioasa in primele zile de spitalizare, pana in ziua 4 dupa operatie, cand venit laptele).

In plus, una dintre prietenele virtuale, care nascuse cu o luna in urma, imi spusese ceva ce inca nu gasisem pe net: in primele zile, copilul mananca foarte, foarte putin, pentru ca are stomacul foarte, foarte mic. Sa nu ma sperii daca suge doar cate un pic sau daca n-am decat cateva picaturi de colostru. Pentru copil va fi suficient.

Am nascut prin cezariana, cu anestezie rahidiana, vineri, la ora 9, apoi am fosr dusa la terapie intensiva, un etaj mai jos. Am revenit la maternitate sambata la amiaza. Dupa cateva minute in care m-am plimbat incercand sa-mi revin din ameteala, l-am primit pe David.

Nu mi s-a explicat nimic despre alaptare, despre cum sa atasez copilul la san. Probabil facusem impresia ca stiu ce am de facut avand in vedere ca pe tot parcursul sarcinii ma dovedisem foarte informata.

A fost o reusita totala. A mers totul ca la carte. David n-a supt mult, dar ne-am coordonat perfect si atunci, si la urmatoarele incercari. Singurele probleme de inceput au fost foarte usoare rani pe varful sfarcurilor. Dar usoare zic, doar la nivelul stratului de piele de la suprafata varfului sfarcului. Dureau un pic, dar fata de ce am auzit la alte mame, au fost ca inexistente.

Si am alaptat aproape exclusiv pana aproape de 6 luni, cand am inceput diversificarea.

Spun “aproape” exclusiv pentru ca in maternitate David a primit si lapte praf. Cinci zile din cele sapte petrecute in spital, am fost tintuita la pat de dureri groaznice de cap (banuiesc ca din cauza anesteziei). Dureri cum nu-mi amintesc sa mai fi avut vreodata. Mi se facea rau de indata ce ridicam capul de pe perna, fiecare drum la baie era un calvar. Am stat in perfuzii, mi s-au dat calmante, dar n-a functionat nimic. Si am fost la un pas de depresie, pentru ca durerile astea ma luau prin surprindere, nu stiam nimic despre cat de normale sau de frecvente sunt, nu-l puteam tine pe David in brate, puteam alapta doar culcata pe o parte (din fericire asta nu-l deranja, iar asta ma mai linistea putin), ba chiar il auzeam plangand in salonul nou nascutilor si stiam ca va primi lapte praf ca sa ma pot eu odihni iar asta imi provoca mie crize de plans.

A trecut insa. Cu ajutorul doctoritei si a asistentelor am depasit situatia si am fost norocoasa ca durerile au tinut doar 5 zile (am inteles ca in unele cazuri dureaza mai mult).

Si iar spun “aproape exclusiv” pentru ca in primele doua luni, pana sa ma lamuresc definitiv ce-i cu alaptarea exclusiva, David a mai primit ceva ceai cand si cand, atunci cand parea ca nu se satura.

N-a fost chiar lejer drumul nostru, dar in mare parte m-am complicat datorita faptului ca nu intelegeam pe deplin ce inseamna alaptare la cerere. Spuneam si eu ca altii “sigur, la cerere, dar nu mai devreme de ...o ora, ca nu digera laptele anterior”. Cu timpul, dupa citit si rascitit pe situri de specialitate si forumuri, dupa mesaje primite din partea fetelor care deja trecusera prin asta, m-am prins ca “la cerere” inseamna oricand vrea copilul. Adica la o ora sau doua, sau la jumatate de ora, sau la 15 minute, sau chiar mai des.

Pe la 2 luni jumate, am avut primul episod de sani durerosi, cu febra si frisoane (din fericire febra nu a fost mare si n-am ajuns la complicatii). Am crezut ca ma urc pe pereti de durere, sanii stateau sa explodeze, David nu reusea sa-i goleasca indeajuns si nici sa desfunde canalele. A trecut cu paracetamol si foi de varza zdrobite si aplicate pe san, in zonele dureroase. urmatoarele episoade (vreo 2 la numar) au fost mult mai usoare.

In timpul puseului de crestere de la 3 luni, am fost la un pas de a introduce formula. Nu intelegeam de ce plange, de ce ba vrea sanul, ba nu-l vrea, stiam ca seara am mai putin lapte si-mi treceau prin minte toate vorbele despre “lapte insuficient” etc. M-a salvat Nutrinatal-ul. Luam doza mai mica decat cea indicata pe prospect, dar a fost de ajuns sa regleze secretia de lapte si sa ne linistim.

Inainte de a naste si imediat dupa, ma temeam de ideea ca intre 6 luni si 1 an ar trebui sa incep intarcarea. Pur si simplu nu-mi puteam imagina cum voi reusi sa-l determin pe David sa renunte la ceva care-i e atat de drag si-i face atat de bine. M-am linistit de indata ce am dat de blogul lui Rox si de blogurile fetelor dragi care au ales intarcarea naturala. A durat doar o clipa sa inteleg ca asta e ceea ce ni se potriveste si noua, iar din momentul acela, chiar n-am mai avut nici o teama si nici un complex legat de alaptare.

Si asa am ajuns aici, la 2 ani si 9 luni. Inca n-avem nici o intentie sa renuntam.