GRĂDINIȚA DE ACASĂ

În cea mai mare parte a timpului David refuză să meargă la grădiniță. Atunci când merge, insistă să stau cu el cele 2-3 ore pe care le petrece acolo. La începutul anului i-am promis că stau cât are nevoie, dar am început să obosesc. Oricât de disponibilă ar fi domnișoara educatoare, uneori mi se pare că timpul acela aș putea să mi-l ocup altfel. Așa că am renunțat să mai merg. Poate în primăvară, când va fi mai cald, David va accepta să stea singur acolo, în ideea că vor petrece mult timp afară, în curte.

Eu nu sunt îngrijorată de refuzul lui. Îl înțeleg perfect. Mi se spune că trebuie să socializeze. El, însă, nu are probleme în a socializa cu copiii. Cu adulții are el probleme. E învățat ca mulți dintre adulții cu care intră în contact să-i spună lucruri care nu-i plac, să-i pună întrebări incomode, să se amuze pe seama lui, să insiste că ei au dreptate, nu el etc. Și e reticent când are de-a face cu adulți necunoscuți, oricât de amabili ar fi ei. Și nu-i place să facă de față cu alții ceea ce se face la grădiniță (deși acasă nu are rețineri din astea). Îi e rușine să coloreze/picteze, să spună poezii, să cânte sau să danseze împreună sau de față cu alți adulți în afara celor din familia apropiată (nici cu bunicii nu prea face din astea). Nu, pentru ideea de socializare mai degrabă îl duc undeva unde să se obișnuiască să interacționeze cu adulții, nu cu copiii. Cu copiii n-are probleme de relaționare. Se joacă în neștire, ore întregi cu prietenii lui și se împrietenește repede cu copii necunoscuți (cu condiția să nu-i fie impuse prieteniile și să nu fie în preajmă adulți sâcâitori).

Pe de altă parte, o colegă de facultate a declarat la un moment dat că nici n-are cum să-i placă lui David la grădiniță dacă eu fac cu el acasă toate activitățile pe care le fac. Păi da, acasă David face oricum ce ar face la grădiniță. Faptul că lucrez acasă (ceea ce mulți văd ca un impediment în obișnuirea lui David cu programul de grădiniță), îmi dă ocazia să petrec mult timp cu el. Și, în funcție de dispoziția mea, profit. Nu am un program anume, nu-mi plănuiesc activități anume, ne lăsăm duși de inspirația de moment și de materialele pe care le avem la îndemână.

De exemplu azi (sau, mai bine spus, ieri, că până să termin postarea trecu miezul nopții):

Ne-am concentrat activitățile în jurul cifrelor (în alte zile ne axăm pe alte teme). Lui David îi place să numere, să socotească, să compare. A zis că vrea să se joace cu farfuriile din plastic (am cumpărat un set să folosim câteva la pictură). Am numerotat farfuriile până la 10 apoi i-am dat setul de jetoane cu cifre de la editura Gama, iar el a așezat fiecare imagine în farfuria cu numărul corespunzător. A numărat, mi-a spus ce fructe îi plac dintre cele din imagini, ce mașină ar vrea când o să crească, mi-a amintit de nenumărate ori că-i plac pisicile și că ar vrea și el niște pisoi mici și drăguți așa cum sunt cei din imagine.

 

Când a terminat, am forțat un pic nota și i-am dat să facă același lucru și cu jetoanele din setul Scăderea. N-a mai vrut, se plictisise. A zis că vrea să se joace cu setul de pizza. I-am dat, deci, plicul cu ingrediente și meniul

aici se impune o paranteză:

Jocul de pizza e făcut de mine, inspirându-mă dintr-o serie de idei culese de pe net, care foloseau ca material fetru. N-am avut fetru la vremea respectivă, dar am făcut jocul din carton. Am decupat blaturi și cercuri roșii care reprezintă sosul, apoi am tăiat ingredientele: ciuperci, cașcaval, ardei, măsline, carne. Am făcut și un meniu, cu 6 rețete inventate de David, fiecare cu altă combinație de ingrediente.

Am ales și azi o rețetă, și am mâncat copios la pizzeria lui David.

 

 

Pe același sistem avem și un joc cu înghețată.

Îmi stătea pe creier setul de jetoane cu Scăderea, așa că am inventat alt joc. Am numerotat farfuriile până la 40 iar David le-a așezat pe podea realizând un traseu după modelul jocurilor tip Piticot. În fiecare farfurie am pus câte un jeton din set. Fiecare dintre noi înainta pe traseu cu atâția pași cât arăta rezultatul operației de scădere de pe jetonul din farfuria unde ajunsesem.

Am schimbat apoi cu jetoanele din setul cu cifrele. Trebuia să înaintăm atâția pași câte figurine erau pe jetonul din farfuria unde nimeream.

 

A treia variantă a fost cea care a prins cel mai bine. Am selectat din cele două pachete doar jetoanele cu cifre, le-am amestecat și le-am pus la nimereală în unele dintre farfurii. Regulile erau următoarele:

Înaintam rostogolind două zaruri. Când nimeream într-o farfurie cu jeton verde, înaintam atâtea farfurii cât arăta cifra de pe jeton. Când nimeream într-o farfurie cu jeton roșu, ne întorceam atâția pași cât arăta cifra.

Asta a fost varianta care i-a plăcut cel mai mult și am jucat jocul de vreo 5 ori. Am întrerupt doar pentru că mă plictisisem eu.

 

Am luat apoi o pauză și am făcut un pic de ordine în casă. Apoi David a vrut să vadă Frozen. În ultimul timp îl las mai rar la desene, pentru că îl agită. Dar, când chiar vrea să se uite, aplicăm regula 30/30, adică 30 de minute ne uităm la desene, 30 de minute facem altceva.

Ne-am uitat, deci, jumătate de oră la desene. Apoi am coborât în bucătărie să facem de mâncare. În ultimul timp, David e din ce în ce mai interesat de gătit. Taie ingrediente, le cercetează, le amestecă. Îi place, când fac prăjituri, să amestece el ouăle și zahărul și făina și toate celelalte ingrediente. Mă gândeam chiar să-i fac o carte de bucate a lui, cu rețetele lui preferate, cu imagini la fiecare ingredient, dar încă nu am găsit timpul necesar pentru asta.

Am petrecut cam o oră în bucătărie. Nu am mâncat ce am gătit, pentru că ronțăise altele între timp și nu-i mai era foame, așa că am amânat masa principală pentru mai târziu. Ne-am întors la film.

În a doua pauză, a declarat că nu-i plac cerceii mei că-i port de prea mult timp și că vrea să-mi aleagă alții. Îi place să-mi aleagă el bijuteriile pe care să le port. Le studiază, se răzgândește de mai multe ori, până alege. Uneori pune stăpânire pe colierele și lănțișoarele mele și închipuie din ele fel de fel de figuri. Unora poate li se pare nepotrivită joaca asta a unui băiat cu bijuteriile. Mie mi se pare nepotrivit să-l opresc, mai ales ca de la bijuterii pornesc invenții de-ale lui care de care mai năstrușnică.

 

Mi-am făcut și unghiile, tot cu ojă aleasă de el și am decis să ieșim afară să jucăm Ascunsa. N-am stat mult, pentru că era frig. Când a declarat că i-a înghețat nasul ne-am întors în casă și am văzut și ultima parte din film, apoi, pentru că tati venise de la serviciu,  am coborât din nou în bucătărie și am mâncat împreună.

După amiază am intrat la calculator să lucrez. Îi spusesem că vreo 4 ore am de lucru și trebuie să-și găsească singur activități. A petrecut vreo oră jos, la bunici, s-a mai jucat o oră pe Wii (îmi place că Wii-ul nu-l agită la fel ca desenele animate, poate pentru că e mai activ în timp ce se joacă, trebuie să se miște, să gândească, să aleagă etc). A mai completat niște fișe cu cifre (are o colecție întreagă de fișe pe diverse domenii din pachetele de activități pentru preșcolari de pe 3 Dinosaurs, 1+1+1=1 și alte situri asemănătoare), a mai mieunat pe lângă noi în speranța că ne-om îndura să ne ridicăm de la calculator. Văzând că nu e chip să ne întrerupem din lucru, și-a adus cutia de lego, a răsturnat-o în mijlocul camerei și a început să-și construiască mașini.

Și cam asta a fost ziua noastră.

Nu toate-s la fel. Uneori nu facem mare lucru în casă, mergem în vizite. Alteori avem de făcut cumpărături și petrecem mult timp în oraș. Sau facem plastilină și modelăm. Sau, când e frumos afară, merge și-și petrece timpul în atelier la bicu, bătând cuie cu ciocanul. Sau citim, cântăm, desenăm, pictăm, decupăm, facem colaje, construim.

Și iar o paranteză, în imagini (desenele sunt făcute pe coli mari de hârtie de împachetat)

pe la începutul anului am făcut o parcare din role de carton de la hârtia igienică și cutii de ceai. Nu a rezistat foarte mult, pentru că lui David îi era lene să tot aranjeze mașinuțele. Am transformat-o, apoi, în suport de creioane

mâinile lui David sunt doar cele de la soare și de la tufișul maro din dreapta. Restul amprentelor sunt ale mele

brăduții noștri

În timpul uneia dintre primele încercări de a picta singur, David a făcut o varză mucegăită

Picturile de mai sus sunt inspirate de pe nurturestore Lui David i-a plăcut mult să picteze cu lipici cu sclipici si să folosească mașinuțe în loc de pensule.

primul desen făcut integral de David și colorat de mine :)

aici a folosit șabloane pentru a desena mijloacele de transport

Formele geometrice sunt decupate din hârtie colorată și lipite pe foaia mare. Restul imaginilor au fost desenate cu ajutorul șabloanelor, apoi decupate și lipite

David a comandat un desen cu multe căsuțe

 

și un desen cu mașini (sunt copiate dintr-o carte, n-am eu așa talent)

 

alt desen realizat cu ajutorul șabloanelor

astea parcă le-am mai pus, dar mi-s dragi și le mai pun o dată

am tăiat forme din plastilină și le-am lipit pe hârtie, apoi am desenat restul

 

 Sau sunt zile când am foarte mult de lucru și petrec mare parte din zi la calculator iar pe el îl las să se uite la desene sau să se joace pe Wii mai mult decât de obicei. Sau îi vin în vizită prietenii și atunci pot dispărea din peisaj pentru că nu mai prezint nici un interes.

Da, unul dintre motivele pentru care David nu vrea să stea la grădiniță e că multe dintre activitățile de acolo le face și acasă, având libertate mai mare, eu fiind mai dispusă să schimb regulile jocurilor în funcție de starea în care suntem și de inspirația de moment și de lipsa a prea mulți copii pe care să trebuiască să-i controlez în același timp.

Dar, oricât ar părea de ciudat unora, nu cred că e un dezavantaj acesta. Nu cred că ar trebui să renunț la timpul petrecut cu el doar de dragul de a-l vedea nerăbdător să ajungă la grădiniță. Educația, la vârsta asta, știm cu toții că își are bazele acasă, în relația cu părinții. Lucrez acasă, am un program flexibil, nu sunt obligată să-l duc la grădiniță ca să pot merge la servici. Nu pot renunța la ce-i pot oferi doar de dragul de a-l vedea integrat în sistem. Un copil de 5 ani nu-i neapărat să ia contact cu o educatoare pentru a fi educat. Educatorii principali, la vârsta asta suntem noi, părinții

 Cred și eu, așa cum spune Bogdana, că „daca noi am lua in mainile noastre si in foarte serios rolul de "educatori", "invatatori" si "profesori", noi am fi singurii responsabili pentru ceea ce vor deveni copiii nostri mai tarziu. Insa am fost obisnuiti, educati sa lasam acest rol in seama sistemului. Daca da gres, sistemul e de vina, pana la urma mereu sistemul de e vina, e mai confortabil pentru noi. Da, ok, trebuie sa muncim ca sa castigam bani, ca sa trimitem copiii la o scoala cat mai buna, dar oare nu este asta o particica din scuza? Scuza cu "interactiunea in colectivitate" este praf in ochi. Interactiunea in colectivitate poate avea loc bine mersi intr-un milion de alte situatii, nu este necesar ca ea sa aiba loc intr-un cadru institutionalizat, cu copiii insirati in bancute, stand nemiscati, cu mainile la spate sau cu ochii atintiti la tabla, avand ca singura "motivatie" nota.”

 

A TREIA ÎNCERCARE

Înainte de a-l avea pe David (sau poate când era el mic de tot) îmi povestea cineva care locuia în Italia că atunci când a început fetița ei grădinița, a trebuit să meargă două săptămâni zi de zi cu ea, până când copila s-a obișnuit cu noul mediu și noua etapă din viața ei. Nu a făcut asta pentru că a vrut ea neapărat ci pentru că așa i s-a spus că trebuie, așa se petrecea acolo acomodarea copiilor cu grădinița. La fel s-a întâmplat și când fetița a schimbat grădinița, trecând la un ciclu superior al acesteia.
Nu știu dacă e ceva general sau doar anumite grădinițe practică acest mod de deprindere graduală a copiilor cu școlarizarea.

Încă de atunci am tânjit după o astfel de experiență. Nu am avut parte de ea până acum.

În primul an, așa cum am povestit, l-am lăsat pe David plângând în prima și a doua zi. A treia zi a stat cu poza mea în mână, apoi s-a atașat iremediabil de Matei și n-a mai plâns. Dar l-am dus rar, pentru că nu voia mereu, pentru că venise frigul, pentru că era mic și-i era greu să  se trezească atât de dimineață. A mers mai des spre vară, când era cald și se jucau mult afară.

În al doilea an, am schimbat grădinița (Matei plecase la școală și am ales o grupă unde mai avea doi prieteni). Am încercat să rămân cu el. Am stat în prima zi, un pic în a doua și a treia, mi s-a spus că la grupa mică nici un părinte nu stă cu copilul, copiii plâng un timp, dar le trece și apoi le place la grădiniță. Am simțit că-s diferită și contra normelor și am cedat. A stat totuși, bucuros, vreo 3 săptămâni, până când l-a doborât ceva ce nu știa cum să controleze și nici cum să comunice. Vreo 2 zile a rămas plângând. Eh, copiii plâng la începutul grădiniței, nu? Mi s-a spus să fiu hotărâtă și să mă desprind, pentru că din cauza mea nu se desprinde el. Dar David a început să aibă coșmaruri, tantrumuri, să urască grădinița, să fie terorizat de ea și noaptea, în somn, să facă crize numai când pomenea cineva de grădiniță. Am descoperit abia de curând cauza. Nu era legată de atitudinea educatoarelor, nici de colegii lui de atunci, educatoarele și colegii chiar îi plăceau, îi plăceau și jucăriile și activitățile. N-a făcut față, însă unei probleme a lui referitoare la persoane străine care ar trebui să-l asiste în momente intime. N-a știut să-mi spună în cuvinte problema lui iar eu am preferat să-l retrag de la grădiniță până identific motivul crizei.

La sfârșitul anului școlar precedent, am revenit la prima grădiniță. Nu mai era Matei, dar s-a împrietenit cu alți copii și a spus că acolo vrea să meargă și anul ăsta, dar să stau și eu cu el. Domnișoara educatoare a spus că pot sta cât e nevoie, așa că i-am promis lui David că voi rămâne până când se va simți în siguranță și nu va mai avea nevoie de mine.

Și am rămas. Și ieri și azi. Am sortat jucării, am făcut puzzle-uri, m-am hârjonit cu copiii. David e terorizat de doamna asistenta (aceeași de la grădinița de anul trecut), a plâns și s-a agățat de mine și a refuzat să deschidă gura la control. Cât timp va fi ea în grădiniță nu mă va lăsa să plec. Am înțeles, însă, că de săptămâna viitoare vine altcineva, poate se va simți mai confortabil cu persoana respectivă.
În rest, se joacă, are deja prieteni. Îmi e de ajuns că merge cu plăcere. Celelalte le luăm pe rând.

Unii spun că fac rău că rămân, că nu se va desprinde. S-a desprins, totuși, de purtatul în brațe, de alăptatul prelungit, cred că se va desprinde de mine și la grădiniță atunci când va simți că poate controla situațiile cu care se confruntă acolo.

Iar postarea Grațielei mi-a confirmat că așa e firesc să se întâmple lucrurile: treptat,  fără plânsete, urlete, chinuri și coșmaruri.

DE CE NU MAI FRECVENTĂM GRĂDINIŢA

Aşa cum am povestit, David mergea cu plăcere la grădiniţă. Era bucuros când ne întâlneam dimineaţa cu L şi S şi se ascundeau după poartă până ieşea maşina din curte, ca să strige în cor „Cucu baaaauuuu!!!!” Pe holul gradiniţei, până să îl îmbrac, ţopăia ca un ieduţ şi îmi arăta ce făcuse cu o zi în urmă. Uneori nici nu era nevoie să intru în grupă, îmi spunea „Pa, mama!” şi îmi trimitea o bezea. Când veneam să-l iau îmi spunea: „Mulţumesc, mama, că m-ai adus aici la copii şi la jucării. O să mai venim şi mâine”.

Nu mânca acolo. Doar în zilele în care era în meniu mămăliga cu brânză dădea gata porţia. În rest, doar se juca cu mâncarea, umplându-şi castronul cu pâine şi împingându-l către alţi copii. Îmi mai povestea că-l necăjeşte un copil, că a plâns iar doamna îmbrăcată în roşu  l-a luat în braţe şi l-a calmat. 

A venit apoi problema eliminărilor. Aflat într-un loc străin (să fim serioşi, după doar o săptămână de frecventat grădiniţa, aceasta n-are cum să fie un loc  familiar iar personalul e încă străin pentru un copil care n-a stat niciodată decât cu părinţii, bunicii sau prieteni apropiaţi), David refuza să comunice eliminările. Nu voia să meargă la baie acolo, prefera să facă pe el. În prima zi mi-a povestit cum doamna blondă, îmbrăcată în halat, a pus apă caldă în lighean şi l-a spălat. A doua zi la fel. Am insistat să aibă încredere în doamna educatoare şi să-i spună la ureche când vrea să meargă la baie. A spus că nu, că el nu spune, că face pe el. Şi aşa a făcut şi a treia zi iar după amiază mi-a spus că el nu mai vrea să meargă la grădiniţă. Nu-l mai spălase doamna blondă, probabil cealaltă doamnă nu fusese la fel de disponibilă şi amabilă cu el. 

Din vorbă în vorbă, a menţionat că fusese întrebat dacă poartă pampers. Atunci i-am propus să poarte la grădiniţă. De 2 ani nu mai cumpărasem dar, dacă el s-ar fi simţit mai bine aşa, eram dispusă să o fac şi pe asta. A acceptat cu lumină în ochi iar din momentul în care i-am pus pampers la grădiniţă, nu a mai făcut deloc pe el, nici treaba mare nici cea mică. Îi schimbam scutecul la câteva zile doar pentru că se uzase de prea mult purtat.
Şi aşa am rezolvat una din probleme. Totul era din nou bine, mergea voios la grădiniţă.

A venit a doua problemă: nu mânca, iar toată lumea stătea cu gura pe el să mănânce, inclusiv eu. Acum îmi pare rău că am insistat aşa. Ritmul lui era altul. El mânca bine dimineaţa iar masa de prânz o lua abia după 14. La ora 12 degeaba mergea la masă. Nu-i era foame şi mai era şi gălăgie în sala de mese. El a avut dintotdeauna o problemă cu mulţimile zgomotoase. N-ar fi fost chiar o problemă faptul că nu mânca, dar după el se luau şi alţi copii, care se distrau la masă imitându-l.

În acelaşi timp, s-a ivit şi problema somnului. El nu dormea acolo, îl luam la ora 13. I-am sugerat şi să stea la grădiniţă până se trezesc copiii, chiar dacă nu doarme. 

În acel moment, copilul meu pus pentru prima dată în situaţia de a-şi rezolva singur nişte conflicte interioare (acceptarea copiilor care-l necăjeau, insistenţele legate de eliminări, mâncare şi somn, programul organizat de activităţi de la grădiniţă) a clacat. Era o zi de joi, cred, când s-a lipit aşa de tare de mine şi a început să plângă să nu-l las, că orice i-am spus n-a funcţionat. L-am luat acasă, cu condiţia să mă lase să lucrez fără să se uite la desene animate, că nu-mi convine să-l ştiu în faţa televizorului când alternativa ar fi fost printre copiii de la grădiniţă. Vineri dimineaţa a făcut un puseu de febră, cu frisoane. Nu l-am dus la grădiniţă, iar pe la amiază şi-a revenit de parcă n-ar fi avut deloc febră. Asta m-a trimis cu gândul la Salomé şi la somatizări. Ceva chiar nu era în regulă dacă se ajunsese la asta.

Am insistat, totuşi, cu grădiniţa. pentru săptămâna următoare am făcut un program: de comun acord am stabilit trei zile în care să meargă la grădiniţă: luni, miercuri şi joi. Am însemnat zilele pe calendar iar el a fost de acord cu înţelegerea asta.

Am mers luni. Cât a stat el în sala de mese (era lapte cu cereale şi a vrut să mănânce), am discutat cu doamna educatoare, care mi-a zis că trebuie să fiu mai fermă. Ok am spus. Azi oricum nu-l pot lua la prânz, va rămâne până după amiaza, dar să nu insiste nimeni nici cu mâncatul nici cu somnul. Mi-a cerut mână liberă să discute cu el să încerce să-l aducă pe direcţia pe care o crede ea bună, aşa cum a făcut şi cu alţi copii. I-am zis hai s-o facem şi pe asta. S-a terminat masa, am citit cartea, iar David iar s-a lipit de mine. De data asta, am zis să încerc şi varianta cu care mă bătea la cap toată lumea: l-am pus în braţele doamnei şi am plecat. Din câte am înţeles, nu nu a plâns după ce am plecat şi a participat la activităţi. Era vesel când l-am luat.

Atunci am făcut o prostie: am încălcat pactul. Urmând sugestia doamnei, nu l-am ţinut acasă marţi. M-am făcut că am uitat de înţelegere şi l-am dus la grădiniţă. La fel ca luni, l-am lăsat în braţele doamnei. Totul îmi suna aiurea, mă gândeam mereu cum l-am lăsat plângând, dar sunt încă destul de influenţabilă încât, când toţi insistă că greşesc, să sacrific ce simt şi să încerc şi varianta lor, chiar şi numai ca să vadă cu proprii ochi că eu am fost cea care a avut dreptate.

Acasă, într-un moment de iubire, David mi-a spus că stătea în braţele doamnei şi plângea pentru că se gândea că „A plecat mama şi nu am spus pa”. M-a terminat gândul ăsta al lui. L-am strâns în braţe şi abia m-am abţinut să nu izbucnesc în plâns. Copilul meu de aproape 4 ani (atunci) nu suferea pentru că îl abandonasem ci pentru că nu apucase să îmi spună „Pa!” Plus că, în ultimele două zile, fix alea când îl lăsasem plângând, David se schimbase. Era aerian, nu se putea concentra la nimic, tantrumurile se accentuaseră, începuse să viseze urât noaptea.

Atunci a început să se cristalizeze gândul să nu-l mai duc deloc la grădiniţă. Dar am încercat şi a treia zi. S-a trezit, l-am îmbrăcat, a mâncat iar când să-i dau ghetele a început să plângă cu lacrimi mari, cât se poate de adevărate şi să-mi spună că el nu vrea la grădiniţă, că el vrea să stea acasă şi se joacă singur şi nu mănâncă dulciuri şi nu se uită la desene, dar să-l las să stea acasă. Şi atâta a plâns şi a promis cele de mai sus că am decis: nu mai mergem la grădiniţă. Am mai trecut pe acolo de ziua lui, când s-a făcut petrecere pentru toţi copiii sărbătoriţi în septembrie şi octombrie şi atât. Nici la petrecerea aia nu a vrut să meargă decât după promisiuni solemne că stau şi eu acolo cu el, ba vin şi mătuşica Oana şi nana Doriana.

Şi cam asta a fost tot. Îmi mai povesteşte uneori cum era la grădiniţă. Îşi aminteşte câte un cântecel, cum se rostogoleau ca ursuleţii când făceau sport sau cum făceau fire de praf cu creionul pe covoraşul desenat de doamna. Mai recunoaşte câte un coleg pe stradă sau în vreun magazin.
Uneori îmi spune că ar merge la grădiniţă, dar să stau şi eu cu el acolo. Am, însă,  atât de mult de lucru în ultimul timp încât nu reuşesc să ies din casă dimineaţa. Şi oricum, aş bulversa iar o serie de copilaşi dacă aş sta acolo şi aş fi privită cel puţin ciudat dacă aş face o asemenea solicitare.

Aşa că, momentan, David stă acasă. Dimineaţa îşi găseşte ocupaţie singur sau cu bunica, tot uitându-se la ceas să se facă 14 să mă ridic de la calculator. Mai vin vecini şi cunoştinţe care îl întreabă de grădiniţă. Dacă devin prea insistenţi (Vai, dar toţi copiii de 4 ani merg la grădiniţă, se joacă cu copiii şi învaţă lucruri interesante), pleacă din încăpere şi-mi zice „Eu nu mai stau cu tanti aia că-mi spune să merg la grădiniţă”.

Ştiţi ce mi-a confirmat că am luat o decizie bună?
În primul rând, cam la o săptămână după ce a împlinit 4 ani, când s-a convins el că într-adevăr nu mai mergem la grădiniţă (M-am străduit să-i fac clar că atâta timp cât nu e pregătit, nu mai insist, indiferent ce spun alţii), copilul meu a devenit peste noapte cu totul altul. Scrisesem postarea despre copilul la 4 ani ca să (îmi) explic, cumva, tantrumurile şi toate celelalte trăiri ale lui David. Pe nepusă masă, el o contrazice pe Ana Savin referitor la crizele vârstei de 4 ani. Nu numai că a scăpat de coşmaruri şi doarme liniştit o noapte întreagă, dar am parte de un copil extrem de înţelegător (desigur, dacă îi respecţi teritoriul, îl tratezi cu calm şi nu insişti aiurea pe subiecte care ştii că-l irită). Am în ultimul timp un copil care nu-l mai pune pe NU în faţă în orice ocazie. Mă ajută de cele mai multe ori la curăţenie, se dezbracă şi îmbracă singur din când în când, se spală pe dinţi şi pe ochi singur, acceptă când nu-i pot da atenţie şi-şi găseşte singur ocupaţie fără să insiste la nesfârşit să termin treaba ca să mă joc cu el. Cântă şi-mi spune poezii (doar mie, nici măcar bunicilor nu îndrăzneşte încă să le spună). Când lipsesc de acasă câte o zi întreagă pentru că merg la cursuri, stă cu bunicii şi e cel mai cuminte copil cu putinţă.

Desigur nu-i mereu aşa. Mai face el „nazuri”, se mai contrazice cu noi, mai refuză să colaboreze, mai „face în ciudă” când nu-i dăm atenţie, făcând prostioare care să ne atragă atenţia, dar tantrumurile au dispărut de parcă n-au existat. Şi e dulce şi afectuos.

În al doilea rând, acum două zile am avut o discuţie foarte interesantă cu o nepoată mai tânără cu vreo 10 ani decât mine, dar care se pare că mă depăşeşte în hotărâre când vine vorba despre ce e mai bine pentru copilul ei. Băieţelul ei are trei ani şi jumătate. Merge la o grădiniţă cu program scurt. E vesel şi încântat şi multă lume i l-a dat ca exemplu lui David.  Dar ce credeţi că-mi spune mie mama asta tânără? „Madi, am stat o lună de zile cu el 4 ore pe zi la grădiniţă, până când a acceptat să stea singur. I nu a stat niciodată cu nimeni străin, cum puteam să-l las şi să plec?”

Poftim! În momentul acela mi-am amintit de o cunoştinţă din Italia care-mi zicea cândva că la grădiniţa unde merge fetiţa ei mamele sunt obligate să vină zi de zi cu copiii timp de cel puţin două săptămâni la începutul anului şcolar, până se obişnuiesc copiii. Se pare că mai sunt şi pe aici locuri în care se gândeşte la fel. Iar nepoata mea a fost destul de hotărâtă încât să nu bage în seamă când lumea îi spunea că-l învaţă rău, sau că e normal să plângă copiii la început de grădiniţă, că se obişnuiesc ei „Şi noi am plâns şi până la urmă ne-a trecut.” Eu de ce n-am fost atât de hotărâtă? Aş fi stat, pe bune că aş fi stat, dar singura încurajare pe care am primit-o a fost „Dumneavoastră îl cunoaşteţi mai bine, faceţi cum credeţi că e mai bine” Asta în timp ce alte persoane din grădiniţă şi din afara ei îşi arătau cel puţin uimirea, dacă nu dezaprobarea că insist să stau până primesc acceptul lui să plec sau că nu-l las să doarmă la prânz.

Aşa că, oricât mi-ar fi plăcut să meargă David la grădiniţă, oricât de mult mi-a plăcut cum lucrează cu copiii doamna educatoare, oricât de atrasă aş fi eu de grupa asta step-by-step, momentan ne retragem. Ne e bine aşa, împreună. De învăţat David învaţă oricum, în ritmul lui şi conform preferinţelor lui. Pe nesimţite a învăţat să numere în trei limbi şi face adunări simple, a învăţat literele, colorează (mai rar, dar o face, nu e activitatea lui preferată), modelează în neştire, construieşte cu lego şi cuburi, face gimnastică cu tati, dansează şi cântă la orga lui de jucărie combinând sunetele şi încercând să reproducă bucăţi muzicale. Nici cărţile sau jocurile în cutie nu rămân uitate. Le luăm pe rând şi, jucându-le, mai trecem în revistă informaţii despre animale, plante, culori, forme, stele şi soare, bune maniere, istorie şi religie şi tot ce ne mai trece prin cap în momentul respectiv. Ne-am înscris la bibliotecă şi împrumutăm cărţi, lucru care îi place foarte mult. Sunt mană cerească blogurile educatoarelor sau mamelor care fac homeschooling. Din mulţimea de activităţi propuse de ele, găsesc mereu ceva care să-l intereseze pe David, chiar dacă nu e mereu ceea ce îmi place mie să fac.

David nu duce lipsă nici de copii cu care să se joace. Copiii îl iubesc şi cel puţin o dată la două zile are 1-2 vizitatori sau mergem noi în vizite. Şi e în stare să stea prin vecini cu orele, pierdut în joacă, deci nu-s îngrijorată că-i prea dependent de mine. 

I-am propus să mergem împreună la grădiniţă la serbarea de Crăciun, să-i vedem pe prietenii lui cum dansează şi cântă şi spun poezii apoi să-l vedem pe Moş Crăciun. După ce l-am asigurat că nu-l las singur acolo m-a îmbrăţişat şi mi-a spus „Multumesc, mama, că vii şi stai cu mine la grădiniţă.” Îşi doreşte să meargă. Văd asta din cum povesteşte unele amintiri legate de grădiniţă. Dar nu mai vrea să facă faţă singur situaţiilor legate de grădiniţă şi încă nu e pregătit să se lase pe mâna doamnelor educatoare şi doamnelor îngrijitoare. Poate anul viitor va vedea lucrurile altfel. Până atunci, însă, ne e bine aşa.

DORUL CALATOR

- Mami, mie nu mai îmi e dor de gradiniţă. S-a dus la plimbare dorul de gradiniţă!

Povestea, desigur, e mult mai lunga. Cert e ca facem o pauza. Pe termen nedeterminat.

PA, MAMI!

Joi şi vineri nu l-am dus pe David la grădiniţă. A fost friiiig, iar prietenii noştri erau răciţi şi nu au mers nici ei, aşa că am rămas acasă.

Am făcut un pact:
1. În zilele când merg eu la servici (bine, inca nu e cazul, eu lucrând acasă, dar zic că-i bine să pregătesc terenul pentru plecările care vor fi în curând), el merge la grădiniţă, iar când eu rămân acasă, rămâne şi el cu mine. Astfel, acoperim măcar 3-4 zile de grădiniţă pe săptămână, ceea ce îmi e convenabil. În timp, zilele de stat acasă, vor fi doar cele de week-end.
2. Ca să-i mai treacă dorul de noi, va lua la grădiniţă o poză, oricare o vrea. A ales nu una, ci trei. Trei să fie. Dacă vrea, îi dau şi un album întreg, numai să rămână împăcat acolo.
3. Dimineaţa musai să-l las lucrănd cu plastilina, împreună cu L şi S. Doamna a fost de acord, oricum înainte de micul dejun, copiii au activităţi libere.
4. Nu-l las să doarmă acolo. Momentan nici nu mă gândesc să forţez nota (oricum el nu doarme la prânz nici acasă), deci, după ce mănâncă, ori eu ori tati mergem să-l luăm.

Azi mi-a spus să mai stau 5 minute. L-a luat, însă, L la măsuţă, i-a pus tăbliţa şi plastilina în faţă, şi-a luat pozele şi, concentrat să găsească o plastilină mai moale, mi-a aruncat un "Pa, mami" grăbit. I-am spus şi eu "Pa, iubire" şi am plecat.

Bine, nu zic hop, dar e o realizare :). Anul trecut tot povestea cu poza a făcut diferenţa. Şi pică numai bine, pentru că săptămâna asta au ca temă Familia şi toţi copiii aduc poze cu părinţii, fraţii, bunicii etc.

NU ZI HOP....

V-ati grabit cumva sa credeti ca David s-a adaptat surprinzator de repede la gradiniţă? Eheee...mai e ceva drum de făcut până acolo.

Azi a stat lipit de mine ca un scai. N-ar fi fost o tragedie pentru mine, dar s-a luat după el şi prietena noastră de 3 ani jumate, care a început să scâncească că vrea să meargă şi ea acasă cu mine (deşi zilele trecute rămăsese fără probleme). Le-am explicat amândoura că nu mă duc acasă şi că vin să-i iau când îmi termin treaba la servici.

Mi s-a spus că ar fi bine să plec chiar dacă plânge, că nici un alt părinte nu stă aşa de mult cum stau eu, dar eu nu vreau aşa. Am pornit de la început cu ideea că îl duc la grădiniţă atâta timp cât rămâne cât de cât împăcat. Să-l las plângând este peste puterile mele, mai ales că, deocamdată, nimic nu mă presează să-l las.

Într-un final i-am pus pe amândoi la o măsuţă, le-am dat plastilină, şi am plecat. Nu-mi dăduse acordul, dar era resemnat şi avea o ocupaţie care-i plăcea.

I-am luat pe amândoi după masa de prânz.

I-am spus că mâine îi dau la el o poză de familie, ca să-i ţină de dor (asta l-a ajutat anul trecut). Sper să funcţioneze.

ALTĂ PRIMĂ ZI

S-a trezit în ritm de Andantino. Mi-a zâmbit şi s-a lăsat îmbrăcat fără probleme. L-am spalat, a mâncat, apoi, cu ghiozdănelul cu ben 10 în spate (el nu-l cunoaşte încă pe Ben10, ghiozdanul l-a primit de la o mătuşă dragă, dar toti băieţii mai mărişori au fost entuziasmaţi de el, unul chiar m-a întrebat, cu sclipiri în ochi, de unde l-am luat, că vrea şi el unul) am pornit spre prietenii noştri Luca şi Sara, împreună cu care am mers la grădiniţă.

Iniţial nu a vrut să intre în clasă, apoi n-a mai vrut să iasă. S-a ţinut scai de mine, n-a vrut să intre în sala de mese pentru micul dejun. Am participat şi eu la întâlnirea de dimineaţă unde David s-a plictisit grozav. Nu-i plac activităţile statice şi organizate. N-a vrut să se prezinte, mi-a spus la ureche să le comunic eu colegilor că el a lăsat limba acasă la bica şi că nu vorbeşte.

A fost o mare uşurare pentru el când doamna educatoare a împărţit copiii pe centre iar pe cei mici (dintre care face şi el parte) i-a lăsat să se joace liber, cu ce au vrut ei. David s-a fixat pe nişte bile din plastic şi pe nişte maşinuţe şi a pornit la joacă, împreună cu Sara şi încă o fetiţă. Atunci l-am întrebat dacă vrea să rămână să se joace iar eu să plec la cumpărături. A zis că da, dar să mă întorc.

 Şi am plecat. Cu inima plină şi mulţumită că primisem acordul lui (spre deosebire de anul trecut, când l-am lăsat plângând). M-am întors când copiii erau la masă. David stătea cu spatele la uşă şi nu m-a văzut. Mânca liniştit brânză cu smântănă şi mămăligă. L-au nimerit: asta e mâncarea lui preferată. Când a terminat, a venit la mine şi mi-a comunicat că a mâncat şi că i-a fost dor de mine.

Ne-am drăgălit, apoi l-am întrebat dacă vrea să doarmă cu copiii. Evident, a spus că nu. În timpul verii David a scos aproape total din program somnul de prânz. Mă îndoiesc că va reveni la el doar de dragul grădiniţei. Cel mult, o voi ruga pe educatoare să-l lase să stea în clasă să se joace dacă nu reuşesc mereu să vin să-l iau la ora 13.

Şi asta a fost totul. Vă doresc un început de şcoală/grădiniţă cel puţin la fel de liniştit ca al nostru.

DIN NOU LA GRĂDINIŢĂ

Experienţa noastră  de anul trecut o puteţi (re)citi aici şi aici şi aici.

David a continuat să meargă la grădiniţă în toamnă, apoi în primavara. În timpul iernii a stat acasa, din cauza de frig prea mare si de lene din partea mea (nu-mi surâdea nicicum ideea de a ieşi din casă pe ger doar pentru cele 3-4 ore pe care urma să le petreacă David la grădiniţă.

În plus, David nu mergea acolo că i-ar fi plăcut să meargă la grădiniţă. Accepta să meargă doar pentru că îl avea în grupă pe Matei, prietenul lui drag, a cărui apariţie îl înseninează şi-l umple  de veselie. Nu-l interesau activităţile. Tot ce îşi dorea era să stea lângă Matei şi să se joace cu el.

Ei bine, Matei, care e mai mare, anul acesta merge la şcoală. Drept urmare, am decis să-l înscriu pe David la altă grupă, de la altă grădiniţă, unde va merge împreună cu alt prieten şi vecin drag. Am ales deci, grupa step by step, singura grupă de acest fel din Cimpulung.

Cu sistemul step by step eu am avut mereu experienţe frumoase, având în vedere că, înainte de a veni în Cimpulung, am lucrat aproape 4 ani ca ajutor de educator la o grădiniţă din Piatra Neamţ, iar anul trecut am mai lucrat un semestru la aceeaşi grădiniţă, luându-l şi pe David cu mine. În plus, o prietenă dragă care are copilul în această grupă mi-a vorbit foarte frumos despre doamnele educatoare şi despre felul în care se apleacă asupra copiilor.

Eu eram convinsă. Rămânea să-l conving şi pe David să meargă la grădiniţă nouă, cu doamne şi copii noi. Iniţial a spus că nu vrea la grădiniţă, indiferent dacă-i nouă sau veche şi toată vara a ţinut-o aşa. Apoi a acceptat, atunci când i-am spus că o voi ruga pe doamna educatoare să mă lase şi pe mine să stau cu el la început. După experienţa de anul trecut, nici prin gând nu-mi trece să-l mai las plângând.

Mai era un hop: analizele. David nu suportă ideea exudatului în ruptul capului (nu mai vorbesc de alte analize). A fost NU de la început până la final, orice i-am spus, oricâte cărticele despre doctori i-am citit, orice i-am promis. Nu obişnuiesc să-i promit recompense. De data asta am făcut-o: i-am promis că dacă face exudatul, indiferent dacă de bună voie sau nu, indiferent dacă plânge sau nu, îi cumpăr o jucărie, orice vrea el, cu condiţia ca preţul să fie acceptabil pentru buzunarul meu. 

A plâns în timp ce şi după ce asistenta i-a recoltat proba. Nu pentru că l-ar fi durut sau l-ar fi deranjat în vreun fel procedura la nivel fizic. A plâns pentru că spusese NU iar eu trecusem peste decizia lui. A plâns şi m-a tras de urechi, strigând mereu „Nu voiam!!!” Eu l-am asigurat că are tot dreptul să fie supărat şi că e în regulă să-şi descarce neputinţa aşa cum simte el. Apoi s-a calmat şi am mers să-i cumpăr jucăria promisă. A ales o locomotivă cu magnet, care trăgea o betonieră, o basculantă şi o macara. 13 lei. Am scăpat ieftin.

Ne-am plimbat apoi prin oraş şi i-am propus să mergem să vedem grădiniţa şi să le cunoaştem pe doamnele educatoare. M-am gândit că dacă îl duc acolo înainte de a începe anul, are timp să se obişnuiască, să se familiarizeze cu doamnele şi cu jucăriile, poate să prindă drag şi să îşi dorească să revină. A acceptat să meargă cu inima îndoită, cerându-mi să nu-l las singur. I-am spus că nu-l voi mai lăsa niciodată la grădiniţă fără acordul lui, dar că mi-e important să cunoască locul unde vreau să-l duc pentru că sunt convinsă că e un loc frumos, unde o să-i placă să meargă şi să se joace.

Cred că decizia de a-l familiariza cu grupa înainte de începutul anului şcolar a fost o decizie bună. David a fost  fascinat de cuburi, de bucătărioara încropită într-un colţ, de maşinuţe, de plastilină. La început a vorbit doar în şoaptă. Apoi s-a acomodat şi a vorbit mai tare, apoi a început să cânte. Am făcut mâncare în bucătărie, am construit un castel, doamna ne-a arătat baia, sala de mese şi dormitorul. 

A fost dragoste pură. David nu mai voia să plece şi s-a desprins cu greu de grupă, declarând că-i place acolo şi că vrea să se mai întoarcă. Vom mai merge cel puţin o dată săptămâna asta iar săptămâna viitoare voi sta la grădiniţă atâta timp cât va fi necesar pentru ca desprinderea de mine să se facă lin şi fără plânsete.

La fel vom proceda şi cu somnul de prânz (pe care David l-a cam scos din program în această vară). La început îl voi lua acasă după masa de prânz. În timp, după ce îşi va face prieteni acolo, poate îşi va dori să doarmă cu ei şi să se joace cu ei şi după somn (anul trecut, când il luam la grădiniţă la Piatra, începuse să ceară să rămână acolo şi la somn).  

Nu e un moft şi nu e alintătură. David e un copil care acceptă să stea fără mine atâta timp cât se simte în siguranţă cu persoanele cu care îl las (toată vara a petrecut-o mai mult prin vecini, venind acasă doar când se plictisea de joaca acolo şi-şi aducea prietenii aici, ca să mai schimbe peisajul şi jucăriile). Dar trebuie să-i dau timpul şi spaţiul necesar să ajungă la concluzia că e în siguranţă fără mine. Am probat asta acum 2 săptămâni când am mers la Galleria, în Piatra Neamt, la locul de joacă. Ar fi vrut înăuntru, dar nu fără mine, aşa că am stat cu el. După jumătate de oră de joacă, l-am întrebat dacă mă pot duce la cumpărături iar el să mă aştepte acolo. A acceptat fără probleme, deşi nici o persoană de acolo nu-i era cunoscută dinainte. Trag nădejde că pe acelaşi sistem se va adapta şi la grădiniţă.