DA, AI VOIE! (2)

MĂ IUBEȘTE ÎNTR-UN MOD....DRAMATIC :)

Ieri am avut o conversație interesantă cu L., un prieten de-al lui David, care împlinește in vară 7 ani.

L – Când vine mama mea o să-i spun și eu că o iubesc.

Eu – Foarte bine, sunt sigură că o iubești mult.

L – Da. Nu așa cum o iubește David pe mama lui, dar o iubesc așa… ca ceilalți copii.

Eu – David nu mă iubește așa cum își iubesc alți copii mamele?

L – Nu.

Eu – Dar cum mă iubește el diferit față de alți copii?

L – David te iubește .. altfel.

Eu insist – În ce mod altfel?

L – El e așa …cum să spun… mai dramatic.

L-am întrebat dacă știe ce înseamnă cuvântul dramatic dat mi-a spus că nu prea și a plecat să se joace. După un timp, am revenit, însă, asupra discuției, curioasă să știu cum văd alți copii iubirea dintre mine și David.

Eu – Ce ai vrut să zici atunci când ai spus că David mă iubește mai dramatic decât își iubesc alți copii mamele?

L. s-a gândit un pic apoi a spus – De exemplu, David te iubește atunci când faci ca pisica.

Atunci mi-a picat fisa: iubirea noastră, din exterior are aspect „teatral”, ceea ce destul de rar întâlnit. Majoritatea părinților își păstrează pornirile afective pentru intimitatea casei și a familiei. Noi, în schimb, ne manifestăm oriunde și oricând. Ne pisicim, ne alintăm, vorbim liber despre cam orice, fie că suntem în casă, în curte, sau în parc. David se oprește din joc, vine la mine, mă îmbrățișează, mă pupă, miaună și-mi zice că mă iubește. Eu îl mângâi, miaun, îi spun cât mă bucură pupicul și îmbrățișarea lui, îi spun că îl iubesc și eu și-l sărut la rândul meu. Apoi el se întoarce la joacă.

Desigur, în orice familie sunt astfel de momente. Ele sunt lipiciul care dă tărie relațiilor, sursa de putere a uniunii unei familii. Unii aleg să fie mai rezervați în public, alții, ca noi, n-au probleme în a se manifesta în fața altora. Sărim uneori pe stradă, mergem doar pe pavelele roșii, sau doar pe cele gri, ne întrecem la alergat, râdem când ceva ni se pare amuzant, fără să ne gândim prea mult cum ar putea interpreta cei din jur manifestările noastre.

Suntem, într-adevăr, teatrali. Ne spunem lucruri drăguțe în gura mare, ne explicăm cu voce tare dorințele, refuzurile, discutăm despre planul nostru de a cumpăra înghețată sau alte bunătăți, cu ochii mari și entuziasm în voce, negociem prin magazine și decidem de comun acord ce luăm acum și ce rămâne pe altă dată sau nu vom lua deloc pentru că e prea scump.

Sau sunt momente (tot mai rare în public), când David face crize iar eu (cu tot mai rare excepții), îi vorbesc blând și-l asigur că-l înțeleg și că-l iubesc și că atunci când criza va trece ne vom regăsi așa cum suntem mereu. Asta indiferent cine se nimerește să fie în preajma noastră și fără să simt nici o urmă de rușine că David face nazuri în public.

Pot părea scene artificiale, jucate de dragul spectacolului, dar la noi nu e cazul. Așa cum ne văd alții împreună, așa suntem mereu. Unii gustă manifestările astea, iar alții nu. Unii sunt de părere că ar trebui să fim mai sobri în public, alții zâmbesc cu drag când văd strălucirea din ochii noștri atunci când suntem împreună.

L. are dreptate: suntem teatrali. Dar nu suntem falși. Dacă ne vedeți prin oraș iubindu-ne, să știți că nu e pentru spectacol. E pentru că iubirea noastră e așa de frumoasă încât suntem dispuși s-o împărțim cu voi :)

VULCANII

Materiale necesare:

- bicarbonat de sodiu

- oțet

- colorant alimentar

- recipiente de diferite mărimi

Se pune bicarbonatul de sodiu in recipiente, se adaugă colorant alimentar, se toarnă deasupra oțet.

Distracția e garantată.

Sugestie: Încercați cu pahare înalte în care să puneți cantități mai mari de bicarbonat și oțet.

DA, AI VOIE (1)

Unul dintre albumele care mi-au plăcut întotdeauna este THE YES ALBUM de pe Play at home mom
Îmi doresc de mult să încep o serie de postări inspirate din ce are voie să facă David când e cu mine.
Iată prima postare cu o poză recentă, recentă (de ieri):

PS: nu, încă nu se plânge că l-ar durea gâtul :)

TOT DE PRIMAVARA

David vrea să închidă ușa la bucătărie.
- Las-o deschisă, îi zic eu, să intre soarele.
- Nu, vreau s-o închid.
- De ce? Vrei să faci vreo prostioară?
- Nu, vreau să vorbesc cu furnicile și nu vreau să auzi tu.
L-am lăsat s-o închidă. Am încercat să trag cu urechea, dar nu se auzea nimic concret.
Într-un târziu, m-am dus la el.
- Ce le spui tu furnicilor?
- Nimic, ele fug, nu mă lasă să le vorbesc. Am vrut să le dau o frunză s-o mănânce, dar au fugit.
- Păi ele nu te cunosc.
- Spune-le tu cum mă cheamă.
Am zărit o furnică și i-am spus:
- Furnicuțo, el este David.
Furnica a fugit. I-am explicat lui David că el e prea mare iar furnicile se sperie.
A rămas să vorbească în continuare cu ele, doar doar l-o asculta vreuna.

PRIMA ZI DE PRIMĂVARĂ

M-am trezit la 5. Am ajuns la concluzia că numai așa pot să îmi fac traducerile în liniște și să am timp și de altele, așa că uneori îmi pun telefonul să sune dimineață devreme.
Am lucrat, apoi am avut timp chiar și de episodul din Game of Thrones la care n-am reușit să mă uit ieri. Vai tocmai mi-am amintit cum s-a terminat. Nu vă spun că poate nu l-ați văzut dar încă nu-mi vine să cred ce-a pățit Jaime Lannister. Abia aștept episodul următor.
Pe la 9.30 David s-a trezit (pentruel e 8.30, ca-i fixat pe ora veche; nu a vrut să se regleze după ora nouă, în consecință, se culcă mai târziu seara și se trezește mai târziu dimineața).
După hârjoneală, îmbrăcat și mâncat, am ieșit afară: el la nisip, eu să-l ajut pe bicu în livadă. M-am apucat să strâng crengile căzute de la curățatul pomilor.
Pe la 11  David îmi spune că vrea să meargă să-l strige pe Luca mare (avem 2 Luca pe uliță, celălalt e Luca mic). I-am zis să meargă. Mi-e drag când se strigă unul pe celălalt din poartă. Îmi amintesc cum strigam noi, în spatele blocului, chemându-ne prietenii la joacă.
- O să sar gardul să mă duc la Luca mare să-l strig, îmi zice David.
- Eu zic să ie șipe poartă, spun eu.
- Nu, eu vreau să sar gardul.
Îmi înghit cu greu un protest și o explicație și-i zic:
- Bine, dacă ții așa mult să sari gardul, poți să-l sari, numai să nu calci pe florile de lângă el.
Mă uit la el cum se îndreaptă spre gard, pășind atent printre flori. Îl cercetează, merge de-a lungul lui privind în sus. Gardul e înalt, cam de două ori cât el. Se urcă pe zidul de piatră. Gardul tot înalt e, mai înalt decât el. Se dă jos și o ia spre poartă.
- Ce faci? Nu sari gardul? îl întreb eu din livadă.
- Nu pot, e prea înalt.
Oare cât mi-ar fi luat să-l conving eu de asta cu explicații și insistențe să nu încerce să sară gardul? Mă felicit că mi-am scutit timp și nervi și l-am lăsat să ajungă singur la concluzia la care a ajuns.
Iese pe poartă. Luca mare stă aproape. Îl văd postându-se în mijlocul uliței. Strigă:
- Luuuucaaaaa!!! Luuuucaaaaa!!!!!!!
Iese bunicul.
- Unde-i Luca? îl aud pe David întrebând.
Mă gândesc că-i cazul să-i țin o lecție despre "Bună ziua", dar renunț la gând. I-am ținut și alte dăți și nu s-a prins nimic de el.
Iese Luca-n ușă,
- Luca, vii la mine să ne jucăm?
Răspunsul e afirmativ.
Vin amândoi și se apucă de căutat diamante și rubine în movila de nisip. Povestesc despre pirați și comori
Și tot așa timp de vreo oră și jumătate, ei căutând pietre prețioase (prețioase n-au găsit, doar pietre, dar mi-au zis că-și imaginează că-s comori), eu strângând de zor crengi și amuzându-mă de jocul lor.
După ce am terminat o parte din treabă, fiind cald și soare, m-am apucat de spălat un covor. Atât i-a trebuit lui David, să vadă că pun furtunul la robinet. Normal că au udat covorul pe rând, apoi, după ce am terminat, David s-a făcut stăpân pe furtun și a udat căpșunile, florile, căsuța de plastic, copacii, ulița, apoi iar niște flori, papucii și pantalonii mei, iarba și așa mai departe până s-a udat și el pe picioare și am intrat în casă (Luca plecase acasă pentru masa de prânz).
Am mâncat, apoi am zis că-i cazul să ne odihnim un pic. I-am pus un desen animat - ultima lui preferință e Pocahontas - iar eu, tragând câte un ochi pe ecran, am mai lucrat un pic.

Pe la 16 am ieșit din nou în curte la strâns crengi. Fix atunci, apare Matei și începe joaca. Apoi apare iar și Luca.
Nu știu cum percepeți voi gălăgia făcută de copii, dar pentru mine e cea mai frumoasă muzică. Iar când îl aud pe David râzând cu poftă sau chiar și când țipă ca apucatul, parcă dispar toate relele din lume.
După vreo oră, pentru că începuseră să se plictisească iar cei mari cam făcuseră echipă contra celui mic (al meu), le-am propus să mergem pe deal împreună. Entuziasm unanim. Nu vă spun ce veselie s-a stârnit de la niște pietre numai bune de rostogolit la vale. Întocmai cum ne plăcea nouă să facem când eram mici. Râdeau cu gura până la urechi și erau roșii în obraji de entuziasm. dacă nu insistam noi să plecăm, cred că și acum ar fi fost pe deal, aruncând pietre în vale.
Au alergat un timp, apoi am coborât iar ei au decis să meargă să se joace în curte la Luca mare. Acolo-s și acum, iar eu am venit repede, repede să vă spun că a venit primăvara și că a început cum nu se poate mai frumos: cu râsete și hârjoneli de copii bucuroși că pot sta afară cât au poftă.

PAHARUL CU APĂ

Iar o femeie care purta un prunc în brațe spuse: „Vorbeşte-ne despre Copii”.

Şi el glăsui: 

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

 Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieții de ea însăşi îndrăgostită. 

Ei vin prin voi dar nu din voi 

Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

 Puteți să le dați dragostea, nu însă şi gândurile voastre, 

Fiindcă ei au gândurile lor.

 Le puteți găzdui trupul dar nu şi sufletul, 

Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteți vizita nici chiar în vis. 

Puteți năzui să fiți ca ei, dar nu căutați să-i faceți asemenea vouă, 

Pentru că viața nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri. 

Voi sunteți arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeți vii, sunt azvârliți

 Pe drumul nesfârșirii. 

Arcaşul vede ținta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgețile-i să poată zbura iute şi departe. 

Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,

Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”>

Când l-am citit pe Gibran nu aveam copii, dar textul ăsta mi-a rămas în suflet.

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri. Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieții de ea însăşi îndrăgostită. ” 

Cât de frumos poate să sune!

„Voi sunteți arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeți vii, sunt azvârliți Pe drumul nesfârșirii. ”  

Minunat spus!

Dar stai! Paharul? Unde e paharul?

Cum care pahar? Pai paharul acela de apă pentru care facem noi copii.

Aha, v-ați prins acum. Parcă ați mai auzit undeva conceptul acesta, nu? Parcă vi s-a spus și vouă că ați venit pe lume pentru acest pahar pe care să-l dați celor care v-au dat viață.

Atunci? Unde a pus domnul Gibran paharul ăsta după care tânjim cu toții? O fi uitat de el?

Nu, n-a uitat. Nu-l vedeți? Paharul e acolo, „în casa zilei de mâine”, acolo unde copiii noștri vor fi împliniți dacă noi, ca buni arcași, îi vom lăsa să zboare iute și departe, cu propriile lor gânduri, cu propriile lor vise și valori.

Acesta e paharul nostru cu apă vie: împlinirea copiilor noștri. Ea e scânteia care ne va lumina bătrânețea și ne va duce împăcați în mormânt. Restul e doar hrană pentru trup.

Așa că nu vă temeți să lăsați copiii să gândească pentru ei și să plece de lângă voi. Fiți acolo pentru ei, arcași statornici gata să-i îndrume, dar nu-i țineți lângă voi de teamă că nu veți primi paharul de apă.

Săgețile nu au valoare stând în tolbă. Ele capătă viață atunci când zboară ca vântul și ca gândul prin văzduh. 

Unele ajung la ținta pe care noi o alegem. Altele se opresc pe drum, dar au zburat, au trăit, și-au șuierat voioase cântecul propriei vieți.

Lăsați copiii să-și ia zborul „Pentru că viața nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri”