TIMP PENTRU PARINTI

In ultimul timp descopar o tendinta ingrijoratoare in diverse familii prietene. Poate n-as fi scris despre asta, dar ma uimeste mult fenomenul si chiar simt nevoia sa-mi spun parerea.

Scenariul e acelasi si urmatorul: familii tinere, cu unul sau doi copii mici (cam in toate e vorba de copii de 1-3 ani). El munceste norma intreaga, ea munceste cu jumatate de norma sau e in concediul de crestere a copilului. El considera ca munceste mult pentru familie si vrea timp pentru el. E prea obosit ca sa iasa cu copiii in parc cand vine de la servici, n-are chef de joaca, prefera sa petreaca “timpul lui” in fata calculatorului sau televizorului, eventual cu o bere langa, care sa-l racoreasca. Ei i se pare ca el e egoist, nu intelege de ce n-are dreptul si ea la “timp pentru ea”, unde s-a rupt legatura aia frumoasa, care-i adusese impreuna si pe baza careia au creat familia asta minunata. Oboseala, stres, reprosuri cum ca “eu ma spetesc muncind si tu profiti de mine”, certuri. Cand isi mai baga coada si vreo bunica subiectiva, criza e gata.

Am avut si noi o scurta perioada din aceasta, cand David era micut si Catalin nu stia cum sa umple timpul petrecut cu el. Sincer, nu mai stiu cum am depasit-o. A trecut, cred, de la sine, atunci cand David a inceput sa reactioneze la mediul inconjurator, cand a inceput sa ceara atentie, sa ofere feedback-uri.

Intr-un fel, ii inteleg pe barbatii de care vorbeam mai sus. Sunt barbati, au preocupari serioase, jocurile copiilor sunt prea “copilaresti”, n-au rabdare. Poate sunt si intr-o perioada in care simt ca stau pe loc, ca nu pot evolua din cauza copiilor, ca nu traiesc viata pe care si-o doreau.

Toti avem perioade din astea. Cu mana pe inima spun ca si eu, chiar asa atasata de David cum sunt, am avut momente in care mi-am pus semne de intrebare. Dar au trecut repede. Pentru noi, mamele, e mai usor sa trecem peste astfel de momente, pentru ca feedback-urile din partea copiilor vin mai des si vedem mai usor rezultatele timpului investit in ei.

Nu stiu ce anume a provocat schimbarea in Catalin si l-a diferentiat de alti barbati. Cert e ca la un moment dat, in ciuda oboselii, a inceput sa-l ia pe David la joaca din proprie initiativa, sa-l plimbe prin padure, sa ma lase sa-mi revin atunci cand eram obosita sau suparata. Sunt convinsa ca daca ar fi acasa, s-ar comporta la fel cum o facea inainte de a pleca, poate chiar i-ar acorda lui David o atentie mai mare acum, cunoscand experienta departarii.

Mesajul meu pentru taticii descrisi mai sus e urmatorul:

Copiii vostri n-or sa mai aiba niciodata varsta pe care o au acum. N-or sa se mai joace niciodata asa cum se joaca acum. Calculatorul si televizorul n-or sa va dea niciodata inapoi momentele pe care le pierdeti din timpul copiilor vostri, din zambetele lor dezinteresate, din imbratisarile neconditionate pe care vi le ofera acum. Copiii astia mici cresc in asa un ritm, ca in scurt timp o sa va treziti ca-s adolescenti ca n-ati apucat sa petreceti timp cu ei.

E normal, e perfect normal ca fiecare din parinti sa aiba timp pentru el insusi si ca parintii sa aiba timp pentru ei doi impreuna, iar timpul asta poate fi ales in asa fel incat sa nu dauneze familiei.

Fuga in fata calculatorului sau a televizorului, oboseala invocata pentru a nu petrece timp cu familia, sunt de obicei pretexte care denota frustrari si nemultumiri. Frustrari legate de viata in general, sau de familie, nemultumiri proprii sau sadite in noi de alte persoane.
Pana la un anumit punct e normal sa simtim toti asa ceva. Sunt perioade normale din viata, dar suntem datori sa trecem prin ele gasind solutii ca viata de familie sa continue in armonie.

Totul depinde de prioritati iar prioritatile voi vi le stabiliti si le alegeti constient. Ati ales constient cand ati hotarat sa va casatoriti si sa va intemeiati o familie (in familiile pe care le am in vedere acum, stiu ca asa a fost). Ati iubit si ati visat ceea ce aveti acum, iar acum, ca viiorul v-a ajuns din urma, pareti coplesiti, iar fuga in lucruri care nu cer implicare emotionala e o solutie mai comoda.

E drept, viata te mai schimba. Visele de ieri au alta conotatie azi. E normal, toti evoluam, ne schimbam modurile de gandire, modurile de abordare a problemelor vietii, dar noi suntem cei care alegem in ce sens evoluam. Noi suntem cei care decidem care ne sunt prioritatile in viata.


Postarea de azi are si o dedicatie. E in primul si in primul rand pentru unul din taticii despre care am vorbit aici si care se va recunoaste in cuvintele mele spuse nu cu repros, ci cu drag si intelegere. E un tatic pe care-l cunosc din copilarie si pe care l-am admirat mult pentru libertatea de gandire si entuziasmul cu care a facut mereu lucrurile. I-am admirat modul in care vorbea despre cum vrea sa-si creasca copiii (inca dinainte de a-i avea), “lectiile” pe care le tinea celor din jur referitoare la educatia copiilor. Taticul asta are doi baieti adorabili si nastrusnici, care, ca orice copil, te pot coplesi in momente mai sensibile.
Aminteste-ti ce ai simtit cand i-ai avut pentru prima data in bate. Aminteste-ti cum imi ziceai ca e greu, dar nimic nu se compara cu asa ceva. N-au fost doar vorbe goale, credeai cu adevarat ceea ce spuneai. Am crezut si eu atunci in cuvintele tale si am fost mandra ca gandesti astfel.
Si-mi mai ziceai ceva. Acum multi ani (sa tot fie vreo 10, daca nu mai mult), intr-o discutie despre familie, am zis ca mi s-ar parea normal sa ma ocup eu de copii si de casa atunci cand voi avea o familie. Tu ai ramas contrariat si ai zis ca responsabilitatile astea trebuie impartite in mod egal intre cei doi soti/parinti. Au fost exact cuvintele tale.
Ti le intorc acum si-ti spun ca fiecare dintre parinti poate avea timp pentru el fara ca armonia familiei sa aiba de suferit.