Stie ce e gradinita. In primavara a fost cu mine, cand lucram la Piatra.
Acum i-am explicat ca nu voi mai sta cu el. A parut nu doar impacat, ci chiar entuziasmat: “Meg Tei nita” Adica merge cu Matei la gradinita, finutul meu, cu care se intelege foarte bine. “Mama nu mini nita”.
Eu imi facusem planuri pentru mine. Tiii, ce de-a timp liber! Pana la 12 merg in oras, ma lafai prin magazine, platesc facturi, ma plimb in voia cea buna.
Bun. Am ajuns, l-am dezbracat si am pornit spre clasa. Moment in care s-a cocotat in bratele mele si s-a tinut strans ca o maimutica. Anticipasem asta, asa ca l-am lasat. Matei tot insista sa-l las jos sa se joace cu el. I-am zis ca va cobori imediat ce e pregatit.
Am mers apoi la jucarii. A strans in jurul lui mai multe masinute, tot cu ochii pe mine, sa nu plec. Am stat putin de vorba cu educatoarea si, intr-un moment cand David parea ca e linistit, mi-am zis ca pot sa plec.
Bineinteles ca mama atasata din mine m-a impuns sa-mi iau ramas bun. Asa ca a trebuit sa mai stau. Fix ca sa asist cum un copil vine si ia o masinuta din cele stranse de David langa el. Vai, ce plans! Si ce urlete! Si ce lacrimi de crocodil i se innodau sub barba!
Si-a facut numarul, l-am tinut in brate, apoi l-am convins sa renunte la cateva masinute si sa pastreze doar vreo 4.
L-am pus apoi singurel la o masuta, impreuna cu masinutele si i-am zis ca merg pe hol sa aduc ceva din geanta. Si am plecat.
Nu stiu ce-a mai fost, aflu in jumatate de ora. El parea oarecum resemnat cand am iesit pe usa.
Stiu doar ca nu mi-a ars de nici o plimbare. Am terminat cumparaturile in 15 minute si m-am invartit fara noima prin oras. Imi simteam inima mica, mica si aproape ma durea. Parca n-aveam nici un sens singura, fara el caruia sa-i povestesc, sa-i explic, fara el pe care sa-l urmez prin magazine sau cu care sa alerg prin centru.
Nu ma puteam gandi decat la faptul ca in strainatate mama e obligata sa stea cateva zile cu copilul la gradinita, pentru acomodare. Eu de ce am plecat? De ce?
Am rezistat cu greu imboldului de a ma duce inapoi si am venit acasa.
M-a ajutat ca am vorbit cu mama mea. Apoi m-am intalnit cu o vecina si am venit impreuna spre casa.
Nu-mi pot elimina golul din piept. Stiu ca el e capabil sa se adapteze si va trece relativ repede peste teama despartirii. Dar eu? Cand o sa-mi revin si o sa stau linistita in orele astea fara el?
7 comentarii:
tare am impresia ca pt noi, parintii, prima zi la gradi e un 'big deal' mai mare decat pt copiii nostri (cand am vazut-o ca intra atat de infipta ca un catar pe usa clasei, mie mi s-au impaienjenit ochii de lacrimi, ea doar avea chef de joaca) ; motiv pt care mi-am zis ca nu e cazul sa marchez momentul cat sa n-o emotionez aiurea si pe ea. de aici am decis ca nu e important sa o anunt ca voi mai disparea din peisaj (din cand in cand)- oricum aveam de gand sa ma tot invart pe acolo, dar nici sa-mi iau 'la revedere' - oricum eram turnul ei de control; mai mult cu un picior in curtea gradinitei si mai putin cu celalalt plimbandu-i fratele pe aleile din apropiere.
ma-ntreb, oare, cat nu e influentata panica lor de a noastra?
hang in there, mamico, stai putin sa vezi ce chestii faine o sa ne povestesti de la gradi peste inca putin timp
ps. o mama mi-a 'soptit' ca a fost sfatuita de catre o educatoare sa-si tina copilul acasa in primele 2 saptamani, mai exact pana se mai linistesc plansetele si.. panicile in general
*SI chestii faine, pardon (deh, simteam nevoia sa rectific :) )
Bafta multa la gradinita!
Cand am dus-o prima data la gradi si eu stateam cu micuta mea un pic cu ea, dar nu imi luam ramas bun sa nu o senisibilizez si mai mult si plecam cand nu ma vedea. daca ma vedea plecand atunci era jalea, dar asa daca nu ma vedea se comporta ca si cand nici nu as fi fost.
Va tinem pumnii sa fie bine!
Madi, va urez acomodare usoara, si tie si lui.
Un singur lucru as comenta, ca nu ma pot abtine :P. N-as pleca de langa copilu' meu fara sa ma vada sau spunandu-i altceva decat adevarul, pentru nimic in lume. Pana la urma tu esti persoana lui de referinta, ce spui tu e sfant pentru el. Si daca tu-i spui ca iesi putin, el se va astepta sa te intorci, pana la un moment dat (cand probabil nu mai stie ce sa creada). Stiu ca-i greu, pot doar sa-mi inchipui cum. Eu as insista mult pe povestit, pe explicat, pe asigurat de o mie de ori ca te intorci. Dar n-as iesi pe furis, as iesi atunci cand ar sti ca ies si ma intorc.
O imbratisare mare pentru voi.
ralu, sa-ti povestesc ceva; uneori, cand e vremea mai neprietenoasa, un grup de parinti organizeaza o ieseala la un loc de joaca inchis, deasupra caruia troneaza la loc de binemeritata cinste :) o cafenea pt parinti. si, noi, parintii, ne intindem la frappeuri ooore-n sir, copiii, fericiti si far` de parinti, isi vad de carioci, bilute si alte distractii in locul acela de joaca. si iti asigur ca, desi toti sunt mici (2-5 ani) absolut niciun copil nu plange dupa prezenta parintelui, de fapt ei nu plang deloc, n-au plans niciodata acolo, decat daca-s grav loviti. ti-o zic in perfecta cunostinta de cauza - in cafeneaua parintilor e un ditamai monitorul pe perete care ne permite sa observam tot ce se intampla 'sub noi'.
si pe cuvant ca nici macar unul dintre parinti nu s-a gandit sa-si anunte apriori si in mod oficial copilul "fata mea draga, azi mergem in locul x, tu te vei juca cu cativa copii, atentie, FARA noi, parintii. insa fii fara grija, vom sta la o aruncatura de bat, in cafeneaua de deasupra". n-a avut sens, toata lumea a venit acolo sa se distreze- parintii si ei sincer nerabdatori de destindere, copiii au adunat din zbor toate datele; "aha, se pare ca din cand in cand aici stam noi, copiii, si ne distram, la un moment dat vin parintii si ridica 'marfa' .. dupa care o pornim casile noastre."
si n-au plans nici prima oara, nici dupa ce s-au succedat luni intregi intre astfel de intalniri.
a fi cinstit cu copilul tau nu este totuna cu a-l burdusi cu 'stiri senzational de adevarate' care-i pot produce diverse anxietati.
cred ca uneori ne cam grabim cu raspunsurile. si ca, tot uneori, din zelul de a fi onesti (si cat mai echitabili) cu ei 'reusim' sa o dam in cealalta parte; il indesam cu mai multe informatii decat are el de fapt nevoie si-i creem tablouri false (-adevarate pt noi, straine pt ei), asteptari, iluzii sau angoase, care altfel POATE ca nici nu si-ar fi avut locul. cu mersul la gradi cred ca-s acolo strecurate cateva erori in 'sistemul' nostru, al parintilor, al educatorilor si al infirmierilor. cred ca arboram o mina cum ca se intampla ceva extraordinar de oficial, ceva grav, ne despartim, se-ntoarce lumea cu susu-n jos, vrem sa facem orice sa anticipam si sa anihilam din radacina eventuale plansete, impotriviri. (->plansete si impotriviri care poate nici n-ar fi existat daca invatam sa abordam lucrurile impartiali si dintr-o perspectiva cat de neviciata).
mai cred ca se-ntampla sa venim in intampinarea copilului cu prejudecatile noastre (despre gradinita) si ei o simt, ii tensioneaza.
eu as fi vrut chiar sa sa nu am niciun fel de angoase pe tema asta, pt ca fata mea are dreptul la propriile experiente, neinfluentate de nimic. nici macar de mine sau de gandurile mele nespuse.
deci a nu se-ntelege ca vreau sa fac pe mama perfecta, eu am fost aia care nu s-a putut desprinde de la geamul clasei ei 2 zile-n sir si care a lacrimat ori de cate ori am simtit (si vazut) ca ii este greu, ca intra intr-un conflict, sau ca se simte neinteleasa si neindreptatita. (partea buna este ca am mai slabit vreo 2 kile, asa, cu inceputul asta tembel de gradinita :) )
Mai intra in ecuatie si temperamentul copilului, cat e el de sociabil, de independent, de sigur pe sine.
Nici eu n-as pleca fara sa-i spun. Nu e deloc plăcut sa simti că te-ai pierdut de mama, sau, mai rau, ca mama a dispărut.
Retrospectiv, dupa 2 copii si 2 acomodari la copii...E tare greu! Dar se face mai usor, cu timpul. Si nu, eu nu cred ca puiul de om trebuie lasat acolo in orice conditii, ca s4e invata el, ca nu-l mananca nimeni si ca prea era legat de fusta mamei. Si am doi baieti :)
Cred ca fiecare copil (si mama!) are ritmul si limitele lui. Si cred ca e important sa le respectam, atata vreme cat avem asteptari de la copiii nostri. Dar gresesc si eu, din graba, din nerabdare, din X cauze...
Trimiteți un comentariu