CE AM ÎNVĂȚAT ÎN 2013 DE LA COPILUL MEU

 Aseară am deschis radio-ul la nimereală. Nu știu ce post era, dar se vorbea despre copii, așa că am ascultat. Tema emisiunii era “Ce am învățat în 2013 de la copilul meu” iar diverse mămici trimiseseră mesaje care de care mai emoționante. M-am recunoscut în multe dintre vorbele lor. Am retrăit bucuria și durerea când s-au citit cuvintele sakurei, care mi-au rămas în suflet încă de vara trecută, când le-am citit prima dată pe blogul ei. Și mă bucur din tot sufletul că în lume există părinți care cred în educația cu iubire necondiționată și în importanța timpului petrecut cu copiii și în importanța lucrurilor pe care noi, ca adulți, le putem învăța de la copii.

Nu pot menționa un anumit lucru pe care l-am învățat de la David sau de la alt copil în acest an. Poate a mă bucura de acum și aici, a avea încredere că se poate trece prin orice e dincolo de acum și aici.

O oră anume mi se întoarce mereu în minte când mă gândesc la 2013. O oră pe care mi-am propus să o reproduc de fiecare dată când am ocazia, în orice loc am ocazia. Pentru că a fost cea mai fericită oră din acest an, etalonul după care voi măsura fericirea, bucuria și veselia, cât voi trăi.

Eram în ultima zi din sejurul la mare. Bagajele le făcusem, așteptam să vină ora să plecăm. Am decis să facem o ultimă plimbare pe malul mării, să ne luăm rămas bun de la ea, cu promisiunea că ne vom întoarce. Nu știm când, dar ne vom întoarce.

Marea era agitată, gri, cu valuri mari și înspumate. Era înnourat și bătea un vânticel destul de rece, însă apa mării era caldă. Incredibil de caldă. Ne plimbam desculți pe mal, având grijă să nu ne udăm prea tare ca să nu ne fie frig. Am ajuns într-o zonă mai pustie și ne-am oprit. David era entuziasmat de valuri și m-a prins și pe mine entuziasmul. Ne apropiam de ele tiptil și fugeam repede din calea lor, să nu ne prindă. David râdea în hohote și striga cât îl ținea gura : “Mami, fugi, să nu te prindă! E apă de foc, ajutooor!!!!” Ne imaginam apoi că suntem pescăruși și zburam deasupra valurilor și prin valuri. Ne imaginam că suntem căței sau căluți și alergam prin valuri, sărind și râzând din tot sufletul. Apoi David se ducea departe și alergam unul spre celălalt, cu brațele deschise și ne strângeam tare în brațe când ne întâlneam învârtindu-ne prin valurile înspumate.

Ne-am jucat și am râs și ne-am bucurat din tot sufletul de ora asta a noastră și a mării. Ne-am udat pe haine și ne era frig, dar râdeam și țipam de răsuna plaja de voioșia noastră. Și nu conta ce zic ceilalți, nu conta ce cred ceilalți despre un adult care se zbenguie în neștire pe malul mării. Eram eu și David și marea și norii și joaca noastră.

Când mă gândesc la anul care trece ora asta de joacă pe malul mării e singura care-mi apare în minte. Singura care contează. Singura pe care vreau să o păstrez și s-o iau cu mine în anul care vine.