'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


duminică, 25 septembrie 2016

UITE CĂ SE POATE

După evenimentele descrise aici, am avut câteva zile groaznice.

Nu numai că nu-mi intraseră banii luna asta, dar știam sigur că nu-mi vor intra nici luna viitoare, ceea ce mă destabiliza complet, în contextul începutului de an școlar și al unor evenimente pe care le plănuisem pentru luna octombrie.

Am primit tot felul de sugestii, pentru care mulțumesc celor care s-au gândit la mine, dar nu mă simțeam în stare să fac nimic. Nici măcar să mă mai revolt.

Mi-am făcut niște socoteli, am evaluat cam cât urma să primesc pe traduceri, am amânat niște datorii, am vorbit la școală să plătesc ce am de plătit abia în noiembrie și cam atât. Știu, nu sunt o luptătoare. Nu în privința asta. Lupta cu instituțiile statului mi se pare așa un consum de timp și energie, că prefer să abandonez și să fac lucruri mai utile.

Până când un unchi de-al meu, care a trăit mulți ani în străinătate, obișnuit cu un sistem făcut pentru cetățeni și care chiar lucrează pentru cetățeni, a spus că nu, nu e normal ce s-a întâmplat și trebuie să se găsească o soluție, măcar una temporară.

- Cum, măi, spune el, adică nu ți-au intrat banii de atâtea luni iar ei te trimit acasă și-ți spun să mai aștepți două luni? Și copiilor ce le dai de mâncare în astea două luni? Așa ceva e de  neconceput.

Știu, mă gândesc eu, dar pur și simplu nu știu ce aș putea face. El, însă, nu-i împăcat cu situația. Mă pune să scriu o cerere, că se ocupă el.

Am scris. A mers cu povestea mea la primărie, pe la toate ușile la care a putut bate. Concluzia a fost că tot la Agenția de păți și prestații sociale trebuie să meargă.

Nu s-a mai dus acolo, știa deja că-i vor spune că nu există nicio soluție să primesc banii mai repede. A trimis, în schimb, mailuri la toate adresele pe care le-a găsit pe situl lor. A doua zi am fost sunată să merg să vedem cum facem cu banii.

Acolo actele erau deja pregătite. Primind sesizare de la București, s-a găsit o soluție de compromis. Mi-au dat stimulentul pe iulie și august din casierie, urmând ca eu să-i returnez în noiembrie, când intră banii de la ei.

Nu e situația ideală, dar s-a găsit o soluție care să-mi rezolve, temporar, problema. Tot nu-mi vor intra banii în octombrie, dar am o bază cu care să mă descurc până la jumătatea lui noiembrie. Nu am vrut pomană, nu am vrut un ajutor care nu mi se cuvenea. Am vrut doar banii mei și ai copiilor.

Am rămas, totuși, cu un gust amar. Când am fost prima dată la Agenție am întrebat de mai multe ori dacă chiar nu se poate face nimic, dacă nu pot merge undeva, la superiorii lor, dacă nu e cineva capabil să dea o dispensă sau orice altceva care să-mi permită să primesc banii mai devreme de noiembrie. Răspunsul a fost invariabil NU. Nimeni de la ei nu mă putea ajuta.

A fost nevoie de o reclamație ca să se găsească această soluție. Și nu pentru că chiar nu exista altă variantă. Ar mai fi fost una, care presupunea o intervenție la Trezorerie, dar le strica lor niște socoteli. De la NU SE POATE au ajuns la a alege din două variante, soluția care le dăuna lor cel mai puțin. Deci s-a putut face ceva.

În plus, unchiul meu a mai scos în evidență un aspect: în august, când s-au făcut plățile, ceea ce nu mi-a intrat mie, trebuia să le dea lor cu plus undeva. La fel și în septembrie. Înțeleg că e personal puțin și nu pot verifica dacă au intrat toți banii unde trebuia, dar în momentul în care au rămas niște sume în plus, înseamnă că un om (sau mai mulți, că sunt sigură că nu-s singura), nu a primit ce i se cuvenea. Și atunci da, verifici unde n-au intrat banii, nu aștepți să vină reclamație de la București, ca să dai cu subsemnatul apoi.

În fine, astea-s doar vorbe. Fiecare își face meseria cum crede.

Cu alocația nu s-a putut face nimic. Abia luna asta au primit și înregistrat dosarul. Acolo a fost vina cuiva de la primărie care nu a binevoit să se întrebe de ce dosarul ăla zace pe birou de 6 luni.

Niciun comentariu: