ÎNTR-O ȚARĂ NORDICĂ (SAU CUM AM VĂZUT EU EDUCAȚIA ÎN FAMILIILE DIN DANEMARCA)

Părerea mea despre agresivitatea îndreptată asupra copiilor e deja cunoscută celor care au discutat vreodată cu mine sau celor care îmi citesc blogul. Am scris de mai multe ori despre asta și, când apar discuții pe acest subiect, nu ezit să îmi exprim părerea, fie că ea e acceptată sau nu.

Este un subiect important pentru mine, nu pentru că aș fi fost maltratată în copilărie, cum s-a sugerat, ci pentru că eu văd dintr-o altă perspectivă metodele de educare a copilului. Și, repet, niciodată nu m-am ferit să-mi exprim părerea asupra acestor metode.

S-au creat în ultimul timp o serie de  tabere cu păreri diverse referitoare la legitimitatea de a educa sau nu cu „o pălmuță din când în când”. Unii sunt convinși până la cer și înapoi că o pălmuță nu doare și doar îl pune pe copil „la locul lui”. Alții sunt de acord și cu mai multe pălmuțe. Alții, ca mine, sunt total împotriva disciplinării fizice. Fiecare are argumentele lui, mai mult sau mai puțin valabile în ochii celorlalți. Si totul a pornit de la atitudinea față de bătaie a unui stat nordic.

Ce vreau eu să povestesc e din ceea ce am văzut cu ochii mei, în puținul timp pe care l-am petrecut într-o țară nordică și concluziile la care am ajuns și în urma unor discuții cu unii români care locuiesc acolo.

Nu o dată, în discuțiile despre creșterea copiilor în Danemarca, mi s-a reproșat că nu văd realitatea. Tinerii de acolo sunt total nedisciplinați, poartă cercei peste tot, fac sex la 16 ani, fac totul de capul lor. Nu mai spun de ideea de a nu trata copilul imediat ce-i curge nasul sau tușește, de faptul că, chiar și în toiul iernii copiii dorm la prânz afară, că părinții îi lasă să iasă afară, pe ger, îmbrăcați în tricou și pantaloni scurți (chiar dacă respectivii copii au 11 sau 16 ani și, teoretic, ar trebui să știe când le este frig). Dar, lucrul cel mai criticat, a fost faptul că părinții nu își controlează copiii.

E drept, unele lucruri de acolo m-au uimit și pe mine, dar le-am luat ca parte din cultura lor și nu le-am judecat. Am judecat, însă, pe cei care criticau faptul că cei de acolo nu știu să-și disciplineze copiii.

Păi hai să vedem. Acolo adulții nu-i bat pe copii ca să fie ascultați. Ideea de „eu te-am făcut eu te omor” cade din prima.  Părinții discută cu copiii, le explică, le arată prin propriul exemplu ce au de făcut și cum ar trebui să se comporte.

Un lucru pe care l-am remarcat și mi-a plăcut și mi-a fost confirmat și de alte cunoștințe din Danemarca (pentru a mă asigura că nu doar în familia pe care am cunoscut-o se întâmplă asta), a fost programul fix de masă. Toată familia se adună seara, in jur de 6-7, în jurul mesei și mănâncă, povestesc ce au făcut peste zi, discută etc. În câte dintre familiile de la noi se întâmplă asta? Vă spun eu: în foarte puține. În familia mea , de exemplu, în cei 7 ani si mai bine de când suntem părinți, foarte rar am stat toți trei la masă. Ba unul era plecat, ba altul mai avea de lucru, ba că „nu mi-e foame acum, mâncați voi, că eu mănânc mai târziu” etc. Sigur, sunt și zile când mâncăm toți trei, dar asta se întâmplă așa rar că și David observă și spune că i-ar plăcea să facem asta mai des. Iar ca noi sunt foarte mulți alții.

Iar alimentația lor e variată. Se consumă legume, fructe, carne, lactate, orez, făinoase, din toate câte ceva de-a lungul săptămânii. Recunosc că mie mi-e foarte greu să mențin o alimentație variată. Abia sarcina a doua m-a obligat să consum mai multe legume și mai multe fructe, să caut rețete variate, să fac combinații mai sănătoase. Nu pentru că am vrut neapărat, ci pentru că organismul m-a obligat, respingând cu hotărâre multe dintre obiceiurile mele alimentare proaste. Nu mă dau în vânt după gătit, de cele mai multe ori nici programul nu-mi permite, și de aceea, de obicei aleg variantele cele mai simple, care nu-s chiar recomandate de nutriționiști. În Danemarca, însă, am văzut că se gătește variat, cu multe legume.

Iar dulciurile sunt limitate. Nu pentru că nu s-ar găsi în casă, ci pentru că ei sunt obișnuiți să mănânce dulciuri doar în week-end. Nu-i ca la noi că trebuie să ai ceva dulce zilnic, dacă se poate să mănânci toată punga de biscuiți sau toată tableta de ciocolată dintr-o suflare. Nu. Un pachet de biscuiți ține și câteva săptămâni. Eu, să găsesc ceva dulce pe placul meu, aș mânca și cu ochii. Prefer să nu-mi cumpăr decât să trebuiască să mă abțin de la a-i mânca. Erau acolo niște biscuiți glazurați demențiali. Muream când vedeam că stau zile întregi în sertar fără să se atingă nimeni de ei sau că se mânca doar unul din când în când. Eu aș fi devorat pachetul în doi timpi și trei mișcări. Asta pentru că eu am gusturile corupte. La noi mâncatul dulciurilor e haotic și începe din copilărie. Toată lumea oferă dulciuri copiilor, fără regulă, fără să întrebe părinții, fără să se întrebe dacă e corect ce fac. „Lasă, că asta e bucuria copiilor”. O bombonică azi, o ciocolățică mâine, dimineața, seara, înainte de masă, după masă, nu contează. În multe familii se gătește ceva dulce de 2-3 ori pe săptămână. Și așa ajungem să nu mai rezistăm dacă nu mâncăm ceva dulce zilnic.

Ei bine, în Danemarca copiii mănâncă dulciuri vineri seara si în weekend. Și adulții la fel. Funcționează foarte bine. Se face din asta o ocazie specială: vineri seara, un film în familie, o prăjitură, niște gogoși, etc. În felul ăsta se apreciază mai mult atât dulciurile cât și timpul liber si momentele cu familia

Apoi ora de somn când, teoretic, copilul ar trebui să meargă singur la culcare. Chiar am auzit persoane care, sub influența filmelor americane, visează la copii care vin să-și pupe părinții și să le spună noapte bună apoi merg singurei în camera lor. Ei bine, nu-i chiar așa, mai ales la vârste mai mici. Cunoștințele mele din Danemarca, chiar și la 7-8 ani ai copilului, merg cu el să-i citească ceva, să-l drăgălească un pic de noapte bună, etc. E drept, în general copiii dorm în patul lor sau chiar în camera lor. Noi nu am reușit să facem asta. La început pentru că am alăptat până la înțărcarea naturală (chiar nu știu nimic despre alăptatul prelungit în Danemarca, așa că nu-mi dau cu părerea în privința asta). Apoi din cauza spațiului. Apoi din comoditate. David are patul lui, dar de fiecare dată când suntem singuri mi-e mai comod să dorm cu el. Mi-e mai comod să-l învelesc, să-l mângâi și să-l țin în brațe când visează urât. Somnul a fost mereu foarte important pentru mine. Nu am protestat niciodată la nenumăratele treziri nocturne din primii ani ai lui David și nici acum nu protestez, dar dacă pot să îi rezolv problema fără să-mi sară somnul pentru că m-am ridicat din pat, prefer să mai dorm un timp cu el.

În general, danezii sau importanță oricărui cuvânt spus de copii, sau văicăreală a lor. Sunt mereu alături de ei și le explică, pe înțelesul lor tot ce vor să știe. În familiile cu care am locuit (una de români stabiliți acolo și una mixtă – el danez, ea thailandeză), am văzut relații frumoase, fără certuri sau mai ales violență. Asta e o regulă acolo, nu o excepție, ca la noi.

Iar la școala nici unul nu-i mai bun sau mai prost sau mai fraier. Fiecare e stimulat separat, la ce este el mai bun, se caută să se identifice ce îl atrage pe copil mai mult. Acolo se merge mult pe creativitate. La noi abia de curând s-a început să se pună accentul pe aspectul ăsta și mai avem cale lungă până să-i realizăm cu adevărat importanța.

Și ii învață sa fie fericiti, nu doctori sau ingineri sau IT-iști. Acolo există o vorbă: ' arbejde glæde' = muncă fericită și pe asta se pune accentul. Oriunde lucrezi ar trebui să fii fericit, să lucrezi din inimă și nu din obligație, să îți placă ceea ce faci. Fericirea e tare importantă, îi învață sa fie fericiți.

Mai are rost să spun care-i situația la noi?

Ok, rămân extravaganțele  și exagerările tinerilor (din punctul nostru de vedere, al celor obișnuiți să criticăm și să judecăm totul și pe toți). Eu zic altceva. Hai să facem un exercițiu: hai să-i lăsăm în pace pe tineri, care-s cu aceleași porniri în orice loc din lume ar trăi și să ne uităm un pic la adulți.

Cum sunt ei acolo față de majoritatea adulților de la noi? Sunt cumva debusolați?  Își ling, cumva răni ale trecutului? Își îneacă cumva traume din trecut în alcool? Chiar, câți alcoolici danezi ați văzut voi, cei care ați stat vreodată în Danemarca, față de România?

Eu spun cu inima pe inimă că nu am văzut. Cei care consumau alcool în mod exagerat în locul unde am stat noi, erau polonezii, nu danezii. Ba chiar am asistat la o întâlnire a unor prieteni danezi unde, pe masă, în loc de veșnica sticlă de vin sau țuică de la noi, s-a scos frumos o sticlă de suc, acompaniată de o felie de prăjitură. Și erau bărbați în toată firea, nu copilandri.

Și este Danemarca o țară mai dezvoltată decât România? Este. Sunt danezii mai relaxați și mai fericiți decât românii? Sunt. Oare de ce? Cum au reușit ei să construiască o țară cu un nivel de trai mai ridicat decât al nostru?

Părerea mea e pentru că au fost lăsați să fie copii la vârsta copilăriei, adolescenți la vârsta adolescenței și tineri la vârsta tinereții. Nu au fost împinși de la spate să împlinească vrerea părinților și visele acestora și au fost încurajați să-și identifice propriile vise și să caute căi de a le împlini. Având voie să greșească și să învețe din propriile greșeli, fără să-i condamne nimeni. Apoi, ajungând adulți, nu și-au mai consumat energiile pentru a scăpa de inhibițiile create în copilăriei de cei care-i supuneau cu o pălmuță sau o jignire, de cei care le spuneau „știu eu mai bine decât tine ce-ți trebuie”. Nu s-au mai răzbunat pe copiii lor pentru palmele primite de la proprii părinți sau bunici.

Ce dacă unii își pun cercei în nas, în buze și prin alte locuri mai puțin vizibile? Trece și vârsta asta. Cât am stat în Danemarca nu am văzut un singur adult „împodobit ” ca un brad de Crăciun. Ce dacă mai fac și ce vor ei? Copiii pot fi ghidați și fără bătaie, li se poate explica orice și, vă spun din proprie experiență, că sunt mai înclinați să asculte când sunt tratați cu respect decât de frică.

Eu sunt recunoscătoare vieții că m-a dus, chiar și pentru puțin timp, în Danemarca. Sunt recunoscătoare pentru ce am văzut acolo, pentru ceea ce am învățat acolo.

NOTĂ: Mulțumesc Mihaelei că m-a ajutat să-mi pun  în ordine gândurile despre ce am văzut în Danemarca și pentru că mi-a confirmat părerea pe care mi-am făcut-o despre atitudinea danezilor față de familie în general și copii în special.

DESPRE FLORI ŞI PIŢIGOI

Ştim cânta la fel ca voi
Despre flori şi piţigoi
Cu vioara sau chitara
Iarna, vara, primăvara

Vrem să creştem să visăm, 
Împreună s-alergăm
Ne putem juca oricând
Dacă-i pace pe pământ

Toată viaţa m-au urmărit versurile astea.
Nu le-am mai auzit din copilărie şi nici nu am dat peste ele scrise pe undeva, dar mi-au rămas în suflet, la fel ca melodia Ciobănaşul aşa cum o cânta Ioan Luchian Mihalea împreună cu Minisong, la fel ca melodia cu "Hai să mergem la plimbare" pe care am tot căutat-o şi nici măcar nu-mi mai aminteam cine o cânta (azi am redescoperit-o, urmărind ultimul concert al grupului Song)

ŞI NOI AM FOST COPII

Dacă palma aia pe care ar trebui s-o dau copilului pentru că nu mă ascultă şi nu mă înţelege aş da-o soţului pentru că nu mă ascultă şi nu mă înţelege sau el mi-ar da-o mie pentru că nu-l ascult şi nu îl înţeleg, cum ar fi privit gestul ăsta de societate/biserică/orice altă entitate care admite bătaia ca mod de educare?

Copii sunt delicaţi. Sufletul lor e delicat ca florile. O palmă dată trupului (sau un urlet la nervi) e o petală smulsă din suflet (oh, şi din sufletul lui David au fost smulse destule petale şi le regret pe fiecare în parte). Pe de altă parte, o mângâiere şi un sărut sunt soare şi apă pentru suflet. Ele dau copilului bucurie şi încredere că cineva e mereu gata să-l asculte şi să-l înţeleagă. Calmul şi răbdarea, ferminatea exprimată cu iubire sunt cele ajung la sufletul copilului şi-l hrănesc cu bunătate şi-i dau puterea să înflorească.

Mulţi oameni nu-şi amintesc cum era când aveau 3-4-5 ani. Când îi întreb „nu făceai la fel când erai mic?” mulţi răspund că nu mai ştiu ce făceau atunci (sau îşi amintesc subit că şi ei au fost copii şi au avut aceleaşi porniri pe care le au copiii lor acum).

Eu îmi amintesc bine. De fapt, cele mai vii amintiri ale mele sunt de undeva din perioada 3-10 ani, poate un pic mai mult. Îmi amintesc cum îi priveam de jos pe adulţi, pentru că erau aşa de înalţi iar eu eram aşa de mica... poate de aceea îmi plăcea când tata mă cocoţa pe vitrina bunicilor: vedeam şi eu lumea de la înălţime. Îmi amintesc cum, uneori, cerinţele mele, care pentru mine aveau sens, păreau absurde pentru ei şi îi stresau, sau cum cei mari se amuzau de vorbe şi gesturi de-ale mele şi nu mereu înţelegeam ce e aşa amuzant în ce fac sau spun eu. Îmi amintesc cum adulţii se supărau pentru lucruri pe care nu pricepeam în ce mod le-am facut greşit. Acum, când privesc în urmă îmi dau seama ce anume îi supăra, dar atunci nu înţelegeam şi mă frustra chestia asta.

Mă uit la David şi nu pot să nu mă întorc în timp să caut prin amintiri momente în care reacţionam aşa cum reacţionează el acum. Şi mă redescopăr pe mine, la 4-5 ani, copil ca şi el, cu aceleaşi nevoi şi aceleaşi dorinţe. Poate un pic mai calmă şi un pic mai dispusă să accept vorbele celor mari şi să mă conformez.
 
Şi atunci, cum să nu mă las pe mine, adult, la o parte şi să nu mă aplec asupra bucăţii acesteia din mine care, deşi înţelege mult pentru vârsta pe care o are, nu poate cuprinde totul şi-şi exprimă cum poate neputinţa? Cum pot să-i ignor nevoile şi să-i impun modul meu de a gândi când şi eu am fost ca el şi am fost şi eu frustrată de toate lucrurile cărora nu le înţelegea rostul? Cum să „îl pun la punct” doar pentru că eu sunt obosită şi nervoasă, când el mi-a demonstrat de atâtea ori că mă înţelege în momente din astea şi mă iubeşte şi aşa obosită şi nervoasă? Cum să-l condamn pentru tantrumurile lui când el mă iubeşte în ciuda „crizelor” mele?

Şi noi am fost la fel. Să conştientizăm asta poate ne-ar ajuta să-i vedem pe copii aşa cum sunt şi nu aşa cum adulţilor din noi le-ar fi mai comod ca ei să fie.

DALLAS-UL COPILĂRIEI NOASTRE

Mda, am căzut în butoiul cu melancolie :). După ce am scris postarea despre Salvați de clopoțel, mi-au căzut ochii pe alt titlu care-mi trezește amintiri legate de colegii din școala generală: Dallas.

Cand eram prin clasa a 5-a sau a 6-a, nu mai știu exact, a început serialul Dallas. Aveam să aflu mai apoi că difuzarea se repetă cam la fiecare generație: părinții noștri au crescut cu Dallas, noi am crescut cu Dallas, acum câțiva ani a fost difuzat din nou, aflu azi că a fost lansat noul serial Dallas 2012.

N-o să spun și eu acum că-i un serial veșnic actual, sunt alți entuziasmați care nu contenesc să spună asta. Cert e că ne-a marcat și pe noi, copiii de atunci, așa cum a marcat și alte generații.

Vă amintiți de cântecul acela cu ”oan, ciu, free / Pamela vrea copii….”? Ei bine, noi nu ne-am oprit la el. Ne-a plăcut atât de mult serialul și am fost atât de entuziasmați încât ne-am făcut propriul nostru Dallas. Fiecare dintre noi a primit numele unui personaj pe baza caracterelor noastre și a simpatiilor create în clasă. 

Aveam, astfel, propriul nostru JR si pe bune că era un JR Ewing în miniatură, șmecher și care conducea detașat atunci când era vorba de șotii. Sue Ellen era prietena mea cea mai bună de atunci, Bobby era Bobiță al nostru. Cu mare părere de rău nu-mi mai amintesc cine erau Pamela și Cliff, nici Lucy, Ray și celelalte personaje. Dacă cineva dintre voi își amintește, vă rog să-mi spuneți și mie.

Eu eram Miss Ellie, pentru că eram cea mai mare, șefa clasei, cea mai „respectată” dintre toate fetele. Simpatia mea și-o disputau Jock și Clayton, în realitate buni prieteni. Chiar discutam nu demult cu una dintre colegele de atunci, și ne gândeam că ei doi, Jock și Clayton ai noștri aveau o relație specială. Nu deseori se întâmplă ca doi băieți să fie buni prieteni chiar dacă le place aceeași fată. :).

Ei bine, implicarea noastră nu s-a limitat doar la a prelua numele personajelor. În pauze se desfășurau adevărate reluări ale anumitor scene din serial. Mare vâlvă a făcut scena divorțului dintre JR și Sue Ellen, divorț în toată regula, cu avocați și judecător și martori, adevărată scenă de film. Ce păcat că pe vremea aia nu aveam camere de filmat! Așa ceva merita imortalizat.

Pentru multă lume cele mai frumoase perioade din viață sunt anii de liceu sau anii de facultate. Pentru mine, anii cei mai dulci au fost cei de școală generală, anii din care datează și cele mai vechi prietenii. Sigur, și liceul și facultatea au avut farmecul lor și mi-au adus prieteni foarte buni, pe care îi iubesc din tot sufletul, dar pe primul loc în inima mea rămân cei 8 ani petrecuți împreună cu colegii de școală primară și generală, indiferent cât de mult a trecut de atunci și cât de departe suntem acum unii de alții.

Clasa noastră a fost o clasă specială, după spusele multor dintre persoanele care ne-au cunoscut. Nu eram doar colegi, ci eram și prieteni (prietenia aceea sinceră și dezinteresată ce se naște între copii) și, cu foarte puține excepții, făceam totul împreună. Dacă trebuia să mergem undeva (de exemplu la Clubul copiilor), ne dădeam întâlnire într-un punct comun și plecam și ne întorceam împreună. Eram o trupă mărișoară, care ieșea cu siguranță în evidență. Când unul dintre băieți a fost operat de apendicită, ne-am strâns cu toții și am mers în vizită la spital, umplând salonul cu glumele și chicotelile noastre. Spre finalul clasei a 8-a, țin minte că am ieșit tot în grup mare, de mai multe ori, la mici picnick-uri pe dealuri (acum asta nu e o chestie deosebită – copiii ies de timpuriu singuri prin oraș - dar atunci era). Eram veseli și eram uniți. La 2 ani după terminarea școlii generale, am decis să facem o reîntâlnire. Și ne-am strâns mulți, aproape toți din clasă. N-am mai reușit să organizăm alte întâlniri de proporții, dar unii dintre noi păstrăm legătura pe Internet sau chiar prin scrisori clasice (una dintre prietenele de atunci e acum măicuță și corespondăm prin scrisori clasice)

Voi vă mai amintiți?

 

 

SALVAȚI DE CLOPOȚEL

Eram în școala generală când urmăream serialul Salvați de clopoțel. Pentru mine filmul avea o însemnătate aparte, amuzantă, având în vedere că pe atunci numele meu de familie era Clopoțel :). Nu o dată s-au făcut glume în clasă pe tema asta, glume simpatice, de care îmi amintesc cu plăcere.

De-a lungul anilor, mi-aș fi dorit să revăd serialul. Chiar îmi plăcuse și-mi era dor de personajele din el.

Acum vreo două luni, l-am regăsit, pe Vplay. Vai, câte amintiri! Pur și simplu l-am sorbit, în ciuda faptului că primul sezon mi s-a părut cam stângaci realizat (nici ultimul nu m-a încântat, dar sezoanele 2 și 3 au fost chiar amuzante).

Pentru un adolescent de acum, poate serialul n-ar spune chiar multe. Ce ți-e și cu tinerii ăștia îmbrăcați demodat, care nu fumează, nu beau nici măcar o bere și nu fac glume proaste, așa cum fac majoritatea tinerilor de prin serialele realizate în prezent!

A fost o vreme când mă uitam la serialele de pe Disney Channel. Nici unul nu m-a atras atât de mult ca reîntâlnirea cu Salvați de clopoțel. Hainele alea chiar se purtau pe vremea mea! Pe bune, chiar mai erau persoane care se îmbrăcau așa. Cărămida de telefon a lui Zack, a fost cândva realitate iar în serial chiar are farmec. Și chiar a fost o vreme când fumatul la vârste fragede nu era cool și nici consumul de alcool.

Parcă am mai întinerit amintindu-mi de vremurile acelea, de colegii și prietenii cu care comentam episoadele. Colegi și prieteni dintre care cu puțini am mai păstrat legătura, dar de care mi-e tare drag să-mi amintesc.

Pentru voi, dragii mei, colegii mei din școala primară și generală, pentru anii  pe care i-am petrecut împreună și de care sper că vă amintiți și voi cu drag:

SATELE MELE - PARTEA I - VALEA VIEI

Uneori munca pe care o facem, în aparenta ei banalitate, ne deschide porți. Unele sunt oportunități care ne proiectează în viitor și ne dau speranță. Altele sunt porți deschise către trecut, către amintiri pe care le credeam îngropate sau, mai rău, uitate și care ne învăluie și ne duc departe, în vremuri la care rar ne mai gândim. Asta mi s-a întâmplat ieri, traducând un articol scurt în care un poet vorbea despre satul natal. Așa frumos descria ceea ce simte de fiecare dată când revine în satul în care a copilărit, atâta nostalgie se simțea în vorbele lui, că m-am pierdut deodată eu însămi în amintiri. În paralel cu traducerea, retrăiam amintiri despre ulițele copilăriei, despre cărările pădurilor, despre casa bunicilor și câmpurile pe care alergam când eram de-o șchioapă.

 Și toate amintirile din acele vremuri, m-au asaltat nebune, confirmându-mi încă o dată că memoria copiilor e imbatabilă, că degeaba credem noi că ei nu-și amintesc. Își amintesc mai bine decât noi locuri și oameni și întâmplări pe care mintea noastră de adult nu le surprinde cu aceeași intensitate.

N-am putut adormi până n-am scris această postare. O împart cu voi. Vă invit ca, printr-un mic exercițiu de imaginație, să mă însoțiți pe mine, copilul de acum 20-25 de ani, în primul dintre satele în care am copilărit și care mi-a rămas cel mai bine întipărit în minte.

Scriu aceste rânduri, care pentru unii pot părea prea multe, dar care acoperă foarte puțin din tot ceea ce simt, cu gândul la cei care m-au însoțit atunci prin viață : bunicii (toți patru, deoarece în locurile acelea aveau deseori loc întalniri ale familiei extinse), părinții, fratele meu, mătușile și unchii (cu un gând special pentru mătușa Liliana, care a fost o prezență constantă în zilele petrecute acolo), verișorii, și toți ceilalți prieteni care, citind această postare, își vor aminti că au trecut pe acolo, că ne-au cunoscut în acele timpuri.

 Pornim, așadar, împreună, spre Valea Viei care se află într-o margine a orașului Piatra Neamț. De la Stadion o luăm la dreapta, în sus, pe dealuri, până hăt, departe, în marginea pădurii. Nu știu cum mai arată locurile acum. Sunt mulți ani de când nu îndrăznesc să pun piciorul pe drumul întortocheat pe care în copilărie l-am străbătut de sute de ori.

 Îl visez uneori. Mă cheamă din urmă cu 20 de ani, uneori abrupt, prea abrupt ca să-l pot urca pe vremea ploioasă din visul meu, alteori senin și lin, mărginit de copaci care-și scutură ușor frunzele arămii în lumina soarelui tomnatic. E de fiecare dată altfel și, totuși, e același și mă duce în același loc în care mă ducea în copilărie, în colțul de rai în care am copilărit timp de 10 ani.

Locul acesta, după care îmi bate încă inima și pe care regret din tot sufletul că nu voi putea vreodată să i-l arăt lui David decât în poze, mă cheamă și el. Visez periodic că zbor. Plutesc deasupra satului, mă îndrept în rotiri largi, peste dealuri, spre pădure, deasupra casei în care, neștiute de cei care au trăit în ea după ce noi am plecat, se află câteva dintre rădăcinile mele. Am prins rădăcini în fiecare loc în care am stat și, deși bravez de cele mai multe ori și declar că nu mă atașez de locuri și lucruri, descopăr periodic, că nu e așa. Mi-am impus de-a lungul vieții să nu sufăr după lucruri și locuri, dar tânjesc uneori după ele, după amintirile cuprinse în ele.

Ajungem la ultimele case din Valea Viei. La stânga lăsăm ulicioara ce coboară spre casa lui nenea Guliță. Mai în față, tot în stânga, locuiește tanti Safta, o femeie incredibil de micuță, bună prietenă cu bunica. Scrânciobul din curtea ei ne atrăgea ca un magnet și era una dintre plăcerile noastre să mergem în vizită la tanti Safta, ca să ne dăm în leagăn.

În apropiere, drumul se desparte în două. Tot înainte, lăsăm în dreapta un delușor și ajungem pe câmpurile din marginea pădurii, folosite atunci pentru fân. Revin la ele. Sunt și ele parte integrantă a poveștii.

O luăm, întâi, spre dreapta, pe lângă delușor. Avem în dreapta linia de înaltă tensiune, care coboară din pădure, loc unde ziua pasc animalele iar seara se adună tineretul din sat. Nu o dată m-am învârtit și eu printre tineri, căscând gura la poveștile și jocurile lor.

Când drumul ajunge la pădure, cotește brusc la stânga, la capătul delușorului și ne apar deodată, în față, curtea, cantonul silvic, livada.

Nu, nu intrăm încă pe poarta. Rămânem încă pe delușorul de care am tot amintit și care e acum ne e în stânga, în dreapta fiind pădurea. Urcăm un pic si dăm imediat, pe dreapta, de un tei. Un tei mare care aduna în fiecare vară bunici, copii, nepoți, prieteni. Sub teiul ăsta petreceam cu toții câte o zi întreagă, în veselie, povestind vrute și nevrute, umplând sacoșele de flori parfumate ce urmau să fie uscate și transformate în leacuri trupești și sufletești. Mai sus, chiar unde dealul e mai înalt (sau, cel puțin, așa îmi amintesc eu) mai e un copac. Nu știu ce fel de copac e, însă sub el se odihnea uneori bunica, atunci când ieșea cu vaca la păscut. Mi-o amintesc pe ea, bunica mea micuță și bătăioasă, așezată sub acest copac, cu o carte de rugăciuni în mână, citind în timp ce vaca păștea în apropiere. Și de acolo, de sub copacul acela din vârful dealului, bunica părea că veghează asupra întregului sat. Într-un fel, chiar asta făcea. Multe familii din partea locului au beneficiat de pe urma cunoștințelor ei în ale leacurilor și plantelor medicinale (și nu numai).

Aruncăm o ultimă privire asupra satului și ne retragem. Coborâm cărarea pe care am venit, lăsăm în urmă teiul și ajungem în fața porții. O deschidem. În dreapta, ne salută vesel Rex, cățelul negru care, împreună cu Lăbuș, cățelul alb care păzește curtea din spate, erau partenerii noștri de joacă nelipsiți, mai ales iarna, când bunicul umplea sacii de plastic cu fân iar noi îi foloseam pe post de săniuță. Ah, sacii umpluți cu fân! O invenție binecuvântată care ne-a bucurat nespus iernile acelor ani.

 În stânga, un zarzăr mic, întocmai ca al lui Topârceanu, freamătă de fericire că ne vede. În curtea lungă mai sunt câțiva copăcei. Memoria mă trădează și nu-mi mai amintesc câți și ce fel de copaci sunt. Știu însă, sigur, că după ce treci de zarzăr, în gardul din stânga curții se deschide o poartă.

 Intrăm în livada cu pruni. Prunii au fost plantați de bunicii mei pe un deal. Rădăcinile lor ajută terenul să fie stabil, să nu alunece în vale, peste ogorul cu cartofi și alte legume. Crengile lor erau unul dintre locurile noastre preferate de joacă, mai ales când erau pline de fructe dulci ca mierea, de care nu ne mai săturam. În vale, bunica muncea pe ogor. Noi ne învârteam în jurul ei, ne minunam de verzele mari, cu foi multe, ne mai oripilam de câte un vierme mare. Bunica ne povestea despre legume. Când ne plictiseam, ne cățăram prin copaci.

Urcăm dealul, printre pruni și revenim în curtea din fața casei. De la poartă, o alee pietruită duce spre casă. Pe gardul din dreapta, seara, înflorește Regina Nopții, din câte îmi amintesc, albă, cu parfumul ei amețitor.

Nu intrăm pe ușa din față. E folosită rar. Ocolim casa prin stânga. După colț mergem pe aleea atăt de strâmtă că, dacă întindem brațele, în dreapta atingem casa, în stânga atingem gardul livezii cu pruni. La capătul zidului, ieșim în curtea din spate. În stânga, gardul livezii, își continuă drumul. Noi o luăm la dreapta, spre intrarea în casă. Zăbovim un pic în prag, cu spatele la ușă și fața spre curte. În față, o masă lungă, din lemn, cu bănci la fel de lungi, tot din lemn. E masa unde se desfășoară de obicei întâlnirile familiei noastre. Suntem mulți, bunicii au trei copii și patru nepoți (sora și verișoara mea nu erau născute pe atunci) dacă mai adaugi prieteni și alte rude, ne adunăm un grup considerabil.

Tot în fața noastră, în spatele mesei, e ograda cu păsări. Ah ce mai sărea cocoșul roșcat! Dar nici eu nu mă lăsam. Mă apăram cu un băț lung. Mai la dreapta, lângă gardul ogrăzii, se află cuștile iepurașilor. Nu țin minte să-i fi avut mult timp, dar știu ca au fost acolo.

Urcând în dreapta, ajungi la șura de lemne, la marginea căreia sunt legate de grindă două scrâncioburi  din sfoară: unul pentru mine și unul pentru Cătălin, fratele meu. Nu știu ce-i cu vârsta asta a copilăriri, parcă nu ți-e teamă de nimic din ce te sperie când crești. Ne dădeam în scrâncioburile alea fără protecții, cu o scândurică drept suport, până aproape ajungeam cu spatele la acoperișul șurei iar cu picioarele ajungeam aproape de șura mai mică, de peste drum, unde se depozitau castane și ghindă pentru porci. Acum mi-ar fi frică să mai fac asta. Și mi-ar fi frică și să-l văd pe David aventurându-se astfel.

Ne-am dat în leagăne. Am zburat o clipă peste ani. Acum coborâm înapoi spre casă. Nu vom intra. Câteva dintre amintiri, cele mai intime, e bine să rămână în tăcere. Lângă casă, în partea dreaptă, înainte de a urca spre șură, e bucătăria de vară, micuță, cu plita pe care în serile de vară fierbea mămăliga sau unde se coceau râșcovii portocalii umpluți cu brânză sărată. Un deliciu!

Vă amintiți leagănele? Revenim la ele. Le lăsăm pe ele în stângă iar șura cu castane în dreapta și deschidem portița care ne duce în grădină. Dincolo de poartă drumul duce, în dreapta spre grajduri, iar în stânga spre fânar. Chiar în față e sera plină de castraveți, roșii, ardei și alte legume. Lângă seră se întinde grădina mare, care se oprește în marginea pădurii. Urmăm drumul spre fânar, adică de la portiță spre stânga. Facem un ocol spre stânga, îl salutăm pe Lăbuș, care-și are cușca în partea stângă a drumului și ieșim pe poarta mare din spate. Închidem astfel, ca un cerc ,drumul care vine dinspre sat, cel care ocolea delușorul bunicii prin stânga.

În dreapta e pădurea. Pădurea mea dragă, în care umblam cu părinții și bunicii după ciuperci, scânteiuțe și floarea paștelui. Pădurea plină de frunze uscate prin care noi, copiii, alergam și săream ca iepurașii. Pădurea cu poieni, în care îmi doream mereu să văd căprioare. Nu le-am văzut. Îmi povestea bunica amuzată că odată, pe când aveam 2 sau 3 ani, aș fi văzut un bursuc și m-am speriat atât de tare încât cu greu a reușit să-mi liniștească plânsul. O cred pe cuvânt. Întâmplarea respectivă mi s-a șters total din minte.

 În dreapta, spuneam, e pădurea. În spate, gospodăria bunicilor. În stânga și în față, cât vezi cu ochii, sunt dealurile unde fânul îmi creștea până la brâu. În mai culegeam buchete enorme de ciuboțica cucului. Buchete atât de mari că nu le puteam cuprinde cu mâinile. Umpleam atunci cu ciuboțica cucului casa bunicilor, apartamentul nostru și catedra doamnei învățătoare. Vara, dealurile ne dăruiau margarete. O întindere nesfârșită de margarete din care făceam coronițe și pe care le aduceam acasă în buchete mai mari decât noi.

În mijlocul întinderii ăsteia trona un măr domnesc cu crengi groase, care ne erau culcuș în zilele de vară. Ca să savurăm mai bine fructele mari, le zdrobeam de pietre, ca să lase suc dulce cu care ne mânjeam până la urechi. Mai erau câțiva meri pe câmpurile astea. Nu mai știu câți. Undeva în marginea câmpului era un izvor străjuit de plante de coada calului.

Acum îmi dau seama că mult timp după ce bunicii s-au mutat, când căutam în mintea mea un loc care să mă liniștească, ”my happy place” cum i se spune, la dealurile astea visam. La vântul prin iarba înaltă, la freamătul pădurii, la norii albi pe cerul albastru.

Să ne ridicăm și noi acum spre cerul albastru. Plutim ușor, ca într-un vis frumos, deasupra pădurii, deasupra dealurilor unde oamenii cosesc margaretele sau culeg merele. Mângâiem cu privirea ogorul străjuit de dealul cu pruni, grădina din partea cealaltă, înspre pădure. Între ele casa bunicilor. Casa în care „m-am trezit”, casa albă cu uși și ferestre verzi. Casa de care mi-e dor uneori cu disperare. Casa în care știu ca nu voi mai intra vreodată, dar nici nu vreau să intru. Refuz să las ceva din locurile astea, așa cum mi le amintesc eu, să dispară sau să moară. Am făcut greșeala asta la puțin timp după ce bunicii au plecat din Valea Viei. Ne-am întors acolo din dor. Dealurile erau împrejmuite cu garduri, nu se mai alerga pe ele, fuseseră împărțite oamenilor din sat, care cultivau pe ele cele de trebuință. Nici urmă de margarete. Doar izvorul și un corn pe care am uitat să-l menționez (pentru că nu-mi plac coarnele) mai aminteau de locurile în care copilărisem.

Și am rămas cu visele. Cu visele în care drumul mă cheamă și uneori mă chinui să-l urc, pe ploaie și prin noroi, alteori alerg voioasă pe el, în lumina toamnei, prin covorul de frunze gălbui și arămii. Uneori, după ce străbat drumul, plutesc în cercuri tot mai strânse, deasupra pădurii, a dealurilor și a casei acum pustii. Alteori ferestrele casei sunt luminate și, în lumina gălbuie se văd umbrele bunicilor care ne așteaptă.

Aveam 10 ani când bunicul s-a pensionat și a trebuit să lase în urmă cantonul. S-a întors pe meleagurile lui natale, alt loc drag al copilăriei mele, în care vă voi duce, însă, cu altă ocazie.