ÎNTR-O ȚARĂ NORDICĂ (SAU CUM AM VĂZUT EU EDUCAȚIA ÎN FAMILIILE DIN DANEMARCA)

Părerea mea despre agresivitatea îndreptată asupra copiilor e deja cunoscută celor care au discutat vreodată cu mine sau celor care îmi citesc blogul. Am scris de mai multe ori despre asta și, când apar discuții pe acest subiect, nu ezit să îmi exprim părerea, fie că ea e acceptată sau nu.

Este un subiect important pentru mine, nu pentru că aș fi fost maltratată în copilărie, cum s-a sugerat, ci pentru că eu văd dintr-o altă perspectivă metodele de educare a copilului. Și, repet, niciodată nu m-am ferit să-mi exprim părerea asupra acestor metode.

S-au creat în ultimul timp o serie de  tabere cu păreri diverse referitoare la legitimitatea de a educa sau nu cu „o pălmuță din când în când”. Unii sunt convinși până la cer și înapoi că o pălmuță nu doare și doar îl pune pe copil „la locul lui”. Alții sunt de acord și cu mai multe pălmuțe. Alții, ca mine, sunt total împotriva disciplinării fizice. Fiecare are argumentele lui, mai mult sau mai puțin valabile în ochii celorlalți. Si totul a pornit de la atitudinea față de bătaie a unui stat nordic.

Ce vreau eu să povestesc e din ceea ce am văzut cu ochii mei, în puținul timp pe care l-am petrecut într-o țară nordică și concluziile la care am ajuns și în urma unor discuții cu unii români care locuiesc acolo.

Nu o dată, în discuțiile despre creșterea copiilor în Danemarca, mi s-a reproșat că nu văd realitatea. Tinerii de acolo sunt total nedisciplinați, poartă cercei peste tot, fac sex la 16 ani, fac totul de capul lor. Nu mai spun de ideea de a nu trata copilul imediat ce-i curge nasul sau tușește, de faptul că, chiar și în toiul iernii copiii dorm la prânz afară, că părinții îi lasă să iasă afară, pe ger, îmbrăcați în tricou și pantaloni scurți (chiar dacă respectivii copii au 11 sau 16 ani și, teoretic, ar trebui să știe când le este frig). Dar, lucrul cel mai criticat, a fost faptul că părinții nu își controlează copiii.

E drept, unele lucruri de acolo m-au uimit și pe mine, dar le-am luat ca parte din cultura lor și nu le-am judecat. Am judecat, însă, pe cei care criticau faptul că cei de acolo nu știu să-și disciplineze copiii.

Păi hai să vedem. Acolo adulții nu-i bat pe copii ca să fie ascultați. Ideea de „eu te-am făcut eu te omor” cade din prima.  Părinții discută cu copiii, le explică, le arată prin propriul exemplu ce au de făcut și cum ar trebui să se comporte.

Un lucru pe care l-am remarcat și mi-a plăcut și mi-a fost confirmat și de alte cunoștințe din Danemarca (pentru a mă asigura că nu doar în familia pe care am cunoscut-o se întâmplă asta), a fost programul fix de masă. Toată familia se adună seara, in jur de 6-7, în jurul mesei și mănâncă, povestesc ce au făcut peste zi, discută etc. În câte dintre familiile de la noi se întâmplă asta? Vă spun eu: în foarte puține. În familia mea , de exemplu, în cei 7 ani si mai bine de când suntem părinți, foarte rar am stat toți trei la masă. Ba unul era plecat, ba altul mai avea de lucru, ba că „nu mi-e foame acum, mâncați voi, că eu mănânc mai târziu” etc. Sigur, sunt și zile când mâncăm toți trei, dar asta se întâmplă așa rar că și David observă și spune că i-ar plăcea să facem asta mai des. Iar ca noi sunt foarte mulți alții.

Iar alimentația lor e variată. Se consumă legume, fructe, carne, lactate, orez, făinoase, din toate câte ceva de-a lungul săptămânii. Recunosc că mie mi-e foarte greu să mențin o alimentație variată. Abia sarcina a doua m-a obligat să consum mai multe legume și mai multe fructe, să caut rețete variate, să fac combinații mai sănătoase. Nu pentru că am vrut neapărat, ci pentru că organismul m-a obligat, respingând cu hotărâre multe dintre obiceiurile mele alimentare proaste. Nu mă dau în vânt după gătit, de cele mai multe ori nici programul nu-mi permite, și de aceea, de obicei aleg variantele cele mai simple, care nu-s chiar recomandate de nutriționiști. În Danemarca, însă, am văzut că se gătește variat, cu multe legume.

Iar dulciurile sunt limitate. Nu pentru că nu s-ar găsi în casă, ci pentru că ei sunt obișnuiți să mănânce dulciuri doar în week-end. Nu-i ca la noi că trebuie să ai ceva dulce zilnic, dacă se poate să mănânci toată punga de biscuiți sau toată tableta de ciocolată dintr-o suflare. Nu. Un pachet de biscuiți ține și câteva săptămâni. Eu, să găsesc ceva dulce pe placul meu, aș mânca și cu ochii. Prefer să nu-mi cumpăr decât să trebuiască să mă abțin de la a-i mânca. Erau acolo niște biscuiți glazurați demențiali. Muream când vedeam că stau zile întregi în sertar fără să se atingă nimeni de ei sau că se mânca doar unul din când în când. Eu aș fi devorat pachetul în doi timpi și trei mișcări. Asta pentru că eu am gusturile corupte. La noi mâncatul dulciurilor e haotic și începe din copilărie. Toată lumea oferă dulciuri copiilor, fără regulă, fără să întrebe părinții, fără să se întrebe dacă e corect ce fac. „Lasă, că asta e bucuria copiilor”. O bombonică azi, o ciocolățică mâine, dimineața, seara, înainte de masă, după masă, nu contează. În multe familii se gătește ceva dulce de 2-3 ori pe săptămână. Și așa ajungem să nu mai rezistăm dacă nu mâncăm ceva dulce zilnic.

Ei bine, în Danemarca copiii mănâncă dulciuri vineri seara si în weekend. Și adulții la fel. Funcționează foarte bine. Se face din asta o ocazie specială: vineri seara, un film în familie, o prăjitură, niște gogoși, etc. În felul ăsta se apreciază mai mult atât dulciurile cât și timpul liber si momentele cu familia

Apoi ora de somn când, teoretic, copilul ar trebui să meargă singur la culcare. Chiar am auzit persoane care, sub influența filmelor americane, visează la copii care vin să-și pupe părinții și să le spună noapte bună apoi merg singurei în camera lor. Ei bine, nu-i chiar așa, mai ales la vârste mai mici. Cunoștințele mele din Danemarca, chiar și la 7-8 ani ai copilului, merg cu el să-i citească ceva, să-l drăgălească un pic de noapte bună, etc. E drept, în general copiii dorm în patul lor sau chiar în camera lor. Noi nu am reușit să facem asta. La început pentru că am alăptat până la înțărcarea naturală (chiar nu știu nimic despre alăptatul prelungit în Danemarca, așa că nu-mi dau cu părerea în privința asta). Apoi din cauza spațiului. Apoi din comoditate. David are patul lui, dar de fiecare dată când suntem singuri mi-e mai comod să dorm cu el. Mi-e mai comod să-l învelesc, să-l mângâi și să-l țin în brațe când visează urât. Somnul a fost mereu foarte important pentru mine. Nu am protestat niciodată la nenumăratele treziri nocturne din primii ani ai lui David și nici acum nu protestez, dar dacă pot să îi rezolv problema fără să-mi sară somnul pentru că m-am ridicat din pat, prefer să mai dorm un timp cu el.

În general, danezii sau importanță oricărui cuvânt spus de copii, sau văicăreală a lor. Sunt mereu alături de ei și le explică, pe înțelesul lor tot ce vor să știe. În familiile cu care am locuit (una de români stabiliți acolo și una mixtă – el danez, ea thailandeză), am văzut relații frumoase, fără certuri sau mai ales violență. Asta e o regulă acolo, nu o excepție, ca la noi.

Iar la școala nici unul nu-i mai bun sau mai prost sau mai fraier. Fiecare e stimulat separat, la ce este el mai bun, se caută să se identifice ce îl atrage pe copil mai mult. Acolo se merge mult pe creativitate. La noi abia de curând s-a început să se pună accentul pe aspectul ăsta și mai avem cale lungă până să-i realizăm cu adevărat importanța.

Și ii învață sa fie fericiti, nu doctori sau ingineri sau IT-iști. Acolo există o vorbă: ' arbejde glæde' = muncă fericită și pe asta se pune accentul. Oriunde lucrezi ar trebui să fii fericit, să lucrezi din inimă și nu din obligație, să îți placă ceea ce faci. Fericirea e tare importantă, îi învață sa fie fericiți.

Mai are rost să spun care-i situația la noi?

Ok, rămân extravaganțele  și exagerările tinerilor (din punctul nostru de vedere, al celor obișnuiți să criticăm și să judecăm totul și pe toți). Eu zic altceva. Hai să facem un exercițiu: hai să-i lăsăm în pace pe tineri, care-s cu aceleași porniri în orice loc din lume ar trăi și să ne uităm un pic la adulți.

Cum sunt ei acolo față de majoritatea adulților de la noi? Sunt cumva debusolați?  Își ling, cumva răni ale trecutului? Își îneacă cumva traume din trecut în alcool? Chiar, câți alcoolici danezi ați văzut voi, cei care ați stat vreodată în Danemarca, față de România?

Eu spun cu inima pe inimă că nu am văzut. Cei care consumau alcool în mod exagerat în locul unde am stat noi, erau polonezii, nu danezii. Ba chiar am asistat la o întâlnire a unor prieteni danezi unde, pe masă, în loc de veșnica sticlă de vin sau țuică de la noi, s-a scos frumos o sticlă de suc, acompaniată de o felie de prăjitură. Și erau bărbați în toată firea, nu copilandri.

Și este Danemarca o țară mai dezvoltată decât România? Este. Sunt danezii mai relaxați și mai fericiți decât românii? Sunt. Oare de ce? Cum au reușit ei să construiască o țară cu un nivel de trai mai ridicat decât al nostru?

Părerea mea e pentru că au fost lăsați să fie copii la vârsta copilăriei, adolescenți la vârsta adolescenței și tineri la vârsta tinereții. Nu au fost împinși de la spate să împlinească vrerea părinților și visele acestora și au fost încurajați să-și identifice propriile vise și să caute căi de a le împlini. Având voie să greșească și să învețe din propriile greșeli, fără să-i condamne nimeni. Apoi, ajungând adulți, nu și-au mai consumat energiile pentru a scăpa de inhibițiile create în copilăriei de cei care-i supuneau cu o pălmuță sau o jignire, de cei care le spuneau „știu eu mai bine decât tine ce-ți trebuie”. Nu s-au mai răzbunat pe copiii lor pentru palmele primite de la proprii părinți sau bunici.

Ce dacă unii își pun cercei în nas, în buze și prin alte locuri mai puțin vizibile? Trece și vârsta asta. Cât am stat în Danemarca nu am văzut un singur adult „împodobit ” ca un brad de Crăciun. Ce dacă mai fac și ce vor ei? Copiii pot fi ghidați și fără bătaie, li se poate explica orice și, vă spun din proprie experiență, că sunt mai înclinați să asculte când sunt tratați cu respect decât de frică.

Eu sunt recunoscătoare vieții că m-a dus, chiar și pentru puțin timp, în Danemarca. Sunt recunoscătoare pentru ce am văzut acolo, pentru ceea ce am învățat acolo.

NOTĂ: Mulțumesc Mihaelei că m-a ajutat să-mi pun  în ordine gândurile despre ce am văzut în Danemarca și pentru că mi-a confirmat părerea pe care mi-am făcut-o despre atitudinea danezilor față de familie în general și copii în special.