DUPĂ 7 ANI

1.      SARCINA

In anul 2008, din primăvară până în toamnă, am trecut prin prima sarcină. Privind retrospectiv, în acea perioadă și după, am fost o nesuferită. Da, da, am fost una dintre nesuferitele alea care spun cu seninătate și cu un zâmbet radios pe față „o, dar eu nici n-am simțit că sunt însărcinată”. 

Și adevărul acesta a fost. Sarcina cu David a fost o sarcină de vis. Nu mi-a fost rău decât o dată, la început, într-o călătorie cu mașina. Nu am avut adversități culinare, am mâncat cam orice și în orice cantitate, o singura dată am poftit la castraveți murați iar tati a trebuit să se conformeze și, în faptul serii, să meargă în beci să-mi aducă. E drept, m-am umflat ca un balon, dar mare parte din kg au fost apa reținută în timpul sezonului cald. 

În rest, un trai și o viață. La 8 luni încă eram sprintenă și capabilă să fac pe jos drumuri destul de lungi. Abia în luna a 9-a am început să obosesc și să simt lipsa băncilor din oraș.

Ei bine, sarcina a doua a fost reversul medaliei. Auzisem eu ca nu sunt două sarcini la fel, dar nu mă așteptam  să fie așa diferite.

Încă de la început m-am simțit rău. O stare de greață continuă (însă fără vărsături). O oboseală care abia mă lăsa să mă mișc. Dacă mă ridicam din pat, îmi era greață. Dacă stăteam culcată îmi era greață. Dacă spălam o farfurie, începeam să gâfâi de parcă aș fi mutat munți. Trei luni am trăit cu mămăligă și brânză și doar din când altceva. Toate în porţii mici. Câteva guri acum, câteva guri peste 15-20 minute. Când voiam să variez alimentaţia, mă uitam câte o jumătate de oră în frigider sau pe rafturile magazinelor să găsesc ceva care să mă atragă. Şi tot la mămăligă cu brânză ajungeam.  Apă n-am putut bea defel timp de 3 luni. Doar ceaiuri şi compoturi. Pâinea şi alte făinoase  îmi făcea rău numai când mă gândeam la ele.

După săptămâna 13, am început să-mi mai revin. Nu mi-a mai fost rău, dar tot nu puteam consuma decât anumite alimente. Am început atunci şi lucrul la grădiniţă, implicit o naveta la circa 40 km de casă. Asta m-a mai distras şi m-a ajutat să depăşesc greaţa şi oboseala. 

Atunci au început preferinţele, în special în privinţa fructelor. Luna octombrie a fost luna merelor. Am mâncat kilograme de mere zilnic. Nu era ceva mai bun pe lume decât un măr. Luna noiembrie a fost luna în care am mâncat foarte mult pomelo. Începuseră arsurile iar pomelo era singurul care mi le potolea. Încă nu se găsea pomelo copt bine, dar am mancat ce am găsit. Nimic altceva nu funcţiona împotriva arsurilor. În luna decembrie am mâncat multe clementine. Portocalele erau prea acre şi acide, dar clementinele erau demenţiale şi mă ajutau şi ele la arsuri. În ultimele două luni de sarcină, am combinat clementinele cu pomelo şi alte fructe de sezon. N-am mai fost aşa pretenţioasă.

În paralel cu fructele, am început să mănânc şi altceva. Dacă în sarcina cu David mâncam orice, acum am fost foarte pretenţioasă. Pâinea îmi pria doar dacă era de un anumit tip. Am mâncat mai multe legume şi carne. Dacă înainte evitam să gătesc legume pentru că nu prea se mâncau, acum mă bucuram de fiecare îmbucătură de brocoli, păstăi, mazăre, ardei etc. Nu prea am putut mânca alimente cu multă făină, mai ales dulciurile care presupuneau combinaţii de făină cu zahăr. Îmi provocau arsuri groaznice. Nici dulciurile celelalte nu prea îmi priau. Îmi lăsau un gust rău în gură şi preferam să le evit.

Abia în ultimele 2-3 săptămâni de sarcină am putut mânca orice-mi doream fără să-mi facă rău.

Dar începusem să mă simt greoaie, mă mişcam cu mare dificultate, mă dureau toate, oboseam la cel mai mic efort. Nu era de mirare. Fetiţa avea 3600g pe 6 februarie, eu având termenul pe 13 martie. Bănuiam că până la termen avea să mai pună cel puţin încă 1 kg. O simţeam mare. Era peste tot. Şi sub coaste, şi în bazin, şi în plămâni, şi în ficat, îmi turtea toate organele. Era un chin să mă întorc de pe o parte pe alta. Să stau pe spate era imposibil. Deveneam ca broasca ţestoasă răsturnată, care nu se poate întoarce singură nicicum. În plus, îmi amorţeau mâinile ceva de speriat. La orice oră din zi şi din noapte, abia îmi simţeam degetele. Să scriu ceva la calculator sau să ţin ceva în mână era un chin.

Au fost câteva săptămâni de coşmar, prin care am rezistat doar la gândul că nu mai e mult. Visam să programăm cezariana mai repede. N-a fost cum am vrut eu. La sfârşitul lui februarie doctorul meu a fost în concediu. Când am vorbit la telefon am decis să rămână pentru data de 9 martie. Număram zilele cu nerăbdare şi frică (ştiam că nu avea să fie uşor, gândul spitalizării mă îngrozea).

2.      NAŞTEREA

Ei bine, nu a fost cum voiam eu. Joi, 03.03, dimineaţa, am început să simt, din când în când nişte dureri de uter. Bietul meu uter, îmi spuneam, e întins la maxim, se revoltă şi el. L-am dus pe David la şcoală, la amiază l-am luat, am continuat să mă simt rău, din când în când cu câte o durere ascuţită în uter. Nu ştiam ce-s alea contracţii. La David nu le-am simţit. Prietenele mi le-au descris, dar ce simţeam eu nu semăna cu nici una dintre relatările lor. Durerile erau localizate doar în zona de jos a abdomenului.

Spre după amiază, le-am cronometrat. 8-9 minute între ele. Ups, mi-am zis, atât mi-a fost. Ce să fac ? Am decis să-i scriu un mail medicului, să-i descriu ce simt şi să cer sfaturi. Dacă nu avea să-mi răspundă şi aveam să mă simt mai rău, urma să-l sun. Mi-a răspuns aproape imediat să merg la spital dacă contracţiile urmau să aibă frecvenţa de 5-10 minute şi să îl sun de acolo. 

Tot mai speram să mă înşel. Am verificat bagajul pentru spital, i-am explicat luiD avid că e posibil să merg la spital, am făcut un duş, sperând să înceteze durerile. Dar micuţa decisese altfel, aşa că n-am avut încotro : m-am prezentat la spital. M-am internat şi am intrat pe mâna asistentelor.

Trebuie să fac o paranteză şi să spun că, nu ştiu alţii ce cred, dar eu am fost plăcut impresionată de maternitatea de la Piatra Neamţ. De la personal responsabil şi săritor şi calm până la aparatură performantă care mi-a monitorizat tot ce se poate monitoriza.

Când m-au conectat la aparate, contracţiile ajunseseră la 2-3 minute. Dilataţia, însă, mică : 2-3 cm. În curând, s-au rupt şi membranele. Mă bătea un gând că nasc natural, înainte de a veni medicul, dar, în afară de faptul că îmi era frică de faptul că fetiţa era foarte mare, când am auzit că dilataţia e aşa mică, mi-a pierit orice dorinţă de a trece prin naşterea naturală. Pur şi simplu mi-a fost frică. Aşa cum cezariana mă luase prin surprindere la prima naştere, travaliul de acum mă găsise total nepregătită să-i fac faţă. 

Până la urmă, însă lucrurile s-au aranjat cum a fost mai bine şi pentru mine şi pentru copil. Până să vină doctorul, care şi-a lăsat baltă invitaţii importanţi cu care lua cina, contracţiile s-au îndesit. Era acum o durere aproape continuă, care mă lăsa fără vlagă, abia mă puteam controla să nu urlu, mârâiam şi gemeam în continuu şi tremuram. Poate aş fi suportat mai uşor dacă mă puteam mişca sau plimba. Dar aveam deja pusă sonda, stăteam în pat. Doctorul a venit, am aşteptat să termine doctorul de gardă cu o naştere naturală, a venit apoi anestezista şi de acolo toate s-au derulat rapid : am ajuns în sală, mi s-a făcut anestezia, m-am liniştit, m-au operat şi i-am auzit cum se amuză toţi în momentul când au văzut-o.

Sigur că s-au amuzat. Şi voi v-aţi fi amuzat să vedeţi un mic mastodont de 4710g şi 56 cm lungime, nu-i aşa ?

Mi-au adus-o de două ori s-o văd, s-o pup şi pe mâini şi pe picioare şi pe obrăjorii bucălaţi. Era o minune brunetă. Era minunea mea.

Nu mai are rost să vorbesc despre restul. Un mare motiv de bucurie a fost că nu am avut dureri de cap. La David stătusem ţintuită la pat 5 zile. Acum am fost doar un pic ameţită a doua zi după operaţie, m-a durut un pic capul în zona frunţii şi atât.

Mi-am început recuperarea, am fost s-o văd, s-o alăptez, când a venit timpul, m-au mutat în cameră cu ea şi ne-am început viaţa împreună. 

A trebuit să-i dau completare cât am stat în spital pentru că, deşi aveam lapte berechet, scăzuse în greutate cam mult şi riscam să ne ţină în spital mai mult decât cele 5 zile regulamentare. Am făcut compromisul ăsta, bucuroasă că nu întotdeauna termina laptele praf şi se sătura doar cu laptele meu.

N-am avut absolut nici o problemă cu lactaţia. La David se pornise după 5 zile. Acum, probabil şi datorită travaliului, s-a pornit de cum am pus-o la sân iar acum, la 6 zile după naştere, dacă doarme mai mult de 2-3 ore, simt că îmi pocnesc sânii de lapte. Numai bine pentru un copil aşa mare, care are nevoie de mai multă hrană decât unul mai micuţ.

Sunt încântată. Toată lumea în jurul meu este. David spune că e adorabilă şi abia aşteaptă să se poată juca cu ea, să mâzgălească pereţii împreună şi să facă concursuri de ţipete. Abia aştept şi eu acele momente.

Până atunci, v-o prezint pe Elisabeta, în toată splendoarea ei.