LA MULŢI ANI!

Pentru că timpul nu stă în loc iar dorul nu are leac.

La mulţi ani, tata!

COPILUL LA PATRU ANI - ANA SAVIN

În fiecare toamnă revin la Ana Savin şi citesc despre noua vârstă a lui David. Desigur, nu tot ce scrie în cartea asta se potriveşte, dar îmi place să descopăr că stările prin care trece David nu sunt anormale ci sunt perfect conforme vârstei pe care o are.
Iată ce scrie despre copilul la 4 ani. Am îngroşat fragmentele care-l descriu pe David de câteva săptămâni încoace.
 

                             Această vârstă este marcată de dezechilibru, insecuritate şi lipsa de coordonare în aproape orice act comportamental. Copilul care părea atât de bine coordonat la trei ani, acum se poate împiedica, poate cădea şi poate să-i fie teamă de căzături. Semnele fizice ale tensiunii sunt mai frecvente: clipeşte des, îşi roade unghiile, bagă degetele în nas, îşi atinge organele sexuale, îşi suge degetele. Poate să capete şi ticuri faciale.

                             Devine în acelaşi timp un individ cu un simţ social foarte dezvoltat. Prieteniile contează mult, în ciuda dificultăţilor pe care le are în a se înţelege cu prietenii. În prezenţa altor copii, problemele sale reamintesc de cele pe care le avea la doi ani.  Este autoritar, certăreţ şi agresiv. Părinţii sunt tentaţi să creadă că a regresat la vârsta de doi ani, în timp ce copilul acţionează dintr-un impuls care îl va împinge spre o nouă etapă stabilă şi pozitivă în dezvoltarea sa: vârsta de cinci ani. Este adevărat că un copil la vârsta de patru ani ne aduce foarte bine aminte de copilul la doi ani şi jumătate. Este subiectul aceloraşi reacţii extreme: când timid, când excitat. În această situaţie mulţi copii se (re)ataşază de diferitele ritualuri (ritualul mersului la culcare, ritualul îmbăierii, etc.) Îşi fixează atitudini rigide ( care cuprind reguli stricte şi invariabile) pentru a se îmbrăca, a mânca sau dormi. Poate să fie foarte dificil să schimbaţi şi cel mai mic detaliu. Neliniştea lor afectivă este exprimată prin lacrimi, şi nenumărate întrebări.

                             Vârsta de patru ani este aceea la care copilul urăşte să se joace singur. Raporturile sociale la această vârstă sunt tot timpul furtunoase şi violente.  Intruşii sunt ţinuţi la distanţă. Limbajul devine mai violent. Această “vârstă”  nu-şi face probleme despre părerea celor din jur. Copilul este de-a dreptul energizat. Loveşte cu piciarele, se enervează foarte repede. De asemenea nu are nici limite verbale. Este fascinat de cuvinte şi de sonoritatea lor. Pentru prima oară înţelege că există o serie de cuvinte care nu sunt pe gustul părinţilor. Marea majoritate a acestora au de la trei la cinci litere. Realizează că îşi poate enerva părinţii folosindu-le, mai ales în public. Termenii scatologici îl bucură foarte tare; va spune: “Mami şti ce vreau să mănânc azi? Carne, morcovi, îngheţată şi caca!” În acest moment va izbucni în râs. Mama prevenită, se va abţine să valorizeze aceste cuvinte prin manifestarea nemulţumirii sau prin mărirea atenţiei. Le va ignora. Aceste cuvinte vor dispare din vocabularul copilului când va atinge vârsta de cinci ani.

                             Copilul de patru ani este neînfrânat şi în contact cu alte persoane. Îi place să reziste la ordine sau ridicări de ton, interdicţiile îl irită, face pe interesantul, se laudă, jură. “Am să-ţi dau un pumn!” este ameninţarea sa favorită la adresa altor copii. Şi imaginaţia îi este debordantă. Acesta este unul din factorii care fac dificilă distincţia dintre real şi imaginar. Linia de demarcaţie nu îi este prea clară. Este plin de poveşti incredibile pe care le povesteşte fără nici o problemă.

                             Nu are simţul proprietăţii, în afară de a crede că tot ceea ce vrea îi aparţine. În orice caz, un copil la patru ani nu este mai hoţ decât este mincinos. La această vârstă confundă “ a atinge” cu “a poseda”. Jucăria luată de la un vecin îi aparţine deoarece se joacă cu ea. Aceasta este teoria proprietăţii la patru ani.

                             Dinamismul său este extraordinar iar viteza de propulsie este ridicată. Urcă şi coboară scările în fugă, aleargă prin apartament sau prin casă, trânteşte uşile. Şi viteza de alocuţiune este mare. Este vorbăreţ şi îi place să discute despre tot. Este propriul comentator al lumii înconjurătoare şi uneori propriul public.

                             Îi place să rostească vorbe fără sens sau să găsească rime. Părinţii avizaţi pot folosi această  nouă pasiune pentru limbaj pentru a juca tot soiul de jocuri de cuvinte. Îi place în mod special umorul şi exagerările. Dacă intraţi în joc, copilul va aprecia întrebări de genul: “Nu-i aşa că ai un elefant în buzunar?”

                             Îi place să dramatizeze, jocul scenic şi ştie să se folosească de marionete. Va organiza în jurul său o punere în scenă interminabilă, atât în casă cât şi afară, cu ajutorul cuburilor, maşinilor, trenurilor, vapoarelor, păpuşilor.

                              După cum spunea Dr. Gesell, copilul poate fi: “liniştit, zgomotos, calm, imperativ, aluziv, independent, sociabil, atlet, artist, prozaic, imaginativ, cooperant, indiferent, curios, direct, plin de umor, dogmatic, stupid şi bătăuş.”

                             Din cauza caracterului deosebit la această vârstă, copiii de patru ani trebuie trataţi cu fermitate. Părinţii slabi sau ezitanţi au mult de furcă cu ei. Copilul de patru ani se complace în variaţie. Îi trebuie schimbat adesea ritmul. O mamă avizată, va şti întotdeauna să prevadă o oarecare activitate nouă care să-l intereseze pe copil şi să-l îndepărteze de o situaţie care începe să ia o turnură urâtă. Jocurile şi comportamentul său, pot degenera cu uşurinţă în necazuri, dacă nu sunt controlate. Trebuie ca mama sau tatăl să prevină momentul în care acestea se vor produce şi să propună o nouă activitate interesantă.

sursa: Ana Savin - Totul_se_intampla_inainte_de_6_ani

4 ŞI UN PIC

Am întârziat un pic cu postarea asta din motive de petreceri care s-au ţinut lanţ săptămâna asta.

Înainte de a lua pauză de la mersul la grădiniţă, am mai trecut pe acolo pentru petrecerea aniversaţilor din lunile septembrie şi octombrie. E o tradiţie la grupă ca, o data pe lună, sau la două luni, să fie sărbătoriţi copiii născuţi în perioada respectivă, iar luna asta s-a nimerit ca petrecerea să fie chiar miercuri, de ziua lui David. S-au împărţit cadouri, tortul a fost superb, a venit un clovn care i-a bucurat pe copii cu tot felul de giumbuşlucuri. Pe David nu l-a încântat clovnul, singurele lucruri care i-au plăcut a fost numărul de magie şi faptul că a primit un balon sabie.

Joi am mai sărbătorit un prieten de 5 ani. Iar petrecere, tort, baloane, dans şi joacă. Ne-am simţit atât de bine că nu ne mai dădeam duşi.

Cum rămăsesem datori cu o petrecere pentru prietenii vecini, vineri am reeditat ziua de naştere a lui David şi i-am invitat pe cei mici acasa. Desigur, din nou cadouri, tort, dans, joacă şi voie bună. Chiar a fost frumos. A prins şi ideea mea de a le da sa picteze figurine din ipsos, le-a plăcut si tortul meu super simplu, de clătite (nu cred că mă voi mai chinui vreodată să fac tort clasic la care ori iese ori nu blatul - tortul ăsta a ieşit delicios iar 2 copii chiar au cerut porţie dublă).

Am mai crescut un pic. De câteva săptămâni mă uit la David şi-l văd schimbat. Nu mai are figura aceea de copil mic despre care, la prima vedere, parcă nu ştii dacă e băieţel sau fetiţă. Se transformă tot mai mult într-un băieţel veritabil.

Deşi persoanele din afara familiei ar putea crede cu totul altceva despre el, David danseaza şi cântă toată ziua. Îl adoră pe Zdreanţă pe care l-a cunoscut prin intermediul diafilmelor din copilăria mea, vechi de 30 de ani. A învăţat poezia în doi timpi şi trei mişcări şi o recită cu intonaţie, ca un mic actor. Nu, nu face toate astea în public. Nici măcar bunicii nu l-au auzit recitând. Doar vineri, copiii care au urmărit împreună cu noi diafilmul, l-au putut asculta spunând poezia pe măsură ce se derulau imaginile. E timid, mai ales cu adulţii, dar cu copiii pur şi simplu se dezlănţuie. Iar copiii îl iubesc şi vin la noi cu drag, să se joace cu el. Pentru moment, e bine aşa. Vom trece de timiditate încetul cu încetul.

Şi câteva poze:

DORUL CALATOR

- Mami, mie nu mai îmi e dor de gradiniţă. S-a dus la plimbare dorul de gradiniţă!

Povestea, desigur, e mult mai lunga. Cert e ca facem o pauza. Pe termen nedeterminat.

DESPRE FLORI ŞI PIŢIGOI

Ştim cânta la fel ca voi
Despre flori şi piţigoi
Cu vioara sau chitara
Iarna, vara, primăvara

Vrem să creştem să visăm, 
Împreună s-alergăm
Ne putem juca oricând
Dacă-i pace pe pământ

Toată viaţa m-au urmărit versurile astea.
Nu le-am mai auzit din copilărie şi nici nu am dat peste ele scrise pe undeva, dar mi-au rămas în suflet, la fel ca melodia Ciobănaşul aşa cum o cânta Ioan Luchian Mihalea împreună cu Minisong, la fel ca melodia cu "Hai să mergem la plimbare" pe care am tot căutat-o şi nici măcar nu-mi mai aminteam cine o cânta (azi am redescoperit-o, urmărind ultimul concert al grupului Song)

SUNT COCHETĂ, SUNT STUDENTĂ

Acum 10 ani am terminat Facultatea de Litere. Am obţinut aproape imediat autorizaţia de traducător şi timp de câţiva ani am lucrat într-un ritm frenetic. Mă trezeam dimineaţa pe la 6 şi începeam cursurile de italiană pentru angajaţii unei firme, continuam cu grădiniţa, pe la 13 veneam acasă şi mai traduceam câte ceva sau intram direct în meditaţii, apoi, după amiaza, iar cursuri, apoi iar traduceri până la o bucată de noapte.

Privind în urmă, îmi dau seama că nu aş mai rezista la asemenea ritm. eram tânără, entuziasmată că îmi câştig existenţa şi că pot contribui la cheltuielile casei, că o pot răsfăţa, din când în când, pe sora mea.

Încet, încet, am început să obosesc. Am rărit meditaţiile, am încheiat cursurile şi nu am început altele noi, ce am păstrat au fost traducerile şi grădiniţa. Traducerile îmi aduceau bani, grădiniţa îni aducea bucurie. Lucram tot cât era ziua de lungă, dar nu mă mai împărţeam în zece părţi.

Apoi m-am căsătorit şi m-am mutat în oraş nou, printre oameni noi. A durat până să mă pun pe picioare cu traducerile, timp în care am mai încercat vreo două activităţi, fără succes (nu-s bună pentru vânzări şi pace). Apoi s-a născut David, iar ultimii patru ani i-am petrecut aşa cum reiese din paginile acestui blog.

În liniştea Câmpulungului, am avut timp să mă gândesc serios ce vreau să fac cu viaţa mea. Ce pot lucra ca să completez traducerile care nu-s nici pe departe atât de multe câte aveam la Piatra?

Cu copiii. Mi-ar plăcea să lucrez cu copiii. Dar cum? Ca profesoară nu am găsit ceva care să îmi convină. În plus, sunt încă sub trauma celor două săptămâni din 2004 cand am suplinit ore de franceză la gimnaziu şi n-am fost în stare să controlez clasele. Bine, nu sunt eu fan control, dar era aşa gălăgie când eram în clasă că nu o dată au venit alti profesori să vadă dacă nu-s cumva copiii singuri. Unde mai pui că, la statura mea de "doi la metru" abia mă vedeam printre copii.
Nu, încă nu mă simt în stare să predau la o şcoală generală.

Singura lumină îmi apare în minte când mă gândesc la grădiniţă. Cu ei mi-ar plăcea să lucrez, poate chiar cu cei de şcoală primară. Mai departe, încă nu cunosc vârstele, nu mă simt în stare să mă adaptez.

Cireaşa de pe tort a fost în primăvară, când n-am putut participa la concursul pentru un post de educatoare pentru că nu aveam studiile necesare. Şi m-am enervat. Şi am început să caut. Şi am găsit.

Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, are o extensie la Vatra Dornei pentru specializarea Pedagogia Invatamantului Primar si Prescolar. Noh, ce vreau mai mult? Mai ales că acum mă simt în stare să mă ocup şi de altceva în afară de David şi traduceri. N-am stat prea mult pe gânduri şi m-am înscris. Nota mea mare la Bacalaureatul de acum 14 ani m-a plasat în fruntea listei de admişi, nici nu s-a pus problema "dacă" intru. Din pacate, eu având deja o facultate făcută la buget, aceasta o voi face la taxă. Asta e. Asta îmi doresc, cumva banii de taxă îi voi strânge.

Şi astfel, de azi sunt studentă cu acte în regulă. Azi am fost la Vatra Dornei pentru deschiderea oficială a anului universitar. Mi-am dat seama că la Iasi, la prima facultate, n-am fost la nici o deschidere de an. Colegele mai mari îmi spuseseră că nu merită să pierd timpul cu asta. Acum îmi pare rău. Poate că mi-ar fi plăcut şi atunci, aşa cum mi-a plăcut azi. Am asistat la mica slujbă de binecuvântare, am ascultat trei discursuri, apoi am completat şi semnat contracte.

Sâmbătă începem cursurile: sport, informatică şi franceză. Abia aştept.

ACUM 7 ANI