ȘAMPONUL

Una dintre problemele mele a fost întotdeauna alegerea șamponului. Am încercat și mai scumpe și mai ieftine, și mai naturale și mai chimice. Unele mi-au priit un timp, altele nu, unele mi-au pleoștit și  îngrășat părul de trebuia să-l spăl la 2 zile, altele mi l-au uscat de îmi statea bietul de el în toate părțile, fără să-l pot aranja în vreun fel.

De fiecare dată când trebuia să cumpăr șampon, intram în criză. De care să-mi iau? Pe ce să mai dau banii? Sigur, în ultimul timp mă feresc de produsele din comerț din cauză de parabeni și alte alea. Din cele naturale, de pe situri specializate, am încercat într-un timp, dar probabil le-am luat pe cele nepotrivite, ca părul meu s-a revoltat. Of, grea alegere! Nu mai vorbesc de balsamuri, măști sau alte tratamente, că mă apucă iar groaza.

Asta până acum vreo 2 luni când, datorită Ioanei și unui link pus de ea într-o doară pe un forum, am scăpat de căutări.

Tehnica e simplă: într-o sticlă goală de șampon (cam 250ml), pun o lingură rasă de bicarbonat de sodiu. Umplu sticla cu apă caldă si agit bine să se dizolve bicarbonatul. Umezesc părul bine apoi torn câte puțin din sticla cu solutția de bicarbonat, masând scalpul, până se termină soluția. Las câteva minute, apoi clătesc, iar  în loc de balsam, în ultima apă de clătit pun un pic de oțet de mere. Și gata. Părul e curat. Înainte de a-l usca, îl las câteva minute să se zvânte în prosop. Am descoperit că-i mai ușor de aranjat după.
.
Nu mă credeți? Iată o poză cu părul proaspăt spălat, doar puțin aranjat cu peria rotativă

E drept, la început a avut o mică perioadă de tranziție. După primele 2-3 spălări, avea o textură ciudată, dar asta până am reușit să reglez cantitățile de bicarbonat și oțet astfel încât să-i priască (din exces de zel puneam prea mult din ambele).

Câteodată mă plictisesc să tot prepar soluția și mă spăl la repezeală cu ce șampon găsesc în casă. Presimt, însă, că se va întâmpla tot mai rar. :)

JOCUL CU FOCUL

Azi am fost la un prohod. Așa cum mă așteptam, David a fost super încântat când a primit lumânare și și-a început rapid jocul de-a stinsul și aprinsul, de-a scuturatul și fumegatul. I-am sugerat să se liniștească, deh, să nu comenteze lumea, dar mi-a fost milă să insist și să-l scot din jocul care-l entuziasma, mai ales că stătea relativ liniștit și puteam asculta slujba (să-l las să se joace cu lumânările e singurul mod în care pot asculta în liniște slujba la biserică). M-am retras, însă, mai în spate, ca să nu deranjeze pe nimeni.

La un moment dat, mă trezesc lângă mine cu o doamnă foarte interesată de siguranța mea viitoare, care mă ceartă și-mi zice aspru să nu-l las să se joace cu lumânarea, că așa învață să se joace cu focul și o să văd eu ce o să pățesc. 

David s-a uitat la ea contrariat, dar și-a continuat joaca. Pentru a nu o deranja pe doamna respectivă, ne-am retras în pridvor. Doamna ne-a urmărit și și-a repetat amenințarea, apoi s-a întors la slujbă.

Nu știu cine e doamna respectivă. Dacă aș fi vrut, aș fi aflat, doar aici toată lumea cunoaște pe toată lumea, dar chiar nu m-a interesat. Ce m-a uimit pe mine e că o persoană mie necunoscută (probabil dumneaei mă știe din vedere și din povestirile altora), și-a permis ca primele cuvinte pe care mi le-a adresat vreodată, să fie critici și amenințări.

Acum… nu vreau să fiu rea, poate doamna respectivă chiar era preocupată de siguranța mea și a casei mele, așa cum probabil sunt multe alte persoane care preferă să tacă pe principiul că eu, fiind mama copilului meu, îl cunosc destul de bine încât să știu ce și când să-i interzic.

De aici au pornit o serie de gânduri pe care vreau să vi le împărtășesc.

Jocul cu focul nu e ceva străin în viața noastră, la fel cum nu ne e străin nici jocul cu apa sau cu pământul. 

David știe bine că focul (și tot ce e fierbinte) arde. S-a convins de asta pe la un an și ceva, când, ignorând repetatele noastre recomandări de a nu atinge portița de la sobă, s-a ales cu o mică arsură. De atunci știe că nu e chiar glumă focul ăsta.

E, însă, într-o perioadă când e fascinat de foc (la fel cum e și de apă). Plăcerea lui e ca atunci când cineva face vreun foc (ca-i pentru grătar sau pentru a arde crengi sau pentru orice alt motiv), să ia un băț lung, să-l bage în foc până se aprinde la capăt, apoi să-l stingă și să facă urme prin aer cu fumul care iese din băț. E în stare să stea cu orele în fața unui foc, și să ardă în stilul ăsta toate bețele sau alte materiale care îi ies în cale.

Când facem foc în sobă, e prezent, să vadă cum se aprinde. Presimt că în curând va ști să-l aprindă singur.

Atunci când l-am dus la circ, a fost pur si simplu fascinat de numărul în care cel de pe scenă înghițea foc sau scuipa peste foc și ieșea o flacără mare. Trucurile magice nu l-au încântat, dar cele cu foc, da.

Da, în prezența mea sau a altui adult, David se joacă cu focul. Nu des, dar atunci când se oferă ocazia. Învață astfel cum se aprind diferite tipuri de materiale, cum se transforma ele la căldură, cum poate manevra focul astfel încât să nu se rănească.

Desigur, au fost accidente. L-a mai stropit un pic de ceară, a mai sărit o scânteie, dar am preferat să nu-i interzic joaca asta, pe principiul că e mai sănătos s-o facă supravegheat decât să-l roadă curiozitatea și să încerce pe ascuns.

Când eram un pic mai mari decât el, eu și fratele meu am încercat asta. Ne-am amuzat într-o zi, când eram singuri acasă, aprinzând chibrituri și arzând cu ele cârligele de rufe. Ne plăcea să vedem cum cele din lemn se înnegresc iar cele din plastic se topesc. Ne-am luat o chelfăneală bună când au venit părinții acasă și abia atunci am aflat că  plasticul acela topit ne putea curge pe mâini sau că un chibrit scăpat pe covor putea avea urmări grave.

Și atunci de ce să nu previn astfel de situații? De ce să nu știe copilul meu, chit că are doar 4 ani și jumătate, la ce folosește focul și cum se poate manifesta el în funcție de materialul care arde? 

1 IUNIE

La mulți ani, prunc drag!

ÎNVĂȚĂTOARE PENTRU O ZI

Vreau așa de mult să vă povestesc ce mai facem, unde am mai fost, ce am mai meșterit! O s-o fac, cu întârziere, dar o să vă arăt și vouă pădurile frumoase pe unde umblăm și jucăriile pe care le-am făcut în ultimul timp. De îndată ce reușesc să mă mobilizez.

Înainte, însă, trebuie să vă povestesc ceva ce mi s-a întâmplat ieri și ce mi-a confirmat că ce am ales anul trecut este calea cea bună pentru mine.

Ieri am fost învățătoare. M-a întrebat un coleg de facultate dacă nu vreau să-l înlocuiesc o zi și n-am stat pe gânduri. Cu toate emoțiile (n-am mai avut de-a face până acum cu copiii de școală primară), am acceptat. Și a meritat din plin.

Am ajuns cam la jumătatea primei ore. Cum am intrat in clasă, ei s-au ridicat in picioare și au început să spună o rugăciune. Apoi s-au așezat și au terminat de lucrat niște fișe. N-am mai stat sa le corectez cu ei, o sa le corecteze colegul meu, azi. Am preferat ca, în ultimele minute din oră, să facem cunoștință. Le-am cerut ca, pe lângă nume, să-mi spună si ce le place lor cel mai mult sa facă. Am primit răspunsuri de la citit, scris, matematica, până la jocuri pe calculator, mers cu bicicleta, șah, etc. Am discutat despre poveștile lor preferate și mi-am dat seama că sunt în urmă cu personajele care-i atrag pe copii. Cine-i prințesa Rozeta? Trebuie să mă pun la curent cu povestea ei.

A doua ora am făcut matematica. Aveau de rezolvat un test de recapitulare și să se autoevalueze. Au făcut testul, iar pentru autoevaluare, am scos cate un copil la tablă pentru fiecare exercițiu să vadă toți dacă au lucrat corect.

Apoi au avut sport iar eu am fost liberă. După ora de sport, fetițele mi-au adus margarete si liliac .

A treia ora am făcut educația civica. A trebuit să le predau lecția despre grupul religios. Am vorbit despre diferite religii și diferite tipuri de biserici, despre toleranță și despre obiectele folosite în grupul nostru religios. Mi-am dat seama ca ei multe acțiuni care țin de religie le fac din inerție, fără să știe ce înseamnă când aprinzi o lumânare, când te împărtășești etc. Nimeni nu le-a explicat pe înțelesul lor (cel puțin așa cred). Le-a plăcut când le-am explicat pe scurt câteva dintre semnificații. Am vorbit apoi despre icoane si i-am întrebat de unde cred ei ca știu pictorii cum arata diverși sfinți. Nu știau, dar au răspuns că probabil visează. Le-am zis că uneori e adevărat că au viziuni și le-am vorbit și despre Nicolae Grigorescu și despre picturile lui de la Agapia, unde a luat ca model localnicii. Au rămas impresionați când au aflat ca uneori chipurile îngerașilor din picturi sunt inspirate din chipurile unor copilași reali, ca ei.

Am avut apoi desenul și au trebuit să picteze o planșă despre copilărie. Am pictat si eu pe o foaie și, pentru că le-a plăcut foarte mult, le-am scris o dedicație și le-am lăsat lor desenul.

Am plecat apoi un pic in cancelarie și, când m-am întors ei scriseseră mare pe tabla: VA MULTUMIM CA ATI FOST INVATATOAREA NOASTRA! și desenaseră inimioare si steluțe. Pentru mine a fost impresionant să văd că m-au simțit aproape de ei și că le-am atras simpatia chiar dacă nu mă mai văzuseră până atunci.

Cât au așteptat ei autobuzul i-am învățat să joace Încetul cu încetul se fabrică oțetul și Cireșica are mere. Cred că nu mai trebuie să vă spun că le-a plăcut la nebunie.
Mi-au zis să mai vin să le mai fiu învățătoare și să vin la serbarea de sfârșit de an 

În concluzie, vorba lui David, “A fost o zi frumoasă”.

Știu că atunci când va trebui să organizez eu totul și să mă ocup de toată documentația cerută în învățământ, nu va fi la fel de ușor cum a fost ieri. Sunt conștientă și că a fost o clasă liniștită, fără copii cu probleme de comportament, o clasă cu copii care nu-și doreau altceva de la mine decât să le zâmbesc, să am răbdare cu ei și să le vorbesc frumos. Și a fost bine. Am prins curaj.

MULȚUMESC, DRAGI COPII DIN CLASA A 3-A, CĂ AȚI FOST ELEVII MEI!

DA, AI VOIE! (3)

EXISTĂ.... (RE-POST)

Postez din nou cuvintele de mai jos, pentru că așa mă simt azi. De fapt, în ultimele luni, dar azi mai mult ca oricând.  Azi sunt tristă. Azi mă simt judecată și hărțuită și simt că oamenii se uită la mine și la David și nu ne văd pe noi ci doar ceea ce nu vor ei ca noi să fim. Parcă un văl întunecat ne acoperă, un văl care lasă să se vadă doar tantrumurile lui și încăpățânarea mea de a-l trata ca pe o persoană cu drepturi depline. Azi simt că oamenii își doresc ALTCEVA  iar noi suntem țapi ispășitori pentru dorințele lor care nu ne includ pe noi. 

Azi sunt tristă. Azi gândesc așa:

Exista fotografi foarte apreciaţi. Ei citesc, se informează, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor fotografi, fac fotografii, invata din greşeli, fac ce le place şi ce au învăţat, au bloguri/site-uri cu fotografii care de care mai apreciată, toată lume îi vorbeşte de bine.

Există informaticieni foarte buni. Ei citesc, se informeaza, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor informaticieni, fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, toată lumea îi apreciază.

Există bucătari foarte buni. Ei citesc, se informează, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din domeniul culinar, au bloguri, site-uri sau propriile lor emisiuni culinare, gătesc, invaţă din greşeli, fac ce le place şi ce au învăţat, lumea le cumpără cărţile şi îi apreciază.

Există medici foarte buni. Ei citesc, se informează, caută în permanenţă idei şi metode noi pentru a vindeca bolile, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din medicină, fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, salvează vieţi, lumea îi apreciază.

Există educatori foarte buni. Ei citesc, se se informeaza, discută pe forumuri, caută în permanenţă idei despre activităţi noi pentru clasă, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din învăţământ, au job-uri prost plătite dar fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, copiii îi iubesc, părinţii îi apreciază.

Şi...există mame ca mine.  Citim, ne informăm, discutăm pe forumuri, ne împărtăşim ideile şi părerile despre creşterea şi educarea copiilor, ne împrumutăm una alteia cărţi, ne trimitem linkuri către ultimele articole citite, avem bloguri, căutăm în permanenţă idei despre activităţi noi pe care să le propunem copiilor noştri, ne creştem copiii cu bucurie şi centrate pe nevoile lor nu pe dorinţele noastre, facem ce ne place, învăţăm din greşeli....
Dar ...suntem exagerate că citim atâta, că acordăm atâta atenţie informaţiilor din cărţi şi de pe internet, suntem obsedate pentru că ne centrăm pe ce au nevoie copiii noştri, nu pe ce spun alţii că ar trebui să aibă nevoie copiii noştri. Suntem inconştiente că-i hrănim la cerere, că nu-i lăsăm să plângă ca să facă plămâni puternici, că nu vedem tantrumurile ca pe o încăpăţânare ce trebuie pedepsită ci ca pe ceva natural PRIN care se trece cu răbdare şi iubire. Suntem încăpăţânate şi căpoase că ne susţinem punctul de vedere şi nu acceptăm să aplicăm sfaturile şi metodele care nu ni se par potrivite pentru noi şi pentru copiii noştri.

De ce? Pentru că nu am studiat în şcoală despre a fi mame? Pentru că nu avem o diplomă pe care să scrie LICENŢIAT ÎN PARENTING?

E drept, şcoli din astea ar trebui să existe şi să fie obligatorii. Poate aşa unii părinţi ar învăţa să se uite la copiii lor şi să-i vadă cu adevărat

DA, AI VOIE! (2)