Azi
am fost la un prohod. Așa cum mă așteptam, David a fost super încântat când a
primit lumânare și și-a început rapid jocul de-a stinsul și aprinsul, de-a
scuturatul și fumegatul. I-am sugerat să se liniștească, deh, să nu comenteze
lumea, dar mi-a fost milă să insist și să-l scot din jocul care-l entuziasma, mai ales că
stătea relativ liniștit și puteam asculta slujba (să-l las să se joace cu
lumânările e singurul mod în care pot asculta în liniște slujba la biserică).
M-am retras, însă, mai în spate, ca să nu deranjeze pe nimeni.
La
un moment dat, mă trezesc lângă mine cu o doamnă foarte interesată de siguranța
mea viitoare, care mă ceartă și-mi zice aspru să nu-l las să se joace cu lumânarea, că așa
învață să se joace cu focul și o să văd eu ce o să pățesc.
David s-a uitat la
ea contrariat, dar și-a continuat joaca. Pentru a nu o deranja pe doamna
respectivă, ne-am retras în pridvor. Doamna ne-a urmărit și și-a repetat
amenințarea, apoi s-a întors la slujbă.
Nu
știu cine e doamna respectivă. Dacă aș fi vrut, aș fi aflat, doar aici toată
lumea cunoaște pe toată lumea, dar chiar nu m-a interesat. Ce m-a uimit pe mine e că o persoană mie
necunoscută (probabil dumneaei mă știe din vedere și din povestirile altora),
și-a permis ca primele cuvinte pe care mi le-a adresat vreodată, să fie critici
și amenințări.
Acum…
nu vreau să fiu rea, poate doamna respectivă chiar era preocupată de siguranța
mea și a casei mele, așa cum probabil sunt multe alte persoane care preferă să
tacă pe principiul că eu, fiind mama copilului meu, îl cunosc destul de bine
încât să știu ce și când să-i interzic.
De
aici au pornit o serie de gânduri pe care vreau să vi le împărtășesc.
Jocul cu
focul nu e ceva străin în viața noastră, la fel cum nu ne e străin nici jocul cu
apa sau cu pământul.
David știe bine că focul (și tot ce e fierbinte) arde. S-a
convins de asta pe la un an și ceva, când, ignorând repetatele noastre recomandări
de a nu atinge portița de la sobă, s-a ales cu o mică arsură. De atunci știe că
nu e chiar glumă focul ăsta.
E,
însă, într-o perioadă când e fascinat de foc (la fel cum e și de apă). Plăcerea
lui e ca atunci când cineva face vreun foc (ca-i pentru grătar sau pentru a arde
crengi sau pentru orice alt motiv), să ia un băț lung, să-l bage în foc până se
aprinde la capăt, apoi să-l stingă și să facă urme prin aer cu fumul care iese
din băț. E în stare să stea cu orele în fața unui foc, și să ardă în stilul
ăsta toate bețele sau alte materiale care îi ies în cale.
Când
facem foc în sobă, e prezent, să vadă cum se aprinde. Presimt că în curând va
ști să-l aprindă singur.
Atunci
când l-am dus la circ, a fost pur si simplu fascinat de numărul în care cel de
pe scenă înghițea foc sau scuipa peste foc și ieșea o flacără mare. Trucurile
magice nu l-au încântat, dar cele cu foc, da.
Da,
în prezența mea sau a altui adult, David se joacă cu focul. Nu des, dar atunci
când se oferă ocazia. Învață astfel cum se aprind diferite tipuri de materiale,
cum se transforma ele la căldură, cum poate manevra focul astfel încât să nu se
rănească.
Desigur,
au fost accidente. L-a mai stropit un pic de ceară, a mai sărit o scânteie, dar
am preferat să nu-i interzic joaca asta, pe principiul că e mai sănătos s-o
facă supravegheat decât să-l roadă curiozitatea și să încerce pe ascuns.
Când
eram un pic mai mari decât el, eu și fratele meu am încercat asta. Ne-am amuzat
într-o zi, când eram singuri acasă, aprinzând chibrituri și arzând cu ele
cârligele de rufe. Ne plăcea să vedem cum cele din lemn se înnegresc iar cele
din plastic se topesc. Ne-am luat o chelfăneală bună când au venit părinții
acasă și abia atunci am aflat că
plasticul acela topit ne putea curge pe mâini sau că un chibrit scăpat
pe covor putea avea urmări grave.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu