DE CE CITESC? DE CE MĂ INFORMEZ?

Unul dintre lucrurile care mi s-au reproșat  în mod constant de când am rămas însărcinată (deci de mai bine de 5 ani) e că citesc prea mult.

„Copiii nu se cresc din cărți” aud mereu, întotdeauna de la persoane cărora li se pare inutil  sau nu au timp să citească o carte de parenting, sau măcar un articol cât de mic.

E și nu prea adevărat, zic eu, care am la activ ceva lecturi despre parentaj și psihologia copilului mic, deși sunt foarte departe de numărul cărților pe care le-au citit alții și pe care aș fi vrut să am disponibilitatea să arunc măcar o privire.

Cititul e parte din mine. Citesc încă dinainte de a intra la școală. Am citit în școală, am citit în facultate, am citit ca să învăț, am citit de plăcere și relaxare, am citit ca să-mi lămuresc neclarități, am citit ca să aflu idei noi, am citit ca să-mi deschid mintea spre alte moduri de gândire.

În clasa a 2-a am început să-l citesc pe Jules Verne. Nu am reușit să acopăr toate cărțile din colecția părinților mei, dar am citit îndeajuns încât să-mi astâmpăr setea de acest gen de lecturi. Prin școala generală, pe lângă lecturile suplimentare recomandate , am făcut o pasiune pentru Alexandre Dumas și Karl May. Nu am reușit să le citesc toate cărțile, dar au fost ani frumoși, în care citeam într-o zi și o noapte câte o carte de 200 de pagini iar Winnetou era eroul meu de suflet. Citeam când mă trezeam, citeam când mâncam, citeam între tema la română și tema la matematică, îmi puneam cartea în manual, ca să creadă mama că învăț, citeam înainte de a adormi, citeam în loc de a adormi.

La fel și în timpul liceului. Țin minte că am citit "Ion" într-o zi. Țin minte că dacă mă prindea acțiunea, nu mai puteam lăsa cartea din mână până nu o terminam și mă prindea dimineața citind.

În timpul facultății am avut o perioadă când m-am axat pe poezie românească și am luat la rând cărțile colegelor de cameră, studente la română. Nu mai spun de romanele studiate la cursurile de literatură italiană și franceză.

După ce am terminat facultatea am avut o perioadă în care m-am axat pe romane inițiatice. Făcusem o pasiune pentru Lazarev, Osho, Paolo Coelho, James Redfield și Neale Donald Walsh. Datorită lor am ieșit din perioade negre și am învățat să accept ceea ce nu pot schimba la mine și la ceilalți. Ei m-au învățat să văd dincolo de aparențe și să renunț la tiparele după care îi judecam pe oameni înainte de a deschide ochii spre adevăratele valori ale vieții.

 Desigur, mi-au trecut prin mână și romane de doi lei sau cărți cu ale căror idei nu am fost de acord, dar nu regret că le-am citit, pentru că m-au ajutat să fac diferența între lecturile de calitate și lecturile de care e bine să mă lipsesc. Desigur, au fost și multe cărți pe care n-am putut să le citesc sau n-am avut timp de ele sau pur și simplu n-am avut chef să pun mâna pe ele.

Am citit mereu ce am simțit că am nevoie să citesc și niciodată nu mi s-a reproșat că citesc prea mult. Asta până când am rămas însărcinată și am început să citesc despre sarcină, despre parenting, despre psihologia copilului mic. Nu mi s-a reproșat că citesc până când nu am început să-mi exprim cu voce tare convingerile dobândite după ce am făcut selecția lecturilor și mi-am dat seama ce valori vreau să-i transmit copilului meu. Nu mi s-a reproșat că citesc până când nu am mers contra curentului iar cei care se lasă duși de el s-au simțit frustrați că eu am disponibilitatea de a mă informa iar ei nu.

Și chiar n-am nimic cu ei. Oameni buni, e ok să nu citiți. E ok să preferați să creșteți copiii așa cum ați fost crescuți voi, așa cum au fost crescuți părinții voștri. E ok ca atunci când copilul este bolnav sau are o criză sau simțiți că vă vine să vă luați câmpii, să învățați cum să gestionați situațiile de la mama sau de la soacra sau de la vecina de bloc sau de la cea din colțul uliței sau de la mătuși sau oricine altcineva care vă poate da o informație.

Dar e ok și ca eu să citesc. E ok și ca eu să nu o cred pe mama, să nu iau de bun tot ce zice soacra, să nu bag în seamă recomandările vecinilor sau ale rudelor. E ok să citesc despre cum gândesc copiii de 1-2-15 ani din cărți și articole scrise de oameni care au studiat psihologia si pedagogia întreaga lor viață. E ok să mă încred și să aplic metode ale unor pedagogi și psihologi prin mâinile cărora au trecut generații întregi de copii care au ajuns oameni capabili să se bucure de viață. E ok să merg contra curentului atâta timp cât curentul îmi dictează lucruri în care nu cred. E ok să discut cu oameni care merg și ei contra curentului pentru că nici lor curentul nu li se potrivește.

Cărți despre creșterea copiilor au existat și când m-am născut eu. E drept, nu erau atât de multe, dar și mama mea a citit cel puțin una, pentru că dorea să știe, dorea să învețe cum să-și îngrijească copiii și de altundeva decât de la mama ei sau de la prieteni.

Cărți despre psihologia și educația copilului mic sunt acum peste tot. Cu ideile unora sunt de acord, altele mă revoltă. Mă feresc de cele care-mi spun cum să gestionez eu copilul. Le prefer pe cele care-mi spun cam ce e în mintea unui copil în funcție de vârstele prin care trece și care lasă la latitudinea mea cum să gestionez informațiile aflate. Sunt fascinată de articolele și cărțile care mă ajută să înțeleg de ce un copil are coșmaruri sau de ce nu-mi spune bună ziua la comandă sau de ce nu recită poezia  când i se cere sau ce e în mintea și sufletul lui când refuză să meargă la grădiniță sau omoară o gâză sau lovește un animal sau își terorizează frățiorul. Mi se par de neprețuit cărțile și articolele care-mi pot deschide mintea și sufletul spre ce simte copilul în funcție de comportamentele pe care le vede la alții, care îmi explică cum copie el comportamentele din jur și cum îți poți da seama de cum e tratat un copil de adulți după tiparele pe care le preferă în joacă.

Și da, mă informez. Așa cum mă informez despre ce ceaiuri să beau sau ce remedii să iau atunci când nu mă simt bine, mă informez și despre cum gândește copilul meu și despre cum ar trebui să-i înțeleg stările și despre ce activități să fac cu el.

Poate că nu aș fi citit atât de mult despre creșterea copiilor (în fond, majoritatea cărților nu fac decât să-mi confirme ceea ce simt). Poate că m-aș fi limitat doar la a trăi așa cum simt și m-aș fi bucurat de David așa cum este fără să am nevoie de confirmările pedagogilor și psihologilor. Dar trăiesc într-o lume în care atunci când simți altfel decât ceilalți, riști să te pierzi pe tine însuți în lipsa acestor confirmări.

Așa că citesc. Pentru că am timp, pentru că am disponibilitate, pentru că îmi place.