Unul
dintre lucrurile care mi s-au reproșat în
mod constant de când am rămas însărcinată (deci de mai bine de 5 ani) e că
citesc prea mult.
„Copiii
nu se cresc din cărți” aud mereu, întotdeauna de la persoane cărora li se pare
inutil sau nu au timp să citească o
carte de parenting, sau măcar un articol cât de mic.
E
și nu prea adevărat, zic eu, care am la activ ceva lecturi despre parentaj și
psihologia copilului mic, deși sunt foarte departe de numărul cărților pe care
le-au citit alții și pe care aș fi vrut să am disponibilitatea să arunc măcar o
privire.
Cititul
e parte din mine. Citesc încă dinainte de a intra la școală. Am citit în
școală, am citit în facultate, am citit ca să învăț, am citit de plăcere și relaxare,
am citit ca să-mi lămuresc neclarități, am citit ca să aflu idei noi, am citit
ca să-mi deschid mintea spre alte moduri de gândire.
În
clasa a 2-a am început să-l citesc pe Jules Verne. Nu am reușit să acopăr toate
cărțile din colecția părinților mei, dar am citit îndeajuns încât să-mi
astâmpăr setea de acest gen de lecturi. Prin școala generală, pe lângă lecturile
suplimentare recomandate , am făcut o pasiune pentru Alexandre Dumas și Karl
May. Nu am reușit să le citesc toate cărțile, dar au fost ani frumoși, în care
citeam într-o zi și o noapte câte o carte de 200 de pagini iar Winnetou era
eroul meu de suflet. Citeam când mă trezeam, citeam când mâncam, citeam între
tema la română și tema la matematică, îmi puneam cartea în manual, ca să creadă
mama că învăț, citeam înainte de a adormi, citeam în loc de a adormi.
La
fel și în timpul liceului. Țin minte că am citit "Ion" într-o zi. Țin minte că
dacă mă prindea acțiunea, nu mai puteam lăsa cartea din mână până nu o terminam
și mă prindea dimineața citind.
În
timpul facultății am avut o perioadă când m-am axat pe poezie românească și am
luat la rând cărțile colegelor de cameră, studente la română. Nu mai spun de
romanele studiate la cursurile de literatură italiană și franceză.
După
ce am terminat facultatea am avut o perioadă în care m-am axat pe romane inițiatice.
Făcusem o pasiune pentru Lazarev, Osho, Paolo Coelho, James Redfield și Neale
Donald Walsh. Datorită lor am ieșit din perioade negre și am învățat să accept
ceea ce nu pot schimba la mine și la ceilalți. Ei m-au învățat să văd dincolo
de aparențe și să renunț la tiparele după care îi judecam pe oameni înainte de
a deschide ochii spre adevăratele valori ale vieții.
Desigur, mi-au trecut prin mână și romane de
doi lei sau cărți cu ale căror idei nu am fost de acord, dar nu regret că le-am
citit, pentru că m-au ajutat să fac diferența între lecturile de calitate și
lecturile de care e bine să mă lipsesc. Desigur, au fost și multe cărți pe care
n-am putut să le citesc sau n-am avut timp de ele sau pur și simplu n-am avut
chef să pun mâna pe ele.
Am
citit mereu ce am simțit că am nevoie să citesc și niciodată nu mi s-a reproșat
că citesc prea mult. Asta până când am rămas însărcinată și am început să citesc
despre sarcină, despre parenting, despre psihologia copilului mic. Nu mi s-a
reproșat că citesc până când nu am început să-mi exprim cu voce tare
convingerile dobândite după ce am făcut selecția lecturilor și mi-am dat seama
ce valori vreau să-i transmit copilului meu. Nu mi s-a reproșat că citesc până
când nu am mers contra curentului iar cei care se lasă duși de el s-au simțit
frustrați că eu am disponibilitatea de a mă informa iar ei nu.
Și
chiar n-am nimic cu ei. Oameni buni, e ok să nu citiți. E ok să preferați să
creșteți copiii așa cum ați fost crescuți voi, așa cum au fost crescuți părinții
voștri. E ok ca atunci când copilul este bolnav sau are o criză sau simțiți că vă
vine să vă luați câmpii, să învățați cum să gestionați situațiile de la mama
sau de la soacra sau de la vecina de bloc sau de la cea din colțul uliței sau de
la mătuși sau oricine altcineva care vă poate da o informație.
Dar
e ok și ca eu să citesc. E ok și ca eu să nu o cred pe mama, să nu iau de bun
tot ce zice soacra, să nu bag în seamă recomandările vecinilor sau ale rudelor.
E ok să citesc despre cum gândesc copiii de 1-2-15 ani din cărți și articole
scrise de oameni care au studiat psihologia si pedagogia întreaga lor viață. E
ok să mă încred și să aplic metode ale unor pedagogi și psihologi prin mâinile
cărora au trecut generații întregi de copii care au ajuns oameni capabili să se
bucure de viață. E ok să merg contra curentului atâta timp cât curentul îmi
dictează lucruri în care nu cred. E ok să discut cu oameni care merg și ei
contra curentului pentru că nici lor curentul nu li se potrivește.
Cărți
despre creșterea copiilor au existat și când m-am născut eu. E drept, nu erau
atât de multe, dar și mama mea a citit cel puțin una, pentru că dorea să știe, dorea
să învețe cum să-și îngrijească copiii și de altundeva decât de la mama ei sau
de la prieteni.
Cărți
despre psihologia și educația copilului mic sunt acum peste tot. Cu ideile
unora sunt de acord, altele mă revoltă. Mă feresc de cele care-mi spun cum să
gestionez eu copilul. Le prefer pe cele care-mi spun cam ce e în mintea unui
copil în funcție de vârstele prin care trece și care lasă la latitudinea mea
cum să gestionez informațiile aflate. Sunt fascinată de articolele și cărțile
care mă ajută să înțeleg de ce un copil are coșmaruri sau de ce nu-mi spune
bună ziua la comandă sau de ce nu recită poezia
când i se cere sau ce e în mintea și sufletul lui când refuză să meargă
la grădiniță sau omoară o gâză sau lovește un animal sau își terorizează
frățiorul. Mi se par de neprețuit cărțile și articolele care-mi pot deschide
mintea și sufletul spre ce simte copilul în funcție de comportamentele pe care
le vede la alții, care îmi explică cum copie el comportamentele din jur și cum
îți poți da seama de cum e tratat un copil de adulți după tiparele pe care le
preferă în joacă.
Și
da, mă informez. Așa cum mă informez despre ce ceaiuri să beau sau ce remedii
să iau atunci când nu mă simt bine, mă informez și despre cum gândește copilul
meu și despre cum ar trebui să-i înțeleg stările și despre ce activități să fac
cu el.
Poate
că nu aș fi citit atât de mult despre creșterea copiilor (în fond, majoritatea
cărților nu fac decât să-mi confirme ceea ce simt). Poate că m-aș fi limitat doar
la a trăi așa cum simt și m-aș fi bucurat de David așa cum este fără să am
nevoie de confirmările pedagogilor și psihologilor. Dar trăiesc într-o lume în
care atunci când simți altfel decât ceilalți, riști să te pierzi pe tine însuți
în lipsa acestor confirmări.
Așa
că citesc. Pentru că am timp, pentru că am disponibilitate, pentru că îmi place.
3 comentarii:
Mi se strange inima si-mi pare atat de rau ca o persoana atat de entuziasta in a " cunoaste", in a se " Imbogati" intr-un mod diferit de ceea ce intelege mare majoritate, trebuie sa se justifice in fata celor...ignoranti( a nu se citi in sens peiorativ)
Ai dat glas gandurilor mele cand ma gandesc la viata plina de lecturi, mai mult sau mai putin de calitate dar din care am invatat sa fiu om, sa visez mereu si care m-au imbogatit la fel de mult ca oamneii minunati pe care i-am cunoscut pe tot parcursul vietii( tu-unua dintre ele! )
:::jules verne, karl may....ce nostalgie!
Nu fi suparata... eu sunt cu tine! Sa citimmmmmmmmmmmm!!!!
Monica Popa
Multumesc pentru gandurile bune, Monica.
Nu sunt suparata, nici macar trista. Sunt impacata cu ceea ce sunt.
oh, cat am mai auzit si eu replica asta in ultima vreme.... "am ajuns sa ne crestem copiii din carti". fix de la cel cu cei mai recalcitranti copii din toata gasca. f greu mi-a fost sa nu replic usturator. dar fac pur si simplu bube cand aud asta.
Trimiteți un comentariu