CE-MI AMINTESC EU

PostareaBogdanei m-a trimis înapoi în timp. Mulți nu-și mai amintesc dar mie, până la cei 10 ani pe care i-am împlinit imediat după evenimentele din decembrie 89, mi s-au întipărit bine în minte multe. Spuneam cândva să cele mai vii amintiri le am din prima parte a copilăriei, așa… cam până la 10 ani.

Și-mi amintesc.

Îmi amintesc că eram mică și eram bolnavă. Nu, nu-mi amintesc crizele. Mintea mea de atunci nu le-a păstrat, dar îmi amintesc că tata mă lua în brațe, eu îmi lipeam capul de umărul lui și toți fugeau cu mine la doctor. Și-mi amintesc doctorii. Și-mi amintesc spitalul unde fusesem internată pentru investigații de-o zi și am rămas o săptămână pentru că am prins din zbor o  altă boală.

Și așa ne-am chinuit câțiva ani, fără să se găsească leac pentru o infecție urinară care nu ceda. La Piatra Neamț.

Apoi, îmi amintesc drumurile la Iași. Multe. Lungi. Autobuze erau extrem de puține, unul pe zi și erau aglomerate. În plus, călătoria dura minim 6 ore, iarna mai mult, că drumul era îngust și se înzăpezea. Cu trenul dura… o veșnicie.

Și-mi amintesc spitalul de acolo și pe ceilalți copii din secție. Și faptul că nu trebuia să spun de unde sunt. Nimeni nu trebuia să afle că nu sunt din Iași. Învățasem pe de rost adresa unor prieteni de familie și o recitam oricui mă întreba unde locuiesc. Fără greșeală, fără să dau de înțeles că ar fi o adresă falsă.

Pentru că nu era voie. Nu te puteai duce de capul tău la alt spital decât cel din județul în care locuiai. Medicii nu aveau voie să dea trimiteri pentru alt spital decât cel județean.

Dar medicul la care mergeam noi făcuse tot ce putuse pentru mine. Și nu era de ajuns. Și le-a spus părinților că nu mă poate trimite altundeva, dar, daca am putea să ne strecurăm la Iași…

Iar părinții n-au stat pe gânduri. Au apelat la rudele și prietenii de la Iași, au dat adresă falsă, loc de muncă fictiv și am intrat acolo. Iar eu am învățat, la 4-5 ani, că atunci când sunt la Iași, locuiesc la Iași, pe strada Ion Creangă, că părinții mei lucrează la Tehnoton.  Jumătate din populația Iașiului lucra acolo, cine avea să verifice?

Puteau să verifice. Dar n-au făcut-o. Nici măcar acte de identitate n-au cerut. Pentru că știau. Întreg personalul știa de copiii care veneau din alte localități pentru a fi tratați la Iași, pentru că în localitățile lor n-ar fi avut nici o șansă să fie vindecați. Știau și tăceau și își vedeau de treabă. Uneori erau curioși și ne mai întrebau. Un singur doctor a reușit să mă facă să spun adevărul. A știut cum să mă zăpăcească și i-am spus. I-am spus că vin de la Piatra și că acolo nimeni nu știa cum să mă vindece. Și, chiar mică fiind, m-am simțit mult timp vinovată că am cedat, că m-am lăsat păcălită și am spus adevărul.

N-au fost consecințe negative. Cel puțin eu nu le-am simțit. Poate au fost sancțiuni pentru cei care m-au adus acolo, pentru asistenta care ne era prietenă și ne ajutase. Nu știu. Eu, însă, am continuat să merg la Iași, la controale, din lună în lună, apoi la trei luni, apoi de două ori pe an și tot așa până n-am mai mers deloc.

Astea-s amintirile cele mai puternice de dinainte de 89: boala mea, neputința celor de la Piatra, minciunile spuse ca să-mi fie salvată viața, bunătatea unor oameni care au luptat contra sistemului ca să mă salveze pe mine.

Datorită lor sunt capabilă acum să-mi amintesc și restul: cozile, pâinea dată pe cartelă, pâinea uscată pe care o înmuiam pe aburi ca să o putem mânca. Și încă noi o duceam bine. Aveam bunici care locuiau la casă. Aveau găini și vacă și ogor și livadă și, deși lipsuri erau multe, se mai compensau cu ce ne dădeau bunicii.

Și-mi amintesc că, spre final, începusem cu toții să simțim că e prea mult. Noi, copiii, auzeam frânturi de discuții și ni se părea normal să exclamăm supărați când nu se dădeau cele 5 minute de desene săptămânale: „Iar îl dau pe ăsta în loc de desene!” și să închidem imediat gura când ne dădeam seama că am spus tocmai ceea ce ne avertizaseră părinții de atâtea ori să nu spunem când ne poate auzi cineva.

Îmi amintesc toate astea. Atunci le priveam cu ochi de copil și nu le conștientizam greutatea. Acum îmi dau seama cum trebuie să fi trăit părinții mei, cum aș fi trăit eu  dacă aș fi avut copii în acea perioadă. Cum m-aș simți eu, să călătoresc, în repetate rânduri, ore întregi într-un autobuz aglomerat, cu un copil bolnav în brațe, spre un spital căruia sistemul nu-i permitea sa ne primească, dar cu speranța că nu se va afla adevărul.

Și le povestesc celor născuți după 89. Și am surpriza că înțeleg. Poate nu toți, dar eu am dat peste tineri care se îngrozesc când aud ce povestesc și sunt bucuroși că nu au trăit atunci.

Mai dureroase sunt discuțiile cu cei care au trăit atunci și n-au dus-o chiar rău. Cei care n-au prea stat la cozi, cei care aveau rude pe la alimentară sau prin diverse fabrici și nu le lipseau alimentele de bază. Cei care aveau video sau își permiteau să meargă în excursii în străinătate. Lor mi-e greu să le explic de ce n-a fost mai bine atunci.

Lor mi-e greu să le explic de ce e important că acum un microbuz face 2,5 ore de la Piatra la Iași și sunt autobuze din oră în oră, iar drumul e larg, se circulă mai ușor, mașinile au încălzire și nu tremuri de frig iarna. În plus, acum poți merge la ce spital vrei, la ce medic vrei, fără să-ți înveți copilul să mintă pentru a putea fi îngrijit așa cum trebuie.

Pentru mine asta e cel mai important.

POEZIA

Am povestit și în anii trecuți experiențele noastre cu  serbările și Moș Crăciun. David a trecut prin faza în care refuza să stea lângă ceilalți copii, prin faza în care stătea pe scăunel, dar nu scotea nici o vorbă, prin faza în care stătea pe scăunel și cânta cu ceilalți copii, dar nici gând să spună poezii sau să meargă să își ia personal cadoul de la moș, până azi, când chiar s-a distrat cântând cu ceilalți copii, spunând poezia și a mers fără ezitare să își preia cadoul.

Nu, nu e vorba de poezie în sine. Am susținut mereu că nu țin să spună poezii din obligație și nu țin nici la serbările clasice, cele în care copiii sunt actori iar părinții spectatori. Sunt frumoase serbările astea, copiii sunt adorabili și când sunt siguri pe ei și când sunt emoționați și când sunt nesiguri și îi apucă plânsul. Dar nu țin neapărat ca David să se simtă ok în astfel de manifestări. Unii sunt făcuți pentru ele, alții nu.

În suflet mi-au rămas serbările pe care le organizam împreună cu doamnele educatoare de la Piatra Neamț, serbări în care actori erau și părinții și copiii, în care întreaga familie meșterea la ceva, în care părinții erau și ei supuși unor probe, spre amuzamentul tuturor.

Sigur, în funcție de grupă, de copii și de părinți, uneori se poate așa, alteori nu.

Nu, nu e vorba de poezie. E vorba de a trece, treptat, peste inhibiții, de a descoperi că poate, în fiecare an, un pic mai mult decât în anii precedenți. E vorba de a-și dea seama singur dacă anul ăsta se simte capabil să facă ce anul trecut nu a reușit și să o facă din dorința și plăcerea proprie, nu din obligație.

Iată-l, deci, un pic mai mare decât anul trecut, mai conștient că poate și vrea.

STIKEEZ, ANGRY BIRDS, O GHIRLANDĂ ȘI UN CONCURS

Pe ultima sută de metri, ne înscriem și noi la concursul organizat de Clubul Magic.

Trebuie făcută o ghirlandă. Nimic mai simplu, așa-i?
Nu chiar, când ai de-a face cu un copil pe care trebuie să-l prinzi într-o dispoziție absolut specială pentru o activitate de abilități practice.

Mă resemnasem cu gândul că nu ne mobilizăm pentru concurs însă, de dimineață, mi-a venit și idea salvatoare: ce-ar fi să facem o ghirlandă specială, cu setul de stikeez și cel de discuri cu angry birds?

- Daaa, a exclamat David entuziasmat, și mi-a și adus cele două seturi să ne apucăm de treabă.

Bine, bine, dar pe ce să le legăm? Sfoară? Șnur? Panglici? Daca era să caut bine, poate găseam prin vreo cutie, dar nu aveam nici un chef să caut.

Mi-am amintit, însă, că zilele trecute strânsesem într-o cutie fâșiile de confetti pe care le adunase David după ziua lui și nu voia să le arunce. Drept să vă spun, nici eu nu mă înduram să le arunc, mă tot gândeam că le găsesc vreo întrebuințare, că sunt frumoase, colorate și vesele.

 N-a fost nevoie decât de o clipă să ne apucăm de treabă. Am legat  stikeez, am lipit cu bandă scotch discurile de angry birds și iat-o: colorată, veselă, strălucitoare. Ca noi :).

 

 

SUNT MAI CURAJOS

David vorbind cu M
„Știi... eu sunt mai curajos decât alți copii mai mari decât mine. Într-o noapte am dormit la prietenii mei L și S”.

Povestea e următoarea:

De ceva timp, David voia să rămână să doarmă la prietenii lui sau să vină ei să doarmă la noi pentru o noapte.

Până acum orice plan în privința asta a eșuat. În ultimul moment se răzgândeau. Am zis că au timp pentru asta și i-am lăsat să decidă singuri cine sparge gheața.

David mai dormise la bunici câte o noapte, dar niciodată la străini, fără noi. Știam că va veni ziua aceea, dar se părea că încă nu era momentul.

Până săptămâna trecută, când a decis că poate face asta. Și a făcut.

E drept că s-a trezit la 5 dimineața, a plans că vrea la tati al lui și n-a mai adormit, dar a fost un pas mare pentru el.

Am încercat să-I fac clar lucrul ăsta și să-i arăt cât de mândră sunt de el. Pentru că, într-adevăr, a făcut ceva ce mulți copii mai mari decât el nu îndrăznesc să facă.

Și a mai crescut un pic.

1 DECEMBRIE ȘI UN CONCURS

Clubul Magic ne invită la concurs.
Cum anul acesta sunt numai pe fugă, cu portofolii, cursuri, practica și la grădiniță și la școală, probleme și exerciții la matematică, reamintirea gramaticii limbii române,  pregătirea simpozionului de la Vatra Dornei (apropos, daca pe 5 decembrie sunteți în Vatra Dornei, vă aștept cu drag la Simpozionul care se va desfășura la Casa de Cultura), am decis brusc să participăm, dar să îmbinăm plăcutul cu utilul și să sărbătorim... în bucătărie.
Drept consecință, am realizat împreună cu David, niște clătite tricolore delicioase.

Am făcut aluat de clătite (lui David îi place să mă ajute la spart ouăle și la amestecat aluaturi) și l-am împărțit în trei castroane:
Pentru galben am adăugat ulei de cătină, pentru albastru compot de afine iar pentru roșu compot de merisoare.

 E drept, roșul e mai mult roz, dar mai aveam puțin compot în casă și mi-a fost lene să mă duc în beci să mai aduc un borcan.

Și iată-le, clătitele noastre tricolore, care au mers de minune unse cu miere de albine.

 

La mulți ani, dragi români!

6 ANI, O PETRECERE ȘI UN TORT CURCUBEU

David a împlinit 6 ani. Ca să marcheze momentul și faptul că a mai crescut, a decis să nu se mai sperie de lucrurile înfricoșătoare și, pentru a fi și în ton cu Halloween-ul care cade chiar de ziua lui, a vrut petrecere tematică cu scheleți. A vrut să se îmbrace în schelet și, altă premieră în viața lui, a cerut să fie desenat pe față, să aibă dinți de schelet.

M-am conformat. Am scos la imprimantă scheleți, pentru decorațiuni, am cumpărat costum de schelet, de la Lidl (l-am prins la reducere), am anunțat invitații care va fi tema, ca să nu se sperie vreun copil de  tematica sumbră.

Pentru că avem și un prieten a cărui zi de naștere e pe 1 noiembrie (a lui David a fost pe 31 octombrie), am decis să facem petrecere dublă. El a vrut tema cu Angry Birds, așa că am mai scos un rând de desene pentru decorațiuni și am decis ca petrecerea să aibă tematică dublă: Scheleți și Angry Birds.

Împărțite fiind atribuțiunile, mie mi-a revenit să fac tortul. Ce fel de tort, însă? De obicei îl fac pe cel cu blat de pandișpan, dar aș fi vrut ceva mai deosebit. După ce m-am gândit un timp, am hotărât să fac un tort curcubeu. Nu aș fi vrut cu coloranți din comerț. Sunt de părere că, dacă e să mănânc ceva cu coloranți și arome artificiale, mă pot duce oricând la cofetărie. Acasă, dacă tot consum timp să gătesc, măcar să fac ceva cu ingrediente cât mai naturale. Aveam o oarecare idee despre ce să folosesc pe post de colorant, așa că am făcut o probă cu niște foi de prăjitură. Afine pentru mov: super rezultat. Kiwi pentru verde – a ieșit un gălbui, deci nu. Merișoare pentru roșu: a ieșit un roz, dar rezultatul a fost acceptabil. Foile astea le-am umplut cu o cremă cu griș și am folosit-o pe post de prăjitură la petrecere.

Dând sfoară în țară despre ce vreau să fac, în căutare de idei, am primit link la blogul Alinei, care a făcut cândva un astfel de tort, cu ingrediente naturale. De aici treaba a fost simplă: am adaptat rețeta ei la ce ingrediente aveam în casă și mi s-au părut mai potrivite.

Am folosit aceeași rețetă pentru toate blaturile, schimbând doar colorantul. Pentru blatul mov am folosit afine. Pentru blatul verde, a mers de minune spanacul (cumpărasem acum câteva luni o pungă de spanac congelat, ca să fac o rețetă de-a lui Jamie Oliver, care la TV arăta foarte bine, dar care, gătită de mine, a fost grețoasă; noroc că folosisem doar jumătate de pungă). Pentru blatul portocaliu am folosit morcovi și ulei de cătină. Mai făcusem, în trecut, prăjituri cu morcovi, deci știam că merg foarte bine la dulciuri.

Bineînțeles,  pregătirea blaturilor nu s-a petrecut fără incidente și am plătit pentru satisfacția de a avea un tort curcubeu cu… un telefon. La un moment dat, am mișcat aiurea mixerul și jumătate din spuma de albușuri din bol a sărit prin toată bucătăria, inclusiv pe  difuzorul telefonului. Așa că, dacă mă sunați și vă cer să repetați ce ați spus, e din cauză că vă aud ca și cum mi-ați vorbi dintr-un butoi.

Dar au ieșit bine blaturile și am fost încântată.

A doua zi (nu vă recomand să faceți tortul acesta într-o singură zi, aveți de pregătit trei blaturi și trei creme), am făcut cremele. Nu am respectat rețeta Alinei. Evităm ciocolata și orice ingrediente care au lactate non UHT, din cauza de alergii, așa că am făcut 3 creme clasice din oua, lapte (UHT), vanilie și făină, plus un pic de griș ca să mă asigur că vor avea consistența de care aveam nevoie. În crema albastră-indigo, am pus afine. În crema galbenă am pus ulei de cătină iar în cea roșie – merișoare și două linguri de gem de prune cu mere.

David a vrut să ornez cu personajul pătrat din Angry Birds (Nu-i știu numele, știu doar că are putere de gheață). Zis și făcut, cateva affine și fulgi de migdale au rezolvat treaba. Mi-a adus apoi și colecția de stickies să o pun pe tort și gata. Rezultatul îl vedeți mai jos.

 

Nu numai că arată foarte bine, iar cremele au fost destul de consistente încât să stea în strat la fel de gros ca blaturile, dar, după spusele invitaților, a fost și tare gustos, fără să fie foarte dulce. Singurul defect a fost că am uitat să însiropez blaturile. S-a compensat, însă, cu consistența cremoasă a cremelor iar, de la atâtea fructe, a ieșit o prăjitură foarte aromată.

Pe scurt și despre petrecere:

Mâncarea de bază a fost pizza, din care au rămas resturi doar pentru că a fost muuultă. Cei doi tați de sărbătoriți au fost însărcinați să gătească și s-au întrecut unul pe celălalt, făcând pizza de diferite feluri, care de care mai gustoasă.

Au fost 8 copii și o gălăgie de nedescris (la 2 fete și 6 băieți, nu-mi imaginam că va fi altfel).

S-au jucat, au alergat, au fost organizate jocuri atunci când joaca liberă o lua razna și se simțea nevoia unei organizari: scaunele muzicale, volei cu baloane etc. Am avut si o Piniata (pe o parte în formă de Chuck din Angry Birds și pe cealaltă parte cu un cap de schelet, în ton cu tema petrecerii), care ne-a scos un pic afară, să profităm de ultimele raze ale soarelui. Tortul a fost un succes, iar după vreo 5 ore de petrecut, copiii au plecat la casele lor iar noi am rămas epuizați, simțind că e ora 22, când, de fapt, era abia 19.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că David a fost cu totul altfel decât la petrecerea lui (în aceeași formula) de anul trecut. Nu l-au mai deranjat copiii pe care nu-i cunoștea, a participat la jocuri fără să-i fie rușine, a cerut lucruri care înainte îl făceau să bată în retragere. Și, mai presus de orice, a avut mereu zâmbetul pe buze și sclipiri în ochi. S-a bucurat enorm de jucăriile primite (nici nu se putea altfel având în vedere că a primit exact ce își dorea) și, mult timp după ce copiii au plecat, încă se juca și cânta singur, mulțumit. Ba chiar a si adormit singur, atunci când I s-a făcut somn

“Mami, deci chiar am 6 ani?” “Da, puiule, ți se pare mult sau puțin? ”,  “Mult. Am mai crescut.”

ACUM 9 ANI