Vineri seara, inainte de culcare, cautam Baby TV, apasand pe butonul de la televizor. Telecomanda nu mai e de mult functionala, David a avut grija s-o tranteasca de gresie in nenumarate randuri, pana s-a facut farame. Eh, nu-i prea mare pierdere. Si asa nu ne uitam mult la tv, asa ca nu ma deranjeaza metoda veche de schimbat canalele.
Pe un program (nu mai stiu exact care), a aparut o scena care mi-a atras atentia. Ceva mi-a zis ca-i un film cu vampiri (n-am vazut decat cateva secunde, pentru ca David a ripostat si si-a cerut drepturile) si mi-am amintit ca de mult imi statea in minte sa ma uit la Twilight. Candva, sora mea a fost foarte pasionata de subiect si mi-l recomandase, dar eu il trecusem cu vederea pentru ca cineva, nu-i zic numele, persoana importanta, l-a catalogat (fara sa-l vada) drept film pentru adolescente, drept pentru care nu merita vazut.
Pana sa adoarma pruncul, am pus la descarcat Twilight pentru ca a doua zi sa ma uit in timpul somnului de pranz al lui David.
Bineinteles ca n-a iesit cum m-am gandit initial.
David a adormit (undeva in jur de 23.30), am vazut ca filmul s-a descarcat, asa ca l-am pornit sa vad cum e imaginea si sa gasesc subtitrare, eventual, in caz ca imi placea, sa pun la descarcat si celelalte doua filme din serie.
Mare greseala am facut. M-a prins ora 2 noaptea uitandu-ma la film. M-am culcat doar pentru ca stiam ca dimineata copilul va fi in forma si va trebui sa tin pasul cu el. Altfel cred ca faceam noapte alba, urmarind toata seria. Sambata la pranz am vazut New Moon, iar noaptea am adormit iar la ore tarzii pentru ca n-am rezistat tentatiei si a trebuit sa vad si Eclipse.
Ok, stiu, unii dintre voi zambesc superior acum. Dar stiu si ca altii (sau altele) zambesc “cunoscator”. Va zic ca de mult n-am mai fost cuprinsa de asa o frenezie. M-am trezit deodata, la cei 32+ ani ai mei (dar varsta-i doar un numar, nu-i asa?), redevenind adolescenta vrajita de o poveste incredibil de romantica si imposibila.
Stiu, se zice ca Robert Pattison nu joaca grozav in filmele astea dar sa recunoastem ca rolul il prinde, iar figura lui (sigur, cu machiajul de rigoare) e perfecta pentru personajul pe care-l joaca.
Si, la urma urmei, ce mai conteaza? Odata prinsa in poveste, jocul actorilor chiar a fost pe locul doi.
Duminica m-am delectat revazand diverse scene si urmarind interviuri pe youtube. Am descoperit ca nu-s singura si nu-s chiar dusa, avand in vedere ca am citit in mai multe locuri ca filmele astea trei sucesc mintile nu numai adolescentelor ci si femeilor in toata firea (nu ca eu as intra in vreuna din categoriile astea :) ).
Luni am intrat in panica. Urmatorul film are premiera abia in toamna. Ce ma fac pana atunci? Iar ultimul film iese abia in 2012. Daca vine sfarsitul lumii si nu apuc sa-l vad? (Stati, nu dati cu pietre, sunt si eu sub influenta mailurilor cu care am fost bombardata). Ma cuprinsese deznadejdea.
Dar m-a salvat surioara mea, spunandu-mi sa caut in biblioteca unde voi gasi cu siguranta primele doua volume ale seriei (de pe vremea cand trecea ea prin ce trec eu acum). Ce surpriza fantastica! Mi-a venit inima la loc si pot zice ca din liceu (cand stateam noptile sa citesc, neputand sa adorm pana nu aflam cum se termina cartea) nu am mai stat pana la ore tarzii cu o carte in mana. Acum nu mai trebuie sa astept un an jumate sa vad cum se va termina intreaga poveste.
Cartile-s faine. Pot zice ca-mi plac mai mult decat filmele. Dar sunt foarte bucuroasa ca am vazut intai filmele. Pentru ca imi place sa asociez figurile actorilor cu personajele din carte.
Acum... nu-s eu priceputa la critici de film, dar am citit cateva articole, in special despre Robert Pattison. Nu v-am spus nu? Cand ma apuca o pasiune din asta pentru un actor (pentru ca nu-i prima data, nici nu indraznesc sa vorbesc despre perioada cand eram innebunita dupa Hugh Jackman) citesc si vad tot ce se poate despre persoana respectiva: articole, interviuri, filme. Asa am ajuns sa vad Remember me, care, la sfarsit, m-a facut sa plang (nu zambiti ironic inainte de a vedea filmul). Abia astept sa vad Water for the elephants, care are nota mai mare decat seria Twilight. Ca sa nu mai vorbesc de Little Ashes despre care am citit numai lucruri faine si in care am inteles ca Robert Pattison, in rolul lui Salvador Dali, a fost exceptional (inca nu l-am vazut, spun si eu din ce am citit).
E drept, sunt putine filmele in care a jucat. Cineva (nu-i zic numele, persoana importanta), mi-a zis ca nu-i place in mod deosebit actorul asta. Dar e tanar. Avand in vedere ca are doar 25 de ani, eu zic c-a facut treaba buna pana acum. Cred ca promite si o sa astept cu drag urmatoarele lui filme.
Acestea fiind spuse, ma intorc la visare. E fain sa te simti tanar si sa evadezi din realitate.
PS. Scena de la tv fusese, intr-adevar din Twilight. Am recunoscut-o ulterior in film.
miercuri, 15 iunie 2011
duminică, 22 mai 2011
PETRECERE IN FAMILIE
Mare petrecere in familie (familia din partea mamei mele). Avem 3 Constantini, 2 Elene (una a lipsit motivat), plus o aniversare de 30 de ani de casnicie.
Ajungem pe la amiaza. Lumea e inca imprastiata, bunicii sunt inca la biserica. Dar se fac pregatiri. Ne petrecem ceva timp cu verisorii, ne acomodam cu persoanele noi. David descopera langa fantana doua galetuse cu apa si o cana. Nu sta pe ganduri si se instaleaza in dreptul lor. Il prinde jocul cu apa si un timp nu mai baga in seama pe nimeni. Ba chiar riposteaza, daca cineva intervine, cu un hotarat “Buti! Buti! (adica “Du-te!”)”
Dupa ce se plictiseste, il schimb si cautam altceva de facut. David descopera o movila de nisip. Ii aduc lopatelele. Ar sta la movila, dar soarele arde foarte tare. Tati gaseste solutia. Pune nisip in roaba, incarca si copilul, cu lopatele cu tot, in roaba si duce roaba la umbra. Ii las sa se joace, timp in care eu mai schimb cateva vorbe cu cei din familie.
Cineva scoate apa din fantana. David alearga sa observe. Cere sa invarta si el roata. Tati il ia in brate si-i arata cum se face. Copilul e incantat.
Se aduna toata lumea si ne asezam la masa. Mancam, glumim, povestim. Se apropie ora cand David, de obicei, adoarme. Eu sunt convinsa ca nu va adormi, pentru ca e o zi cu prea multi stimuli. Ne retragem, insa, in casa, la racoare. Ne foim un pic prin pat, apoi descopera, in alta camera, patul cu arcuri. Incepe sa sara pe el, in culmea fericirii. Patul rezista. E un pat solid. Au mai sarit pe el doua generatii. David da startul celei de-a treia generatii de saritori.
Iesim din nou. Mai mancam ceva (la reuniunile astea se mananca mult), apoi mergem la rau. Gasim broaste si le studiem extaziati. Dupa un timp, revenim si mai incercam sa dormim. Nu reusim. Tot patul cu arcuri are succes.
Iesim din nou afara. Un unchi a prins un pastrav din iaz si l-a adus copiilor intr-o galeata. Il studiem, suntem incantati de cum inoata si sare si de cat de mare e. Dar mergem sa-l aruncam din nou in iaz, pentru ca ramane fara oxigen si n-am vrea sa moara. De la iaz, mergem in livada si studiem gutuii infloriti si papadiile din iarba.
David redescopera nisipul. Introducem in peisaj apa.I se mai alatura un baietel si, impreuna, incep sa faca ciment. Aduc nisip de la movila si il amesteca cu apa, in roaba.
Mai descopera si un butoi de plastic umplut cu pamant. Nu stiu la ce-l folosea bunica. Cert e ca a fost o jucarie grozava. Un copil facea groapa in pamant, iar celalalt se amuza astupand-o.
Ne intoarcem la masa, unde se serveste tortul. Buuuun. Ne lingem pe buze apoi mai facem o vizita broscutelor. Incepe sa ploua si ne intoarcem acasa. Pe cerdac e numai bine. Cerdacul meu drag in care-mi petreceam vacantele alaturi de fratele, sora si verisoara mea.
Ploua torential. Ploaie de vara racoroasa. Doi dintre petrecareti joaca o hora in ploaie. Li se alatura si altii. Se incinge si o bataie cu apa (mai fusese una ceva mai devreme). Reuniunile noastre de familie nu trec fara o bataie cu apa. De cand ma stiu, la intalnirile astea, galetile nu stau mult timp pline. Pe cerdac, David incearca sa prinda apa care se scurge de pe acoperis.
Se opreste ploaia si mai facem o tura prin imprejurimi. Deja se insereaza. Ploaia a racorit bine atmosfera. Desi lumea inca petrece, noi ne retragem. E deja trecut de ora 19 iar David da semne de oboseala. Adoarme instant in masina. Se mai foieste uneori zicand ceva despre apa si nisip, dar adoarme la loc.
A fost o zi plina. Din cand in cand reusim sa ne adunam astfel (eu sunt prezenta destul de rar, recunosc), spre bucuria si multumirea bunicilor mei. Nu au nevoie de altceva. Doar sa-si clateasca din cand in cand ochii, privindu-si copiii, nepotii si stranepotul impreuna, voiosi si pusi pe glume. Iar noi suntem multumiti ca le putem oferi aceasta bucurie.
Ajungem pe la amiaza. Lumea e inca imprastiata, bunicii sunt inca la biserica. Dar se fac pregatiri. Ne petrecem ceva timp cu verisorii, ne acomodam cu persoanele noi. David descopera langa fantana doua galetuse cu apa si o cana. Nu sta pe ganduri si se instaleaza in dreptul lor. Il prinde jocul cu apa si un timp nu mai baga in seama pe nimeni. Ba chiar riposteaza, daca cineva intervine, cu un hotarat “Buti! Buti! (adica “Du-te!”)”
Dupa ce se plictiseste, il schimb si cautam altceva de facut. David descopera o movila de nisip. Ii aduc lopatelele. Ar sta la movila, dar soarele arde foarte tare. Tati gaseste solutia. Pune nisip in roaba, incarca si copilul, cu lopatele cu tot, in roaba si duce roaba la umbra. Ii las sa se joace, timp in care eu mai schimb cateva vorbe cu cei din familie.
Cineva scoate apa din fantana. David alearga sa observe. Cere sa invarta si el roata. Tati il ia in brate si-i arata cum se face. Copilul e incantat.
Se aduna toata lumea si ne asezam la masa. Mancam, glumim, povestim. Se apropie ora cand David, de obicei, adoarme. Eu sunt convinsa ca nu va adormi, pentru ca e o zi cu prea multi stimuli. Ne retragem, insa, in casa, la racoare. Ne foim un pic prin pat, apoi descopera, in alta camera, patul cu arcuri. Incepe sa sara pe el, in culmea fericirii. Patul rezista. E un pat solid. Au mai sarit pe el doua generatii. David da startul celei de-a treia generatii de saritori.
Iesim din nou. Mai mancam ceva (la reuniunile astea se mananca mult), apoi mergem la rau. Gasim broaste si le studiem extaziati. Dupa un timp, revenim si mai incercam sa dormim. Nu reusim. Tot patul cu arcuri are succes.
Iesim din nou afara. Un unchi a prins un pastrav din iaz si l-a adus copiilor intr-o galeata. Il studiem, suntem incantati de cum inoata si sare si de cat de mare e. Dar mergem sa-l aruncam din nou in iaz, pentru ca ramane fara oxigen si n-am vrea sa moara. De la iaz, mergem in livada si studiem gutuii infloriti si papadiile din iarba.
David redescopera nisipul. Introducem in peisaj apa.I se mai alatura un baietel si, impreuna, incep sa faca ciment. Aduc nisip de la movila si il amesteca cu apa, in roaba.
Mai descopera si un butoi de plastic umplut cu pamant. Nu stiu la ce-l folosea bunica. Cert e ca a fost o jucarie grozava. Un copil facea groapa in pamant, iar celalalt se amuza astupand-o.
Ne intoarcem la masa, unde se serveste tortul. Buuuun. Ne lingem pe buze apoi mai facem o vizita broscutelor. Incepe sa ploua si ne intoarcem acasa. Pe cerdac e numai bine. Cerdacul meu drag in care-mi petreceam vacantele alaturi de fratele, sora si verisoara mea.
Ploua torential. Ploaie de vara racoroasa. Doi dintre petrecareti joaca o hora in ploaie. Li se alatura si altii. Se incinge si o bataie cu apa (mai fusese una ceva mai devreme). Reuniunile noastre de familie nu trec fara o bataie cu apa. De cand ma stiu, la intalnirile astea, galetile nu stau mult timp pline. Pe cerdac, David incearca sa prinda apa care se scurge de pe acoperis.
Se opreste ploaia si mai facem o tura prin imprejurimi. Deja se insereaza. Ploaia a racorit bine atmosfera. Desi lumea inca petrece, noi ne retragem. E deja trecut de ora 19 iar David da semne de oboseala. Adoarme instant in masina. Se mai foieste uneori zicand ceva despre apa si nisip, dar adoarme la loc.
A fost o zi plina. Din cand in cand reusim sa ne adunam astfel (eu sunt prezenta destul de rar, recunosc), spre bucuria si multumirea bunicilor mei. Nu au nevoie de altceva. Doar sa-si clateasca din cand in cand ochii, privindu-si copiii, nepotii si stranepotul impreuna, voiosi si pusi pe glume. Iar noi suntem multumiti ca le putem oferi aceasta bucurie.
marți, 17 mai 2011
DACA-L CHEAMA DAVID ...E EVREU.
Mie-mi vine-a rade. Mai amar, asa, dar am luat-o ca pe o gluma.
Dupa o zi obositoare la gradinita, cu copii care mai de care mai agitati si mai galagiosi (noi dam vina pe luna plina din noaptea asta), eu si David ne indreptam spre casa. Am urcat in microbuz, m-am asezat si l-am luat pe David in brate, chemandu-l pe nume. Din spatele nostru, un domn invaluit intr-un iz puternic de alcool m-a intrebat de ce l-am numit David. Suntem cumva evrei? De ce n-am ales un nume romanesc, cum ar fi Mircea, sau Ion sau altele? I-am zis ca noua asa ne-a placut, David.
Din acel moment, a inceput sa mormaie diverse despre evrei. Nu l-am ascultat. Tot zicea ca suntem jidani si tot gasea defecte lui David: ba ca tine mana nu stiu cum si ca sigur ii bolnav ("O mai vazut cineva jidan sanatos?" intreba el) Ba ca are capul turtit pe laterale, etc. Nu l-am bagat in seama, l-am lasat sa vorbeasca si ma concentram asupra lui David care era preocupat cu mestecatul unor masline.
La prima statie, "domnul" a suflat cu naduf si a spus ca el coboara, ca ii iau jidanii astia tot aerul. Cand sa coboare, s-a intors catre David, l-a aratat cu degetul si i-a zis "David...esti jidan!". David s-a uitat o clipa la el, apoi si-a vazut de mestecatul maslinelor.
Jignirile lui nu m-au afectat, pentru ca nu suntem evrei. Poate ca daca am fi fost, m-as fi revoltat. Sau as fi reactionat la fel, lasandu-l in supararea lui.
Unor astfel de oameni n-ai cum sa le dai explicatii si nu recomand nimanui sa se puna in vorba cu ei.
Spuneam, insa, intr-o alta postare, ca numele lui David l-am ales din calendarul ortodox, unde, pe 26 iunie, este sarbatorit Sfantul Cuvios David din Tesalonic
Sfantul Cuvios David s-a nascut in Tesalonic si a trait in secolul al VI lea. Sfantul Cuvios David s-a calugarit de tanar in Manastirea "Sfintilor Mucenici Teodor si Mercurie”. Dupa un timp si-a facut din creanga unui migdal loc de pustnicie. Aici va indura ploile, zapezile, caldura si alte stramtorari cu multa rabdare timp de trei ani, pana cand ingerul Domnului ii va cere sa se nevoiasca intr-o chilie. Pentru viata sa curata a primit darul de izgoni pe diavoli si de a vindeca pe bolnavi.
Sfantul Cuvios David ajunge inaintea imparatului, caci urma sa fie numit eparh al Tesalnicului, pune in palmele sale carbuni aprinsi si tamaie, si timp de o ora tamaiaza fara a se vatama. Uimind si bucurand toata firea omeneasca cu viata si cu minunile sale, Sfantul Cuvios David a trecut la cele vesnice in anul 540.
sursa http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-cuvios-david-tesalonic-119890.html
Dupa o zi obositoare la gradinita, cu copii care mai de care mai agitati si mai galagiosi (noi dam vina pe luna plina din noaptea asta), eu si David ne indreptam spre casa. Am urcat in microbuz, m-am asezat si l-am luat pe David in brate, chemandu-l pe nume. Din spatele nostru, un domn invaluit intr-un iz puternic de alcool m-a intrebat de ce l-am numit David. Suntem cumva evrei? De ce n-am ales un nume romanesc, cum ar fi Mircea, sau Ion sau altele? I-am zis ca noua asa ne-a placut, David.
Din acel moment, a inceput sa mormaie diverse despre evrei. Nu l-am ascultat. Tot zicea ca suntem jidani si tot gasea defecte lui David: ba ca tine mana nu stiu cum si ca sigur ii bolnav ("O mai vazut cineva jidan sanatos?" intreba el) Ba ca are capul turtit pe laterale, etc. Nu l-am bagat in seama, l-am lasat sa vorbeasca si ma concentram asupra lui David care era preocupat cu mestecatul unor masline.
La prima statie, "domnul" a suflat cu naduf si a spus ca el coboara, ca ii iau jidanii astia tot aerul. Cand sa coboare, s-a intors catre David, l-a aratat cu degetul si i-a zis "David...esti jidan!". David s-a uitat o clipa la el, apoi si-a vazut de mestecatul maslinelor.
Jignirile lui nu m-au afectat, pentru ca nu suntem evrei. Poate ca daca am fi fost, m-as fi revoltat. Sau as fi reactionat la fel, lasandu-l in supararea lui.
Unor astfel de oameni n-ai cum sa le dai explicatii si nu recomand nimanui sa se puna in vorba cu ei.
Spuneam, insa, intr-o alta postare, ca numele lui David l-am ales din calendarul ortodox, unde, pe 26 iunie, este sarbatorit Sfantul Cuvios David din Tesalonic
Sfantul Cuvios David s-a nascut in Tesalonic si a trait in secolul al VI lea. Sfantul Cuvios David s-a calugarit de tanar in Manastirea "Sfintilor Mucenici Teodor si Mercurie”. Dupa un timp si-a facut din creanga unui migdal loc de pustnicie. Aici va indura ploile, zapezile, caldura si alte stramtorari cu multa rabdare timp de trei ani, pana cand ingerul Domnului ii va cere sa se nevoiasca intr-o chilie. Pentru viata sa curata a primit darul de izgoni pe diavoli si de a vindeca pe bolnavi.
Sfantul Cuvios David ajunge inaintea imparatului, caci urma sa fie numit eparh al Tesalnicului, pune in palmele sale carbuni aprinsi si tamaie, si timp de o ora tamaiaza fara a se vatama. Uimind si bucurand toata firea omeneasca cu viata si cu minunile sale, Sfantul Cuvios David a trecut la cele vesnice in anul 540.
sursa http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-cuvios-david-tesalonic-119890.html
vineri, 6 mai 2011
CE JOCURI TREBUIE SĂ AIBĂ UN COPIL ÎN PERIOADA PRIMEI ADOLESCENŢE
“Jocul cu apa” îşi păstrează întreaga importanţă pentru un copil la această vârstă. În acest scop poate folosi chiuveta sau cada de baie. Adoră să se joace cu bureţi, pe care îi scufundă în apă şi apoi îi stoarce, să umple şi să golească pahare sau recipiente din plastic. Fără îndoială că dumneavoastră v-aţi plictisi repede de acest joc, dar un copil de doi ani nu se plictiseşte. Părinţii sunt deseori uimiţi să constate că se poate juca cu apa ore întregi.
Pentru a aduce puţină variaţie jocurilor în apă, daţ-i o ustensilă de bucătărie şi o batistă “de spălat”. Îi plac şi paiele din plastic, pe care le foloseşte pentru a sufla în apă făcând astel câteva experienţe de fizică, la nivelul său. Câţiva fulgi de săpun vor aduce varietate acestor jocuri. A face baloane şi spumă este un lucru minunat când ai doi anişori. Nu uitaţi de jucăriile plutitoare.
La această vârstă, copilului îi place de asemenea să picteze cu apă pe afară. Nu are nevoie decât de o găletuşă şi o pensulă. Îi plac materialele care se pot modela după gustul său, cum ar fi plasterina sau argila. Plasterina va fi preferată de către mame, deoarece produce mai puţină mizerie decât argila. Se poate cumpăra sau fabrica. Iată o reţetă simplă: amestecaţi două ceşti de făină şi o ceaşcă de sare. Adăugaţi cantitatea de apă necesară pentru a obţine o pastă de consistenţa aluatului de pâine. Dacă se lipeşte prea tare, mai adăugaţi făină. Schimbând proporţiile se pot obţine paste mai mult sau mai puţin moi. I se pot încorpora coloranţi alimentari şi puţină pudră de talc parfumată. Câteva picături de ulei îi vor permite să se conserve timp îndelungat. Se poate păstra într-o pungă de plastic. Se menţine aproape o lună de zile.
Când copiii de această vârstă folosesc plasterina, nu construiesc ceva anume. Materialul în sine îi interesează. Le place să-l strivească, să-l frământe, să-l comprime, să-i dea diverse forme. Acest lucru îi relaxează enorm. Cele mai bune ustensile sunt mânuţele. După un oarecare timp petrecut modelând cu mâinile, pote trece la întrebuinţarea diverselor ustensile.
Pregătiţi pentru copilul dumneavoastră o bucată de placaj cu latura de 50 cm. Impermeabilizaţi-o cu vopsea , pentru ca micuţul să se poată juca în voie cu plasterina sau cu argila. Dacă puneţi o folie de plastic pe sol, sau ziare, copilul se poate juca fără riscul de a murdării podeaua.
Un alt articol pentru care copilul este suficient de “copt” şi care îi va servi în perioada preşcolară este o tablă pe care copilul să poată desena cu creta. (Există asemenea table de desen, în comerţ). Aceasta va fi una dintre jucăriile educative cu posibilităţi foarte variate.
Puneţi cretă albă şi colorată pe un suport sau într-o cutie fixată de tablă. Acum copilul poate mâzgăli cât doreşte. Aceasta poate diminua riscurile mâzgălirii pereţilor. Oricum, ar fi surprinzător ca în elanul vârstei sale, copilul să nu facă cel puţin o incursiune artistică pe pereţii casei.
Mâzgălitul este preludiul scrisului şi desenatului. Copilul căruia nu i se dă posibilitatea să mâzgălească în voie, va începe să scrie şi să deseneze mai târziu decât ceilalti. Nici un copil nu se naşte cu ştiinţa de a-şi controla degeţelele pentru a fi în stare să ţină un creion sau un stilou. El trebuie să înveţe antrenamentul muşchilor mici pentru a putea stăpâni mai târziu, tehnica scrisului şi desenatului. Mâzgălitul este modalitatea perfectă prin care copilul învaţă să-şi coordoneze o serie de muşchi indispensabili pentru a putea ţie corect un instrument de scris.
Tăbliţa de scris prezintă numeroase avantaje. Este un obiect pe care copilul îl poate folosi în timpul vârstei preşcolare. Îi va fi de mare ajutor pentru a învăţa să scrie şi să deseneze între trei şi şase ani.
În acest moment îşi pot face apariţia cariocile colorate. (acestea trebuie evitate la copiii mai mici, deoarece riscă să le mănânce). Foaia de hârtie trebuie să fie destul de mare pentru a primi gesturile largi ale copilului. Este recomandată hârtia de ambalaj. Se pot folosi şi ziare. Copilul va desena şi va mâzgăli ziarele cu aceeaşi plăcere ca şi în cazul hârtiei albe. O bucată de placaj constituie un suport bun pentru desen. Hârtia se poate fixa cu pioneze. Pentru această vârstă vom alege carioci groase şi solide.
Se poate introduce în activităţile copilului şi pictura. Cu un chevalet (şevalet). Acela fixat în perete este mai solid decât cel din comerţ, pe trei picioare, care se poate răsturna cu uşurinţă. Dacă aveţi spaţiu, un şevalet de interior (fixat de perete) şi unul exterior vă vor face copilul fericit. Vă veţi simţi mai bine dacă îmbrăcaţi copilul cu o hăinuţă mai veche, o cămaşă ruptă, etc. Folosiţi vopseluri pe bază de apă şi pregătiţi o provize serioasă de hârtie (de ziar sau de ambalaj). Pentru această vârstă, pensulele trebuie să fie uşor de manevrat. Nu-i daţi pensule prea mici, sau cu coada prea fină. Copilul are nevoie de o pensulă cu coada lungă, cu perii mai lungi de un centimetru. Pentru început, lăsaţi-l să folosească o singură culoare. După ce se obişnuieşte cu ea puteţi adăuga şi altele.
Unii adulţi iau drept tablou ceea ce desenează un copil de această vârstă şi întreabă: “Ce reprezintă?”. Dar pentru micuţ nu este vorba de tablou în sensul curent al cuvântului. Pentru el este o experienţă ce implică culori şi linii. Este fascinat de modul în care poate face să apară semne şi culori. După ce a terminat de pictat, nu-l mai interesează lucrarea pe care a făcut-o. Ceea ce conteză pentru el este experimentarea acţiunii de a picta. Prin intermediul picturii, copilul exteriorizează sentimente profunde pe care nu le poate încă exprima prin cuvinte.
Toate acestea vă duc cu gândul la o întrebare: “Ce valoare au toate aceste experimente cu plastelină, argilă, carioci sau vopsea? Este chiar atât de imperios ca părinţii să-şi dea toată osteneala?” Răspunsule esre DA, fără nici cea mai mică ezitare. Copilul nu a învăţat încă să exprime în cuvinte tot ceea ce simte. Toate aceste activităţi, diferite de exprimarea verbală, îl ajută să-şi exprime sentimentele pentru care nu dispune încă de cuvinte, sau cele pe care nu le-ar putea exprima niciodată în cuvinte. Acestea înfloresc şi favorizează dezvoltarea afectivităţii, subconştientul şi intuiţia.
La vârsta primei adolescenţe, jocurile de exterior au o mare importanţă. Posibilitatea de a se căţăra este un joc foarte apreciat. Un cărucior de tras, o tricicletă pentru pedalat, mingii pentru împins şi rostogolit, cuburi pentru construit, toate acestea ajută dezvoltarea muşchilor lungi şi căpătarea forţei şi preciziei. Şi jocurile cu nisip şi apă au mare succes.
Să spunem câteva cuvinte despre aptitudinea unui copil de doi ani de a se juca cu alţi copii.
Un singur partener de joc, aceasta este regula ce trebuie respectată, deoarece personalitatea nu este suficient de structurată pentru a regla problemele complexe puse de parteneri multipli. Este interesant de observat, că un copil mai mare, de cinci sau şase ani, este în general, cel mai bun partener de joc pentru un copil de doi ani. În mod natural, acesta va fi fratele sau sora. Cele mai bune jocuri vor fi acelea ale căror părţi componente pot fi împărţite între mai mulţi copii, fără să împiedice desfăşurarea. Nu vor rata ocazia să se certe pentru o singură tricicletă sau pentru un singur camion. Nisipul, plastelina sau cuburile, vor fi bine primite, deoarece le puteţi împărţi şi da suficient fiecăruia. Nu vă aşteptaţi ca un copil de doi ani să-şi împartă jucăriile cu alţi copii..
Pe acest subiect, să vedem cum se dezvoltă aptitudinea jocului colectiv.
Mai întâi există o epocă a jocului solitar, în timpul căreia copilul nu are nici o aptitudine pentru a se juca cu alţi copii. La vârsta primilor paşi, un alt copil este considerat o jucărie, nu un companion de joacă. Copilul examinează pe un altul cu atenţie, la fel ca pe o jucărie sau alt obiect interesant, împingânu-l cu degetul sau mânuindu-l dar nejucându-se cu el.
În perioada primei adolescenţe copilul efectuează tranziţia de la jocul solitar la jocul paralel. Ceea ce vrea să spună că doi sau mai mulţi copii pot ocupa acelaşi spaţiu geografic, dar jocul unuia este independent de al celorlalţi, chiar dacă le face plăcere să fie împreună.
Etapa următoare este reprezentată de jocul asociativ, în cursul căreia toţi copiii fac acelaşi lucru, cum ar fi jocul în nisip, modelarea de forme din pământ. De fapt între ei nu există schimburi.
Jocul cooperativ nu intervine decât atunci când copilul a atins următorul stadiu de dezvoltare, după vârsta de trei ani. În cadrul jocului cooperativ, copiii pot dezbate planuri şi îşi pot distribui roluri, pot hotărâ cine împinge căruciorul şi cine se află în el.
La vârsta primei adolescenţe, copilul are nevoie atât de jocuri calme cât şi de jocuri de acţiune. Pe măsură ce limbajul face un gigantic salt, micuţul demonstrează o sensibilitate atroce pentru cuvinte, materialele de construcţie ale limbajului său. Îi place să se joace cu cuvintele, să imite sunete, să repete silabe familiare. De aceea, această vârstă iubeşte ceea ce se cheamă “ nursery rhymes”. Când îi citiţi, copilul adoră repetarea unor expresii familiare ( Cei trei purceluşi, Albă ca Zăpada) şi exultă anticipând episodul următor.
Nenorocirea va cădea asupra dumneavoastră dacă vă permiteţi să schimbaţi ceva dintr-o poveste familiară sau dacă uitaţi ceva! Copilul iubeşte poveştile care povestesc propriile experienţe: a merge la piaţă, a se plimba cu maşina, a se juca în parc, oricare ar fi titlul cărţilor, sau orice poveşti inventaţi dvs. care să povestească aventurile imaginare ale unui băieţel ce i se aseamănă.
Unul dintre cele mai bune jocuri calme pentru această vârstă este “jocul tăcerii”. Numiţi-l aşa, deoarece copiii adoră să facă tot ceea ce se numeşte joc. Spuneţi-i cam aşa: “Pierre, vom joca un joc nou. Se numeşte “jocul tăcerii”. Vom rămâne amândoi liniştiţi, fără să facem zgomot, cât mai mult posibil şi ascultăm. Acultă foarte, foarte atent şi spune-mi ce auzi.” Copilul vă va spune toate zgomotele pe care le aude în locul în care vă jucaţi: poate o maşină pe stradă, păsărelele pe afară sau radioul vecinilor.
Altă variantă a “jocului tăcerii” consistă în a cere copilului să închidă ochii şi să ghicească zgomotele pe care le produceţi dumneavoastră: puteţi lovi un pahar cu o linguriţă, să vă piliţi unghiile şi în general tot ceea ce poate produce un zgomot interesant şi caracteristic.
Acest joc al tăcerii este foarte recomandat la această vârstă. El ajută copilul să se obişnuiască cu liniştea şi să înveţe să asculte. Este de asemenea o formulă bună pentru o mamă epuizată de către un copil hiperactiv, care are nevoie de o metodă pentru a se calma. Jocul tăcerii este de asemenea un bun mijloc de a readuce acasă un copil care nu vrea să vină la masă sau nu este prea entuziast în a face baie sau a se culca.
La vârsta primei adolescenţe, aspectul cel mai marcant al dezvoltării este calitatea dinamică a personalităţii. Trebuie ca părinţii să accepte această calitate pentru a ajuta copilul să-ţi stabilească individualitatea şi să-şi constuiască un concept despre sine cât mai robust.
Este foarte curios de constatat că ne dorim cu toţii să avem copii puternici şi dinamici, în timp ce mulţi părinţi nu ştiu să accepte acest dinamism la un copil de doi ani. Cine nu poate vedea opoziţia sa viguroasă în faţa constrângerii, bucuria sa de a trăi, exuberanţa, senzualitatea, exigenţa pentru satisfacţia imediată, angajamentul total şi entuziast faţă de lumea pe care tocmai o descoperă? Toate activităţile care fac din el o fiinţă autentică se manifestă pornind de la acest elan dinamic. Fără el, nu ar fi învăţat să se aşeze, să se caţere, să meargă sau să vorbească. Această calitate dinamică este o mare sursă de echilibru psihologic, şi nu trebuie pierdută. Trebuie întreţinută această forţă vitală şi considerată ca pe un atu, nu ca pe un defect de care trebuie să ferim copilul.
În acest stadiu al primei adolescenţe trebuie să-i dăm copilului trei lucruri: respect faţă de dinamismul său vital, reguli adaptate acestui dinamism şi supleţea noastră de adaptare. În acest fel îl vom ajuta să completeze sistemul optic al conceptului despre sine, adăugându-i lentila specială pentru această etapă.
sursa: Ana Savin - Totul se intampla inainte de 6 ani
Pentru a aduce puţină variaţie jocurilor în apă, daţ-i o ustensilă de bucătărie şi o batistă “de spălat”. Îi plac şi paiele din plastic, pe care le foloseşte pentru a sufla în apă făcând astel câteva experienţe de fizică, la nivelul său. Câţiva fulgi de săpun vor aduce varietate acestor jocuri. A face baloane şi spumă este un lucru minunat când ai doi anişori. Nu uitaţi de jucăriile plutitoare.
La această vârstă, copilului îi place de asemenea să picteze cu apă pe afară. Nu are nevoie decât de o găletuşă şi o pensulă. Îi plac materialele care se pot modela după gustul său, cum ar fi plasterina sau argila. Plasterina va fi preferată de către mame, deoarece produce mai puţină mizerie decât argila. Se poate cumpăra sau fabrica. Iată o reţetă simplă: amestecaţi două ceşti de făină şi o ceaşcă de sare. Adăugaţi cantitatea de apă necesară pentru a obţine o pastă de consistenţa aluatului de pâine. Dacă se lipeşte prea tare, mai adăugaţi făină. Schimbând proporţiile se pot obţine paste mai mult sau mai puţin moi. I se pot încorpora coloranţi alimentari şi puţină pudră de talc parfumată. Câteva picături de ulei îi vor permite să se conserve timp îndelungat. Se poate păstra într-o pungă de plastic. Se menţine aproape o lună de zile.
Când copiii de această vârstă folosesc plasterina, nu construiesc ceva anume. Materialul în sine îi interesează. Le place să-l strivească, să-l frământe, să-l comprime, să-i dea diverse forme. Acest lucru îi relaxează enorm. Cele mai bune ustensile sunt mânuţele. După un oarecare timp petrecut modelând cu mâinile, pote trece la întrebuinţarea diverselor ustensile.
Pregătiţi pentru copilul dumneavoastră o bucată de placaj cu latura de 50 cm. Impermeabilizaţi-o cu vopsea , pentru ca micuţul să se poată juca în voie cu plasterina sau cu argila. Dacă puneţi o folie de plastic pe sol, sau ziare, copilul se poate juca fără riscul de a murdării podeaua.
Un alt articol pentru care copilul este suficient de “copt” şi care îi va servi în perioada preşcolară este o tablă pe care copilul să poată desena cu creta. (Există asemenea table de desen, în comerţ). Aceasta va fi una dintre jucăriile educative cu posibilităţi foarte variate.
Puneţi cretă albă şi colorată pe un suport sau într-o cutie fixată de tablă. Acum copilul poate mâzgăli cât doreşte. Aceasta poate diminua riscurile mâzgălirii pereţilor. Oricum, ar fi surprinzător ca în elanul vârstei sale, copilul să nu facă cel puţin o incursiune artistică pe pereţii casei.
Mâzgălitul este preludiul scrisului şi desenatului. Copilul căruia nu i se dă posibilitatea să mâzgălească în voie, va începe să scrie şi să deseneze mai târziu decât ceilalti. Nici un copil nu se naşte cu ştiinţa de a-şi controla degeţelele pentru a fi în stare să ţină un creion sau un stilou. El trebuie să înveţe antrenamentul muşchilor mici pentru a putea stăpâni mai târziu, tehnica scrisului şi desenatului. Mâzgălitul este modalitatea perfectă prin care copilul învaţă să-şi coordoneze o serie de muşchi indispensabili pentru a putea ţie corect un instrument de scris.
Tăbliţa de scris prezintă numeroase avantaje. Este un obiect pe care copilul îl poate folosi în timpul vârstei preşcolare. Îi va fi de mare ajutor pentru a învăţa să scrie şi să deseneze între trei şi şase ani.
În acest moment îşi pot face apariţia cariocile colorate. (acestea trebuie evitate la copiii mai mici, deoarece riscă să le mănânce). Foaia de hârtie trebuie să fie destul de mare pentru a primi gesturile largi ale copilului. Este recomandată hârtia de ambalaj. Se pot folosi şi ziare. Copilul va desena şi va mâzgăli ziarele cu aceeaşi plăcere ca şi în cazul hârtiei albe. O bucată de placaj constituie un suport bun pentru desen. Hârtia se poate fixa cu pioneze. Pentru această vârstă vom alege carioci groase şi solide.
Se poate introduce în activităţile copilului şi pictura. Cu un chevalet (şevalet). Acela fixat în perete este mai solid decât cel din comerţ, pe trei picioare, care se poate răsturna cu uşurinţă. Dacă aveţi spaţiu, un şevalet de interior (fixat de perete) şi unul exterior vă vor face copilul fericit. Vă veţi simţi mai bine dacă îmbrăcaţi copilul cu o hăinuţă mai veche, o cămaşă ruptă, etc. Folosiţi vopseluri pe bază de apă şi pregătiţi o provize serioasă de hârtie (de ziar sau de ambalaj). Pentru această vârstă, pensulele trebuie să fie uşor de manevrat. Nu-i daţi pensule prea mici, sau cu coada prea fină. Copilul are nevoie de o pensulă cu coada lungă, cu perii mai lungi de un centimetru. Pentru început, lăsaţi-l să folosească o singură culoare. După ce se obişnuieşte cu ea puteţi adăuga şi altele.
Unii adulţi iau drept tablou ceea ce desenează un copil de această vârstă şi întreabă: “Ce reprezintă?”. Dar pentru micuţ nu este vorba de tablou în sensul curent al cuvântului. Pentru el este o experienţă ce implică culori şi linii. Este fascinat de modul în care poate face să apară semne şi culori. După ce a terminat de pictat, nu-l mai interesează lucrarea pe care a făcut-o. Ceea ce conteză pentru el este experimentarea acţiunii de a picta. Prin intermediul picturii, copilul exteriorizează sentimente profunde pe care nu le poate încă exprima prin cuvinte.
Toate acestea vă duc cu gândul la o întrebare: “Ce valoare au toate aceste experimente cu plastelină, argilă, carioci sau vopsea? Este chiar atât de imperios ca părinţii să-şi dea toată osteneala?” Răspunsule esre DA, fără nici cea mai mică ezitare. Copilul nu a învăţat încă să exprime în cuvinte tot ceea ce simte. Toate aceste activităţi, diferite de exprimarea verbală, îl ajută să-şi exprime sentimentele pentru care nu dispune încă de cuvinte, sau cele pe care nu le-ar putea exprima niciodată în cuvinte. Acestea înfloresc şi favorizează dezvoltarea afectivităţii, subconştientul şi intuiţia.
La vârsta primei adolescenţe, jocurile de exterior au o mare importanţă. Posibilitatea de a se căţăra este un joc foarte apreciat. Un cărucior de tras, o tricicletă pentru pedalat, mingii pentru împins şi rostogolit, cuburi pentru construit, toate acestea ajută dezvoltarea muşchilor lungi şi căpătarea forţei şi preciziei. Şi jocurile cu nisip şi apă au mare succes.
Să spunem câteva cuvinte despre aptitudinea unui copil de doi ani de a se juca cu alţi copii.
Un singur partener de joc, aceasta este regula ce trebuie respectată, deoarece personalitatea nu este suficient de structurată pentru a regla problemele complexe puse de parteneri multipli. Este interesant de observat, că un copil mai mare, de cinci sau şase ani, este în general, cel mai bun partener de joc pentru un copil de doi ani. În mod natural, acesta va fi fratele sau sora. Cele mai bune jocuri vor fi acelea ale căror părţi componente pot fi împărţite între mai mulţi copii, fără să împiedice desfăşurarea. Nu vor rata ocazia să se certe pentru o singură tricicletă sau pentru un singur camion. Nisipul, plastelina sau cuburile, vor fi bine primite, deoarece le puteţi împărţi şi da suficient fiecăruia. Nu vă aşteptaţi ca un copil de doi ani să-şi împartă jucăriile cu alţi copii..
Pe acest subiect, să vedem cum se dezvoltă aptitudinea jocului colectiv.
Mai întâi există o epocă a jocului solitar, în timpul căreia copilul nu are nici o aptitudine pentru a se juca cu alţi copii. La vârsta primilor paşi, un alt copil este considerat o jucărie, nu un companion de joacă. Copilul examinează pe un altul cu atenţie, la fel ca pe o jucărie sau alt obiect interesant, împingânu-l cu degetul sau mânuindu-l dar nejucându-se cu el.
În perioada primei adolescenţe copilul efectuează tranziţia de la jocul solitar la jocul paralel. Ceea ce vrea să spună că doi sau mai mulţi copii pot ocupa acelaşi spaţiu geografic, dar jocul unuia este independent de al celorlalţi, chiar dacă le face plăcere să fie împreună.
Etapa următoare este reprezentată de jocul asociativ, în cursul căreia toţi copiii fac acelaşi lucru, cum ar fi jocul în nisip, modelarea de forme din pământ. De fapt între ei nu există schimburi.
Jocul cooperativ nu intervine decât atunci când copilul a atins următorul stadiu de dezvoltare, după vârsta de trei ani. În cadrul jocului cooperativ, copiii pot dezbate planuri şi îşi pot distribui roluri, pot hotărâ cine împinge căruciorul şi cine se află în el.
La vârsta primei adolescenţe, copilul are nevoie atât de jocuri calme cât şi de jocuri de acţiune. Pe măsură ce limbajul face un gigantic salt, micuţul demonstrează o sensibilitate atroce pentru cuvinte, materialele de construcţie ale limbajului său. Îi place să se joace cu cuvintele, să imite sunete, să repete silabe familiare. De aceea, această vârstă iubeşte ceea ce se cheamă “ nursery rhymes”. Când îi citiţi, copilul adoră repetarea unor expresii familiare ( Cei trei purceluşi, Albă ca Zăpada) şi exultă anticipând episodul următor.
Nenorocirea va cădea asupra dumneavoastră dacă vă permiteţi să schimbaţi ceva dintr-o poveste familiară sau dacă uitaţi ceva! Copilul iubeşte poveştile care povestesc propriile experienţe: a merge la piaţă, a se plimba cu maşina, a se juca în parc, oricare ar fi titlul cărţilor, sau orice poveşti inventaţi dvs. care să povestească aventurile imaginare ale unui băieţel ce i se aseamănă.
Unul dintre cele mai bune jocuri calme pentru această vârstă este “jocul tăcerii”. Numiţi-l aşa, deoarece copiii adoră să facă tot ceea ce se numeşte joc. Spuneţi-i cam aşa: “Pierre, vom joca un joc nou. Se numeşte “jocul tăcerii”. Vom rămâne amândoi liniştiţi, fără să facem zgomot, cât mai mult posibil şi ascultăm. Acultă foarte, foarte atent şi spune-mi ce auzi.” Copilul vă va spune toate zgomotele pe care le aude în locul în care vă jucaţi: poate o maşină pe stradă, păsărelele pe afară sau radioul vecinilor.
Altă variantă a “jocului tăcerii” consistă în a cere copilului să închidă ochii şi să ghicească zgomotele pe care le produceţi dumneavoastră: puteţi lovi un pahar cu o linguriţă, să vă piliţi unghiile şi în general tot ceea ce poate produce un zgomot interesant şi caracteristic.
Acest joc al tăcerii este foarte recomandat la această vârstă. El ajută copilul să se obişnuiască cu liniştea şi să înveţe să asculte. Este de asemenea o formulă bună pentru o mamă epuizată de către un copil hiperactiv, care are nevoie de o metodă pentru a se calma. Jocul tăcerii este de asemenea un bun mijloc de a readuce acasă un copil care nu vrea să vină la masă sau nu este prea entuziast în a face baie sau a se culca.
La vârsta primei adolescenţe, aspectul cel mai marcant al dezvoltării este calitatea dinamică a personalităţii. Trebuie ca părinţii să accepte această calitate pentru a ajuta copilul să-ţi stabilească individualitatea şi să-şi constuiască un concept despre sine cât mai robust.
Este foarte curios de constatat că ne dorim cu toţii să avem copii puternici şi dinamici, în timp ce mulţi părinţi nu ştiu să accepte acest dinamism la un copil de doi ani. Cine nu poate vedea opoziţia sa viguroasă în faţa constrângerii, bucuria sa de a trăi, exuberanţa, senzualitatea, exigenţa pentru satisfacţia imediată, angajamentul total şi entuziast faţă de lumea pe care tocmai o descoperă? Toate activităţile care fac din el o fiinţă autentică se manifestă pornind de la acest elan dinamic. Fără el, nu ar fi învăţat să se aşeze, să se caţere, să meargă sau să vorbească. Această calitate dinamică este o mare sursă de echilibru psihologic, şi nu trebuie pierdută. Trebuie întreţinută această forţă vitală şi considerată ca pe un atu, nu ca pe un defect de care trebuie să ferim copilul.
În acest stadiu al primei adolescenţe trebuie să-i dăm copilului trei lucruri: respect faţă de dinamismul său vital, reguli adaptate acestui dinamism şi supleţea noastră de adaptare. În acest fel îl vom ajuta să completeze sistemul optic al conceptului despre sine, adăugându-i lentila specială pentru această etapă.
sursa: Ana Savin - Totul se intampla inainte de 6 ani
luni, 2 mai 2011
BAU BAU
Citind postarea despre BAU BAU a lui vavaly, mi-am amintit ceva amuzant.
La etajul casei bunicilor lui David, exista o camera inca neterminata. E folosita pentru a depozita diverse, in consecinta, e destul de friguroasa si prafuita. In vacanta de Paste, David a fost foarte curios sa vada ce e acolo si deschidea mereu usa. Ii explicam ca e mizerie acolo si ca mai bine nu intram, dar nu-l puteam scoate din ritualul lui. In fiecare zi, de fiecare data cand treceam prin fata usii de la camara buclucasa, el trebuia sa se uite inauntru.
La un moment dat, i s-a spus ca acolo e BAU BAU si sa nu mai intre. N-am comentat nimic, asteptand sa vad reactia lui. Pana atunci nu mai auzise de acest Bau Bau si voiam sa vad cum il percepe el, mai ales ca nimeni nu-i explicase ce e Bau Bau, adultii din casa rezumandu-se la a mentiona numele.
David a reactionat in cel mai adorabil mod posibil. A rumegat informatia noua, iar dupa un timp a inceput sa arate spre camera, spunandu-mi "bau bau". Cum eu doar ma uitam curioasa la el, a deschis usa si a spus "Pa, bau", dand din mana in semn de "pa". Si din nou, privindu-ma cu un zambet de milioane : "Bau nani".
In loc de comentariu, imi permit sa preiau citatul publicat de vavaly
"Stii tu ce inseamna sa fii copil? Inseamna sa crezi in dragoste, sa crezi in frumusete, sa crezi in credinta. Inseamna sa fii atat de mic incat spiridusii sa ajunga sa-ti sopteasca la ureche, inseamna sa transformi bustenii in calesti si soriceii in telegari, josnicia in noblete si nimicul in orice, caci orice copil poarta o zana nasa in sufletul lui" - Francis Thompson
La etajul casei bunicilor lui David, exista o camera inca neterminata. E folosita pentru a depozita diverse, in consecinta, e destul de friguroasa si prafuita. In vacanta de Paste, David a fost foarte curios sa vada ce e acolo si deschidea mereu usa. Ii explicam ca e mizerie acolo si ca mai bine nu intram, dar nu-l puteam scoate din ritualul lui. In fiecare zi, de fiecare data cand treceam prin fata usii de la camara buclucasa, el trebuia sa se uite inauntru.
La un moment dat, i s-a spus ca acolo e BAU BAU si sa nu mai intre. N-am comentat nimic, asteptand sa vad reactia lui. Pana atunci nu mai auzise de acest Bau Bau si voiam sa vad cum il percepe el, mai ales ca nimeni nu-i explicase ce e Bau Bau, adultii din casa rezumandu-se la a mentiona numele.
David a reactionat in cel mai adorabil mod posibil. A rumegat informatia noua, iar dupa un timp a inceput sa arate spre camera, spunandu-mi "bau bau". Cum eu doar ma uitam curioasa la el, a deschis usa si a spus "Pa, bau", dand din mana in semn de "pa". Si din nou, privindu-ma cu un zambet de milioane : "Bau nani".
In loc de comentariu, imi permit sa preiau citatul publicat de vavaly
"Stii tu ce inseamna sa fii copil? Inseamna sa crezi in dragoste, sa crezi in frumusete, sa crezi in credinta. Inseamna sa fii atat de mic incat spiridusii sa ajunga sa-ti sopteasca la ureche, inseamna sa transformi bustenii in calesti si soriceii in telegari, josnicia in noblete si nimicul in orice, caci orice copil poarta o zana nasa in sufletul lui" - Francis Thompson
sâmbătă, 30 aprilie 2011
CU COSULETUL DUPA OUA
Stiu, a trecut o saptamana de atunci, dar n-am apucat sa descarc pozele mai devreme.
In ziua de Paste, in Bucovina, copiii isi iau cosuletul pe brat si merg pe la vecini si pe la rude dupa oua rosii. A fost a doua data cand David a mers dupa oua, dar anul trecut era prea mic ca sa inteleaga ce se intampla.
Anul acesta a fost foarte incantat si abia astepta sa mai batem la o poarta. Isi tinea cosuletul cu grija, ca pe un trofeu si era mandru de fiecare data cand primea cate ceva de pus in el. Normal ca pe langa ouale rosii, verzi, galbene s-au mai strecurat si oua de ciocolata sau cate un iepuras, tot din ciocolata. Noi, parintii, n-am fost prea incantati, dar am zis ca o data-n an il putem lasa sa-si faca de cap. Si si-a facut.
La ouale adevarate i-au placut mult culorile si felul in care se spargeau. Nu prea a ajuns cu ele intregi acasa. Ii placea sa le cojeasca, sa le stranga bine in maini, sa vada cum se zdrobesc apoi mi le dadea sa le arunc la pasari, la pisici sau catei. Cu ocazia asta, au avut si animalele parte de oua rosii de Paste :)
In ziua de Paste, in Bucovina, copiii isi iau cosuletul pe brat si merg pe la vecini si pe la rude dupa oua rosii. A fost a doua data cand David a mers dupa oua, dar anul trecut era prea mic ca sa inteleaga ce se intampla.
Anul acesta a fost foarte incantat si abia astepta sa mai batem la o poarta. Isi tinea cosuletul cu grija, ca pe un trofeu si era mandru de fiecare data cand primea cate ceva de pus in el. Normal ca pe langa ouale rosii, verzi, galbene s-au mai strecurat si oua de ciocolata sau cate un iepuras, tot din ciocolata. Noi, parintii, n-am fost prea incantati, dar am zis ca o data-n an il putem lasa sa-si faca de cap. Si si-a facut.
La ouale adevarate i-au placut mult culorile si felul in care se spargeau. Nu prea a ajuns cu ele intregi acasa. Ii placea sa le cojeasca, sa le stranga bine in maini, sa vada cum se zdrobesc apoi mi le dadea sa le arunc la pasari, la pisici sau catei. Cu ocazia asta, au avut si animalele parte de oua rosii de Paste :)
luni, 18 aprilie 2011
ANA SAVIN - PRIMA ADOLESCENTA
Dezvoltarea unui copil nu este un drum egal şi regulat, conducând spre un comportament mai “copt” pe măsură ce creşte. Din contră, creşterea şi dezvoltarea unui copil trece prin perioade de echilibru, urmate de perioade de dezechilibru. De exemplu, stadiul primilor paşi reprezintă o perioadă de echilibru, urmat de stadiul primei adolescenţe (în jurul vârstei de doi – trei ani), care este o perioadă de total dezechilibru. Apoi urmează stadiul de trei ani, perioadă de echilibru, iar apoi pe la patru ani, iarăşi dezechilibru.
Prima adolescenţă este un stadiu de tranziţie. Prima tranziţie pe care o întâlnim în dezvoltarea copilului. Numesc această perioadă “prima adolescenţă”, din cauza asemănării sale frapante cu adevărata adolescenţă, între 13 şi 19 ani ( pe care o putem numi “cea de-a doua adolescenţă”)
Aceste etape, formate din furtuni şi tensiuni, implică negarea şi rebeliunea.
În ciuda dificultăţilor pe care atitudinea negativă, de opoziţie, a copilului de doi ani vi le cauzează, amintiţi-vă de faptul că este vorba de o fază pozitivă a dezvoltării sale, fără de care ar rămâne blocat în echilibrul de bebeluş.
În acest stadiu, copilul nu se integrează bine nici unui grup social, şi nu este dispus la raporturi de grup cu semenii săi. Are încă nevoie de mama sa. Mama este Soarele în jurul căruia se roteşte această tânără planetă.
În general este încăpăţânat şi inflexibil. Cere ca dorinţele sale să fie satisfăcute pe moment. Este foarte puţin dispus către compromis şi se adaptează rău realităţii.
Este dominator. Îi place să dea ordine. Se poartă ca un mic rege, ca stăpânul absolut al casei.
Este de asemenea o fază a emoţiilor violente, a furtunilor şi tensiunilor, câteodată pline de umor.
Este vârsta extremelor. Copilul găseşte dificil să facă o alegere simplă şi să o respecte. Va ezita, prins între sentimente contradictorii. Decizia dacă vrea sau nu îngeţată, de exemplu, poate provoca un violent acces de indecizie.
Poate de asemenea să bată recorduri în toate domeniile: să facă acelaşi lucru la infinit, sau să repete mereu aceeaşi frază sau acelaşi cuvânt până ce o exasperează pe mamă. Este deseori dificil să-l faceţi să adopte noutăţi cum ar fi farfurii noi sau haine noi. Are nevoie de siguranţa oferită de ceea ce este vechi şi cunoscut. La această vârstă copilul are nevoie de multă răbdare din partea noastră. Aptitudinea de a împărţi, de a aştepta, de a ceda, este foarte redusă.
În ceea ce priveşte aspectul pozitiv, să spunem că micuţul se impune la această vârstă prin vigoarea sa, prin entuziasmul său şi prin energia sa. Dacă mama se arată înţelegătoare, atunci va putea să-l aprecieze şi să descopere aspectele încântătoarei sale personalităţi. Copilul ştie câteoadoată să fie fermecător, cu toată exuberanţa şi naivitatea.
Deci, ce învaţă copilul în acest stadiu de dezvoltare? Dacă priviţi dincolo de cotidian, ar trebui să înţelegeţi că micuţul este pe cale să-şi descopere individualitatea în opoziţie cu conformismul social.
Amintiţi-vă că nou-născutul nu are conştiinţa “eului”. Îi trebuie ceva timp înainte să înveţe să distingă “eul” de “non-eul” care reprezintă universul său. Stadiul de dezvoltare despre care vorbim este primul în cursul căruia copilul devine conştient de personalitatea sa unică. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să-l facă în mod absolut necesar pentru a-şi stabiliza sentimentul identităţii este să se opună părinţilor, adoptând o atitudine negativă. Pentru ca să poată defini faptul că el este ceea ce doreşte, trebuie să treacă printr-o fază de negare şi de respingere. În alţi termeni, luarea conştiinţei de sine în mod negativ, face parte din lupta dusă la această vârstă pentru a lua conştiinţa de sine în mod pozitiv.
În cea mai mare parte a timpului această vârstă se caracterizează prin: “Lasă-mă mamă, îmi place mai mult să fac asta singur.” În anumite ocazii copilul va refuza ajutorul mamei în a se îmbrăca, şi va stiga furios: “Lasă-mă pe mine!”
În alte circumstanţe nu-i va mai da drumul mamei, spunând că el este încă un bebeluş, şi că mama trebuie să le facă pe toate în locul lui.
Ca şi un adolescent, copilul de doi ani este “plimbat” înainte şi înapoi, de la o oră la alta, de la o zi la alta, între dorinţa de independenţă şi dorinţa de a se menţine în acea infantilă dependenţă maternală. De aceea regulile şi restricţiile impuse unui copil de doi ani trebuie să fie suple. Este o greşeală să aveţi principii prea stricte cu privire la îmbrăcare, la ora de baie, etc. În general, este bine ca părinţii să nu aplice reguli şi să nu fixeze limite precise şi coerente până ce copilul nu ajunge la vârsta de aproximativ trei ani. Dar, între timp, părinţii pot adopta sfatul lui Emerson: “ Logica scoate demonii din spiritele slabe.”
Deci, noua misiune desemnată copilului aflat în acest stadiu de dezvoltare este de a dezvolta în mod ferm sensul individualităţii sale, sentimentul profund că stie cine este. În acelaşi timp, trebuie să înveţe a se comforma la ceea ce societatea aşteaptă de la el.
Aici, lucrurile pot fi stricate în două feluri. În primul rând, părinţii pot exercita un control mult prea strict şi pot impune o supunere prea mare, iar în acest caz, copilul riscă să devină prea docil. Mă gândesc la un băieţel pe care l-am cunoscut şi care nu a trecut niciodată prin stadiul de opoziţie tipic vârstei de doi ani, deoarece mama sa nu i-a permis. L-a “dresat”, fără nici o jenă, să fie pasiv şi ascultător. Nu i-a tolerat nici unul din elanurile impulsive şi nici izbucnirile emotive atât de caracteristice vârstei. Din contră, îl recompensa de fiecare dată când stătea liniştit şi pasiv. Acest sistem a mers foarte bine, în măsura în care, departe de a fi o piatră de încercare pentru mamă, acest stadiu de dezvoltare a fost depăşit uşor, dar nu a mers chiar atât de bine pentru copil. Când a mers la grădiniţă, educatoarea a observat că era temător, nu se juca cu ceilalţi copii şi se dovedea închis. Se pare că mama îl antrenase prea bine în atitudinea pasivă şi liniştită. Acest fel de educaţie risca să-l transforme într-un adult timid şi lipsit de agresivitate, ezitant în a se lansa în viaţă şi în a încerca ceva nou.
Nu toţi copiii acceptă aşa de uşor ca acest băieţel, excesul de autoritate din partea părinţilor. Prin natura lor, unii sunt mai combativi ca alţii. În acest caz, excesul de autoritate se va lovi de rezistenţa feroce a copilului gata să meargă până la capăt înainte de a ceda. Întreaga perioadă a primei adolescenţe devine în acest fel un conflict în care se luptă opoziţia părinţilor cu cea a copilului. Contează mai puţin cine câştigă această luptă, deoarece, pe parcurs copilul capătă tot ce trebuia căpătat în această perioadă.
Se poate întâmpla de asemenea, ca în faţa autorităţii excesive din partea părinţilor, copilul să pară că se supune, în timp ce în interiorul său îşi reprimă ostilitatea. De fiecare dată când va avea ocazia, fără a fi văzut, va elibera câte puţin din ostilitatea pe care o simte, răzbunându-se pe anturaj, spărgând obiecte, sau comiţînd tot felul de acte distructive. Este foarte posibil, ca odată devenit adult, să ajungă un moralist virtuos şi intolerant, în aparenţă plin de principii pioase, dar în suflet plin de animozităţi. Exact tipul fariseului descris de Isus: “ un mormânt alb şi frumos pe dinafară, dar plin de oase şi putreziciune la interior”.
La acest stadiu mai poate interveni o problemă: aceea a mamei căreia îi este frică să îşi exercite autoritatea. Cedează la toate exigenţele copilului. Când copilul refuză limitele impuse, mama împinge imediat înapoi aceste limite, şi copilul are ulimul cuvânt. În curând, în acea familie rolurile vor fi inversate. Copilul va conduce casa şi nu părinţii. Acest fel de copii, astfel formaţi, nu vor învăţa să se comformeze realităţii în timpul primei adolescenţe, ceea ce le va crea dificultăţi în momentul când vor ajunge la grădiniţă şi când vor descoperii că educatoarea şi ceilalţi copii îi vor cere să respecte regulile elementare de comportament în societate. Nu vor fi în stare să o facă deoarece mama nu l-a ajutat să înveţe acest respect elementar al regulilor.
Priviţi în jurul dumneavoastră la adulţii pe care îi cunoaşteţi. Sunt convinsă că aveţi printre cunoştinţe oameni teribil de timizi ca şi oameni mai comformişti decât alţii. Am spune că aceştia nu-şi permit niciodată să se destindă. Sunt plini de prejudecăţi. Există alţii care sunt mereu în opoziţie. Puteţi fi siguri că vor fi în contratimp cu orice. În cluburi şi asociaţii, ei sunt aceia care creează probleme. Pe plan psihologic le trebuie mereu ceva sau pe cineva pe care să combată. Aceştia au fost, în cea mai mare parte a cazurilor, copii “rău educaţi” la vârsta primei adolescenţe. sursa Ana Savin - Totul se intampla inainte de sase ani
Prima adolescenţă este un stadiu de tranziţie. Prima tranziţie pe care o întâlnim în dezvoltarea copilului. Numesc această perioadă “prima adolescenţă”, din cauza asemănării sale frapante cu adevărata adolescenţă, între 13 şi 19 ani ( pe care o putem numi “cea de-a doua adolescenţă”)
Aceste etape, formate din furtuni şi tensiuni, implică negarea şi rebeliunea.
În ciuda dificultăţilor pe care atitudinea negativă, de opoziţie, a copilului de doi ani vi le cauzează, amintiţi-vă de faptul că este vorba de o fază pozitivă a dezvoltării sale, fără de care ar rămâne blocat în echilibrul de bebeluş.
În acest stadiu, copilul nu se integrează bine nici unui grup social, şi nu este dispus la raporturi de grup cu semenii săi. Are încă nevoie de mama sa. Mama este Soarele în jurul căruia se roteşte această tânără planetă.
În general este încăpăţânat şi inflexibil. Cere ca dorinţele sale să fie satisfăcute pe moment. Este foarte puţin dispus către compromis şi se adaptează rău realităţii.
Este dominator. Îi place să dea ordine. Se poartă ca un mic rege, ca stăpânul absolut al casei.
Este de asemenea o fază a emoţiilor violente, a furtunilor şi tensiunilor, câteodată pline de umor.
Este vârsta extremelor. Copilul găseşte dificil să facă o alegere simplă şi să o respecte. Va ezita, prins între sentimente contradictorii. Decizia dacă vrea sau nu îngeţată, de exemplu, poate provoca un violent acces de indecizie.
Poate de asemenea să bată recorduri în toate domeniile: să facă acelaşi lucru la infinit, sau să repete mereu aceeaşi frază sau acelaşi cuvânt până ce o exasperează pe mamă. Este deseori dificil să-l faceţi să adopte noutăţi cum ar fi farfurii noi sau haine noi. Are nevoie de siguranţa oferită de ceea ce este vechi şi cunoscut. La această vârstă copilul are nevoie de multă răbdare din partea noastră. Aptitudinea de a împărţi, de a aştepta, de a ceda, este foarte redusă.
În ceea ce priveşte aspectul pozitiv, să spunem că micuţul se impune la această vârstă prin vigoarea sa, prin entuziasmul său şi prin energia sa. Dacă mama se arată înţelegătoare, atunci va putea să-l aprecieze şi să descopere aspectele încântătoarei sale personalităţi. Copilul ştie câteoadoată să fie fermecător, cu toată exuberanţa şi naivitatea.
Deci, ce învaţă copilul în acest stadiu de dezvoltare? Dacă priviţi dincolo de cotidian, ar trebui să înţelegeţi că micuţul este pe cale să-şi descopere individualitatea în opoziţie cu conformismul social.
Amintiţi-vă că nou-născutul nu are conştiinţa “eului”. Îi trebuie ceva timp înainte să înveţe să distingă “eul” de “non-eul” care reprezintă universul său. Stadiul de dezvoltare despre care vorbim este primul în cursul căruia copilul devine conştient de personalitatea sa unică. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să-l facă în mod absolut necesar pentru a-şi stabiliza sentimentul identităţii este să se opună părinţilor, adoptând o atitudine negativă. Pentru ca să poată defini faptul că el este ceea ce doreşte, trebuie să treacă printr-o fază de negare şi de respingere. În alţi termeni, luarea conştiinţei de sine în mod negativ, face parte din lupta dusă la această vârstă pentru a lua conştiinţa de sine în mod pozitiv.
În cea mai mare parte a timpului această vârstă se caracterizează prin: “Lasă-mă mamă, îmi place mai mult să fac asta singur.” În anumite ocazii copilul va refuza ajutorul mamei în a se îmbrăca, şi va stiga furios: “Lasă-mă pe mine!”
În alte circumstanţe nu-i va mai da drumul mamei, spunând că el este încă un bebeluş, şi că mama trebuie să le facă pe toate în locul lui.
Ca şi un adolescent, copilul de doi ani este “plimbat” înainte şi înapoi, de la o oră la alta, de la o zi la alta, între dorinţa de independenţă şi dorinţa de a se menţine în acea infantilă dependenţă maternală. De aceea regulile şi restricţiile impuse unui copil de doi ani trebuie să fie suple. Este o greşeală să aveţi principii prea stricte cu privire la îmbrăcare, la ora de baie, etc. În general, este bine ca părinţii să nu aplice reguli şi să nu fixeze limite precise şi coerente până ce copilul nu ajunge la vârsta de aproximativ trei ani. Dar, între timp, părinţii pot adopta sfatul lui Emerson: “ Logica scoate demonii din spiritele slabe.”
Deci, noua misiune desemnată copilului aflat în acest stadiu de dezvoltare este de a dezvolta în mod ferm sensul individualităţii sale, sentimentul profund că stie cine este. În acelaşi timp, trebuie să înveţe a se comforma la ceea ce societatea aşteaptă de la el.
Aici, lucrurile pot fi stricate în două feluri. În primul rând, părinţii pot exercita un control mult prea strict şi pot impune o supunere prea mare, iar în acest caz, copilul riscă să devină prea docil. Mă gândesc la un băieţel pe care l-am cunoscut şi care nu a trecut niciodată prin stadiul de opoziţie tipic vârstei de doi ani, deoarece mama sa nu i-a permis. L-a “dresat”, fără nici o jenă, să fie pasiv şi ascultător. Nu i-a tolerat nici unul din elanurile impulsive şi nici izbucnirile emotive atât de caracteristice vârstei. Din contră, îl recompensa de fiecare dată când stătea liniştit şi pasiv. Acest sistem a mers foarte bine, în măsura în care, departe de a fi o piatră de încercare pentru mamă, acest stadiu de dezvoltare a fost depăşit uşor, dar nu a mers chiar atât de bine pentru copil. Când a mers la grădiniţă, educatoarea a observat că era temător, nu se juca cu ceilalţi copii şi se dovedea închis. Se pare că mama îl antrenase prea bine în atitudinea pasivă şi liniştită. Acest fel de educaţie risca să-l transforme într-un adult timid şi lipsit de agresivitate, ezitant în a se lansa în viaţă şi în a încerca ceva nou.
Nu toţi copiii acceptă aşa de uşor ca acest băieţel, excesul de autoritate din partea părinţilor. Prin natura lor, unii sunt mai combativi ca alţii. În acest caz, excesul de autoritate se va lovi de rezistenţa feroce a copilului gata să meargă până la capăt înainte de a ceda. Întreaga perioadă a primei adolescenţe devine în acest fel un conflict în care se luptă opoziţia părinţilor cu cea a copilului. Contează mai puţin cine câştigă această luptă, deoarece, pe parcurs copilul capătă tot ce trebuia căpătat în această perioadă.
Se poate întâmpla de asemenea, ca în faţa autorităţii excesive din partea părinţilor, copilul să pară că se supune, în timp ce în interiorul său îşi reprimă ostilitatea. De fiecare dată când va avea ocazia, fără a fi văzut, va elibera câte puţin din ostilitatea pe care o simte, răzbunându-se pe anturaj, spărgând obiecte, sau comiţînd tot felul de acte distructive. Este foarte posibil, ca odată devenit adult, să ajungă un moralist virtuos şi intolerant, în aparenţă plin de principii pioase, dar în suflet plin de animozităţi. Exact tipul fariseului descris de Isus: “ un mormânt alb şi frumos pe dinafară, dar plin de oase şi putreziciune la interior”.
La acest stadiu mai poate interveni o problemă: aceea a mamei căreia îi este frică să îşi exercite autoritatea. Cedează la toate exigenţele copilului. Când copilul refuză limitele impuse, mama împinge imediat înapoi aceste limite, şi copilul are ulimul cuvânt. În curând, în acea familie rolurile vor fi inversate. Copilul va conduce casa şi nu părinţii. Acest fel de copii, astfel formaţi, nu vor învăţa să se comformeze realităţii în timpul primei adolescenţe, ceea ce le va crea dificultăţi în momentul când vor ajunge la grădiniţă şi când vor descoperii că educatoarea şi ceilalţi copii îi vor cere să respecte regulile elementare de comportament în societate. Nu vor fi în stare să o facă deoarece mama nu l-a ajutat să înveţe acest respect elementar al regulilor.
Priviţi în jurul dumneavoastră la adulţii pe care îi cunoaşteţi. Sunt convinsă că aveţi printre cunoştinţe oameni teribil de timizi ca şi oameni mai comformişti decât alţii. Am spune că aceştia nu-şi permit niciodată să se destindă. Sunt plini de prejudecăţi. Există alţii care sunt mereu în opoziţie. Puteţi fi siguri că vor fi în contratimp cu orice. În cluburi şi asociaţii, ei sunt aceia care creează probleme. Pe plan psihologic le trebuie mereu ceva sau pe cineva pe care să combată. Aceştia au fost, în cea mai mare parte a cazurilor, copii “rău educaţi” la vârsta primei adolescenţe. sursa Ana Savin - Totul se intampla inainte de sase ani
Abonați-vă la:
Postări (Atom)