DESPRE FLORI ŞI PIŢIGOI

Ştim cânta la fel ca voi
Despre flori şi piţigoi
Cu vioara sau chitara
Iarna, vara, primăvara

Vrem să creştem să visăm, 
Împreună s-alergăm
Ne putem juca oricând
Dacă-i pace pe pământ

Toată viaţa m-au urmărit versurile astea.
Nu le-am mai auzit din copilărie şi nici nu am dat peste ele scrise pe undeva, dar mi-au rămas în suflet, la fel ca melodia Ciobănaşul aşa cum o cânta Ioan Luchian Mihalea împreună cu Minisong, la fel ca melodia cu "Hai să mergem la plimbare" pe care am tot căutat-o şi nici măcar nu-mi mai aminteam cine o cânta (azi am redescoperit-o, urmărind ultimul concert al grupului Song)

SUNT COCHETĂ, SUNT STUDENTĂ

Acum 10 ani am terminat Facultatea de Litere. Am obţinut aproape imediat autorizaţia de traducător şi timp de câţiva ani am lucrat într-un ritm frenetic. Mă trezeam dimineaţa pe la 6 şi începeam cursurile de italiană pentru angajaţii unei firme, continuam cu grădiniţa, pe la 13 veneam acasă şi mai traduceam câte ceva sau intram direct în meditaţii, apoi, după amiaza, iar cursuri, apoi iar traduceri până la o bucată de noapte.

Privind în urmă, îmi dau seama că nu aş mai rezista la asemenea ritm. eram tânără, entuziasmată că îmi câştig existenţa şi că pot contribui la cheltuielile casei, că o pot răsfăţa, din când în când, pe sora mea.

Încet, încet, am început să obosesc. Am rărit meditaţiile, am încheiat cursurile şi nu am început altele noi, ce am păstrat au fost traducerile şi grădiniţa. Traducerile îmi aduceau bani, grădiniţa îni aducea bucurie. Lucram tot cât era ziua de lungă, dar nu mă mai împărţeam în zece părţi.

Apoi m-am căsătorit şi m-am mutat în oraş nou, printre oameni noi. A durat până să mă pun pe picioare cu traducerile, timp în care am mai încercat vreo două activităţi, fără succes (nu-s bună pentru vânzări şi pace). Apoi s-a născut David, iar ultimii patru ani i-am petrecut aşa cum reiese din paginile acestui blog.

În liniştea Câmpulungului, am avut timp să mă gândesc serios ce vreau să fac cu viaţa mea. Ce pot lucra ca să completez traducerile care nu-s nici pe departe atât de multe câte aveam la Piatra?

Cu copiii. Mi-ar plăcea să lucrez cu copiii. Dar cum? Ca profesoară nu am găsit ceva care să îmi convină. În plus, sunt încă sub trauma celor două săptămâni din 2004 cand am suplinit ore de franceză la gimnaziu şi n-am fost în stare să controlez clasele. Bine, nu sunt eu fan control, dar era aşa gălăgie când eram în clasă că nu o dată au venit alti profesori să vadă dacă nu-s cumva copiii singuri. Unde mai pui că, la statura mea de "doi la metru" abia mă vedeam printre copii.
Nu, încă nu mă simt în stare să predau la o şcoală generală.

Singura lumină îmi apare în minte când mă gândesc la grădiniţă. Cu ei mi-ar plăcea să lucrez, poate chiar cu cei de şcoală primară. Mai departe, încă nu cunosc vârstele, nu mă simt în stare să mă adaptez.

Cireaşa de pe tort a fost în primăvară, când n-am putut participa la concursul pentru un post de educatoare pentru că nu aveam studiile necesare. Şi m-am enervat. Şi am început să caut. Şi am găsit.

Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, are o extensie la Vatra Dornei pentru specializarea Pedagogia Invatamantului Primar si Prescolar. Noh, ce vreau mai mult? Mai ales că acum mă simt în stare să mă ocup şi de altceva în afară de David şi traduceri. N-am stat prea mult pe gânduri şi m-am înscris. Nota mea mare la Bacalaureatul de acum 14 ani m-a plasat în fruntea listei de admişi, nici nu s-a pus problema "dacă" intru. Din pacate, eu având deja o facultate făcută la buget, aceasta o voi face la taxă. Asta e. Asta îmi doresc, cumva banii de taxă îi voi strânge.

Şi astfel, de azi sunt studentă cu acte în regulă. Azi am fost la Vatra Dornei pentru deschiderea oficială a anului universitar. Mi-am dat seama că la Iasi, la prima facultate, n-am fost la nici o deschidere de an. Colegele mai mari îmi spuseseră că nu merită să pierd timpul cu asta. Acum îmi pare rău. Poate că mi-ar fi plăcut şi atunci, aşa cum mi-a plăcut azi. Am asistat la mica slujbă de binecuvântare, am ascultat trei discursuri, apoi am completat şi semnat contracte.

Sâmbătă începem cursurile: sport, informatică şi franceză. Abia aştept.

ACUM 7 ANI

PREA MÂNDRĂ, PREA FRAGILĂ

Acum 2 ani, prin intermediul uneia dintre persoanele dragi din amintirile mele (multumesc, Amalia), mi s-a oferit ocazia unei colaborări cu editura Humanitas. A fost o colaborare frumoasă de la început până la sfârşit, pornind de la disponibilitatea lor de a rezolva mici chestiuni administrative pe care eu nu le puteam îndeplini şi încheind cu recenta apariţie a cărţii. Mulţumesc pe această cale doamnei redactor Adina Saucan, care s-a ocupat de aceste detalii.

Cartea pe care am tradus-o, din limba italiană....a fost în primul rand o carte pe care mi-a făcut mare plăcere să o citesc. Nu o data mi s-a întâmplat să mă pierd în lectură, dând pagină după pagină, uitând să mai traduc. A fost o muncă pe care am făcut-o cu drag iar acum, că a fost publicată cartea, nu pot să alung senzaţia că în paginile ei e şi un pic din mine.

Cartea se numeşte "Prea mândră, prea fragilă. Romanul Mariei Callas" şi este scrisă de Alfonso Signorini.


V-o recomand şi vouă, cu căldură.

PA, MAMI!

Joi şi vineri nu l-am dus pe David la grădiniţă. A fost friiiig, iar prietenii noştri erau răciţi şi nu au mers nici ei, aşa că am rămas acasă.

Am făcut un pact:
1. În zilele când merg eu la servici (bine, inca nu e cazul, eu lucrând acasă, dar zic că-i bine să pregătesc terenul pentru plecările care vor fi în curând), el merge la grădiniţă, iar când eu rămân acasă, rămâne şi el cu mine. Astfel, acoperim măcar 3-4 zile de grădiniţă pe săptămână, ceea ce îmi e convenabil. În timp, zilele de stat acasă, vor fi doar cele de week-end.
2. Ca să-i mai treacă dorul de noi, va lua la grădiniţă o poză, oricare o vrea. A ales nu una, ci trei. Trei să fie. Dacă vrea, îi dau şi un album întreg, numai să rămână împăcat acolo.
3. Dimineaţa musai să-l las lucrănd cu plastilina, împreună cu L şi S. Doamna a fost de acord, oricum înainte de micul dejun, copiii au activităţi libere.
4. Nu-l las să doarmă acolo. Momentan nici nu mă gândesc să forţez nota (oricum el nu doarme la prânz nici acasă), deci, după ce mănâncă, ori eu ori tati mergem să-l luăm.

Azi mi-a spus să mai stau 5 minute. L-a luat, însă, L la măsuţă, i-a pus tăbliţa şi plastilina în faţă, şi-a luat pozele şi, concentrat să găsească o plastilină mai moale, mi-a aruncat un "Pa, mami" grăbit. I-am spus şi eu "Pa, iubire" şi am plecat.

Bine, nu zic hop, dar e o realizare :). Anul trecut tot povestea cu poza a făcut diferenţa. Şi pică numai bine, pentru că săptămâna asta au ca temă Familia şi toţi copiii aduc poze cu părinţii, fraţii, bunicii etc.

EXISTĂ....

Exista fotografi foarte apreciaţi. Ei citesc, se informează, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor fotografi, fac fotografii, invata din greşeli, fac ce le place şi ce au învăţat, au bloguri/site-uri cu fotografii care de care mai apreciată, toată lume îi vorbeşte de bine.

Există informaticieni foarte buni. Ei citesc, se informeaza, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor informaticieni, fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, toată lumea îi apreciază.

Există bucătari foarte buni. Ei citesc, se informează, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din domeniul culinar, au bloguri, site-uri sau propriile lor emisiuni culinare, gătesc, invaţă din greşeli, fac ce le place şi ce au învăţat, lumea le cumpără cărţile şi îi apreciază.

Există medici foarte buni. Ei citesc, se informează, caută în permanenţă idei şi metode noi pentru a vindeca bolile, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din medicină, fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, salvează vieţi, lumea îi apreciază.

Există educatori foarte buni. Ei citesc, se se informeaza, discută pe forumuri, caută în permanenţă idei despre activităţi noi pentru clasă, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din învăţământ, au job-uri prost plătite dar fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, copiii îi iubesc, părinţii îi apreciază.

Şi...există mame ca mine.  Citim, ne informăm, discutăm pe forumuri, ne împărtăşim ideile şi părerile despre creşterea şi educarea copiilor, ne împrumutăm una alteia cărţi, ne trimitem linkuri către ultimele articole citite, avem bloguri, căutăm în permanenţă idei despre activităţi noi pe care să le propunem copiilor noştri, ne creştem copiii cu bucurie şi centrate pe nevoile lor nu pe dorinţele noastre, facem ce ne place, învăţăm din greşeli....
Dar ...suntem exagerate că citim atâta, că acordăm atâta atenţie informaţiilor din cărţi şi de pe internet, suntem obsedate pentru că ne centrăm pe ce au nevoie copiii noştri, nu pe ce spun alţii că ar trebui să aibă nevoie copiii noştri. Suntem inconştiente că-i hrănim la cerere, că nu-i lăsăm să plângă ca să facă plămâni puternici, că nu vedem tantrumurile ca pe o încăpăţânare ce trebuie pedepsită ci ca pe ceva natural PRIN care se trece cu răbdare şi iubire. Suntem încăpăţânate şi căpoase că ne susţinem punctul de vedere şi nu acceptăm să aplicăm sfaturile şi metodele care nu ni se par potrivite pentru noi şi pentru copiii noştri.

De ce? Pentru că nu am studiat în şcoală despre a fi mame? Pentru că nu avem o diplomă pe care să scrie LICENŢIAT ÎN PARENTING?

E drept, şcoli din astea ar trebui să existe şi să fie obligatorii. Poate aşa unii părinţi ar învăţa să se uite la copiii lor şi să-i vadă cu adevărat.

NU ZI HOP....

V-ati grabit cumva sa credeti ca David s-a adaptat surprinzator de repede la gradiniţă? Eheee...mai e ceva drum de făcut până acolo.

Azi a stat lipit de mine ca un scai. N-ar fi fost o tragedie pentru mine, dar s-a luat după el şi prietena noastră de 3 ani jumate, care a început să scâncească că vrea să meargă şi ea acasă cu mine (deşi zilele trecute rămăsese fără probleme). Le-am explicat amândoura că nu mă duc acasă şi că vin să-i iau când îmi termin treaba la servici.

Mi s-a spus că ar fi bine să plec chiar dacă plânge, că nici un alt părinte nu stă aşa de mult cum stau eu, dar eu nu vreau aşa. Am pornit de la început cu ideea că îl duc la grădiniţă atâta timp cât rămâne cât de cât împăcat. Să-l las plângând este peste puterile mele, mai ales că, deocamdată, nimic nu mă presează să-l las.

Într-un final i-am pus pe amândoi la o măsuţă, le-am dat plastilină, şi am plecat. Nu-mi dăduse acordul, dar era resemnat şi avea o ocupaţie care-i plăcea.

I-am luat pe amândoi după masa de prânz.

I-am spus că mâine îi dau la el o poză de familie, ca să-i ţină de dor (asta l-a ajutat anul trecut). Sper să funcţioneze.