Ieri am avut o conversație
interesantă cu L., un prieten de-al lui David, care împlinește in vară 7 ani.
L – Când vine mama mea o
să-i spun și eu că o iubesc.
Eu – Foarte bine, sunt
sigură că o iubești mult.
L – Da. Nu așa cum o
iubește David pe mama lui, dar o iubesc așa… ca ceilalți copii.
Eu – David nu mă iubește
așa cum își iubesc alți copii mamele?
L – Nu.
Eu – Dar cum mă iubește el
diferit față de alți copii?
L – David te iubește .. altfel.
Eu insist – În ce mod
altfel?
L – El e așa …cum să spun…
mai dramatic.
L-am întrebat dacă știe ce
înseamnă cuvântul dramatic dat mi-a spus că nu prea și a plecat să se joace. După
un timp, am revenit, însă, asupra discuției, curioasă să știu cum văd alți
copii iubirea dintre mine și David.
Eu – Ce ai vrut să zici
atunci când ai spus că David mă iubește mai dramatic decât își iubesc alți
copii mamele?
L. s-a gândit un pic apoi a
spus – De exemplu, David te iubește atunci când faci ca pisica.
Atunci mi-a picat fisa:
iubirea noastră, din exterior are aspect „teatral”, ceea ce destul de rar
întâlnit. Majoritatea părinților își păstrează pornirile afective pentru
intimitatea casei și a familiei. Noi, în schimb, ne manifestăm oriunde și
oricând. Ne pisicim, ne alintăm, vorbim liber despre cam orice, fie că suntem în
casă, în curte, sau în parc. David se oprește din joc, vine la mine, mă
îmbrățișează, mă pupă, miaună și-mi zice că mă iubește. Eu îl mângâi, miaun, îi
spun cât mă bucură pupicul și îmbrățișarea lui, îi spun că îl iubesc și eu și-l
sărut la rândul meu. Apoi el se întoarce la joacă.
Desigur, în orice familie
sunt astfel de momente. Ele sunt lipiciul care dă tărie relațiilor, sursa de
putere a uniunii unei familii. Unii aleg să fie mai rezervați în public, alții,
ca noi, n-au probleme în a se manifesta în fața altora. Sărim uneori pe stradă,
mergem doar pe pavelele roșii, sau doar pe cele gri, ne întrecem la alergat, râdem
când ceva ni se pare amuzant, fără să ne gândim prea mult cum ar putea
interpreta cei din jur manifestările noastre.
Suntem, într-adevăr,
teatrali. Ne spunem lucruri drăguțe în gura mare, ne explicăm cu voce tare
dorințele, refuzurile, discutăm despre planul nostru de a cumpăra înghețată sau
alte bunătăți, cu ochii mari și entuziasm în voce, negociem prin magazine și
decidem de comun acord ce luăm acum și ce rămâne pe altă dată sau nu vom lua
deloc pentru că e prea scump.
Sau sunt momente (tot mai
rare în public), când David face crize iar eu (cu tot mai rare excepții), îi
vorbesc blând și-l asigur că-l înțeleg și că-l iubesc și că atunci când criza
va trece ne vom regăsi așa cum suntem mereu. Asta indiferent cine se nimerește
să fie în preajma noastră și fără să simt nici o urmă de rușine că David face
nazuri în public.
Pot părea scene
artificiale, jucate de dragul spectacolului, dar la noi nu e cazul. Așa cum ne
văd alții împreună, așa suntem mereu. Unii gustă manifestările astea, iar alții
nu. Unii sunt de părere că ar trebui să fim mai sobri în public, alții zâmbesc
cu drag când văd strălucirea din ochii noștri atunci când suntem împreună.
L. are dreptate: suntem
teatrali. Dar nu suntem falși. Dacă ne vedeți prin oraș iubindu-ne, să știți că
nu e pentru spectacol. E pentru că iubirea noastră e așa de frumoasă încât suntem
dispuși s-o împărțim cu voi :)