'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


marți, 19 iulie 2016

TATAIA


- Unde-i Ulâta Badi? m-a întrebat tataia ultima dată când l-am vizitat

Apoi a zâmbit și a început să povestească. Abia reușea să formuleze cuvintele. Accidentul vascular (al câtelea nici nu mai știu), îi luase încă unul dintre darurile lui cele mai de preț: darul vorbirii. El, care era un maestru al amintirilor povestite, acum lega cu greu cuvintele. Dar nu s-a lăsat. A povestit până la capăt, cu jumătăți de cuvinte și cu gesturi, râzând, așa cum mai putea, către amintirea încă vie în mintea lui, ca și cum abia s-ar fi petrecut.

Și, totuși, trecuseră ceva ani. Vreo treizeci și mai bine.

Nu eram mai mare de-o șchioapă și umblam peste tot cu prietena mea cea mai bună, Urâta, o păpușă roșie, din cârpe, cu fața din plastic. Era Urâta mea, adică Urâta lui Madi sau, cum îi spuneam eu când abia deprinsesem uzul vorbelor, „Ulâta Badi”

Mare parte din acei ani i-am petrecut împreună cu tataia și mamaia pe Valea Viei, la cantonul silvic din marginea pădurii. Am mai povestit aici despre acele locuri de care încă mă simt legată, deși ele nu mai sunt așa cum mi le amintesc eu.

Pe vremea aceea, a poveștii pe care mi-o spunea tataia de fiecare dată când mă vedea, îmi plăcea să mă uit la el din pragul grajdului. El mulgea vacile sau trebăluia pe acolo, eu stăteam pe prag, cu păpușa în brațe și povesteam cu el, mai primeam o cană de lapte proaspăt, mai vedeam cum suge vițelușul, treburi specifice vieții la țară.

În fața grajdului era un șanț prin care se scurgea zeama de la movila de bălegar de lângă clădire.

Ei bine, într-una din zile, cum stăteam noi de vorbă, eu pe prag, el pe băncuță, mulgând vacile, tataia a observat, deodată, că eu amuțisem. S-a întors să mă vadă și… dispărusem. A ieșit într-un suflet să vadă ce s-a întâmplat și… m-a văzut lungită în șanț, cu păpușa în brațe, plângând de mama focului. Alunecasem de pe prag direct în zeama „aromată”.
Tataia avea o plăcere deosebită și-i sticleau ochii de bucurie când povestea cum m-a ridicat și cum abia s-a abținut să izbucnească în râs văzând cum mi se scurge tot lichidul mirositor din cap până în picioare. Dar ce-l amuza cel mai tare era că eu plângeam nu pentru că arătam și miroseam într-un mare fel, ci pentru că în aceeași stare deplorabilă era Ulâta Badi.

Și râdea tataia cu poftă de fiecare dată când își amintea, iar noi râdeam de felul în care povestea și menținea vie amintirea asta în ciuda celor câteva zeci de ani de când se petrecuse.

A râs și atunci, ultima dată când a povestit. La scurt timp, n-a mai putut vorbi deloc, apoi a plecat de tot.

A venit multă lume să-și ia rămas bun de la el. Oameni care l-au cunoscut, oameni care l-au iubit, oameni pentru care a avut mereu un gând bun și o vorbă înțeleaptă.

Când toți au plecat la înmormântare, eu am rămas să am grijă de casă (mă rugase bunica să rămân ca să nu stea cu grija casei rămasă părăsită o bună bucată din zi). Eu, prima lui nepoată și Eliza, cea mai mică strănepoată.

Am trecut cu drag și dor pe lângă lucrurile făcute sau atinse de el, m-am așezat pe banca de la masa de afară, unde stătea el în zilele însorite și i-am vorbit și i-am mulțumit pentru bunătatea cu care ne-a crescut și pentru blândețea cu care ne-a îndrumat. I-am spus că mi-l voi aminti mereu cu toporul în mână, hoinărind cu noi prin păduri și vorbindu-ne despre copaci și plante și animale. Știa toți copacii  ca pe copiii lui. Mult timp după ce se pensionase și se mutase înapoi în Crăcăoani, satul lui natal, hoinărea prin pădure și suferea pentru fiecare arbore tăiat aiurea, de parcă i s-ar fi tăiat o bucată din inimă. Și ne povestea despre cum ajunsese el pădurar și despre peripețiile specifice meseriei.

Iubea mult pădurea. Pădurea a fost viața lui. Pădurea și noi: copiii și nepoții, iar mai târziu strănepoții.

Bucuria lui cea mai mare în ultimul timp era să stea în capul mesei când ne adunam la vreo sărbătoare și să se uite la noi. Suntem mulți și gălăgioși. Când ne adunam în bătătura lui se auzea pe toată ulița. Ba poate și pe două sau trei ulițe mai încolo.

- Ce faci tataie? obișnuiam să-l întreb la astfel de întâlniri
- Iaca, îmi bucur ochii, draga tatii, îmi răspundea el uitându-se la noi. Asta-i bucuria noastră cea mai mare acum: să vedem că nu ne uitați și că ne treceți pragul cu voioșie. Asta ne-a mai rămas nouă cel mai de preț pe lumea asta.

Nu te vom uita, bunicule scump. Nu te vom uita cât om trăi și te vom povesti și altora, ca să rămâi viu în amintiri mult timp de acum încolo.

Odihnește-te în pace suflet blând și înțelept!


miercuri, 13 iulie 2016

AVENTURI PRIN INSTITUȚII


Mă sună ieri un domn de la Poliție, să vin să traduc pentru o doamnă care vorbește în italiană și nu se poate înțelege cu nimeni.

Ce pot face? Cum să nu ajut? O iau pe Eliza în sling, pe David de mână și pornesc spre oraș. Cu taxiul, ca să ajung mai repede, că doar îmi recuperez banii din traducere, nu?

Ajung la Poliție. Doamna, o amărâtă care depunea o plângere penală contra concubinului care o bătuse, nu vorbea foarte bine limba italiană pentru că nu era italiană (dar, probabil, nu găsiseră un traducător de polonă).

Traduc ce e de tradus, se încheie actele, Eliza se trezește dar cască ochii în jur și e liniștită.

Nenea de la Poliție îmi dă o hârtie pe care cică să o prezint la Tribunal, iar Tribunalul va face o adresă către Inspectoratul de poliție și nu mai știe el care ar fi procedura ca să mă plătească, dar mă va lămuri doamna de la Tribunal.

Bine, zic. Fiind cu amândoi copiii în oraș, am profitat să ne plimbăm, să mâncăm ceva și să ne cumpărăm câte o înghețată.

Azi dimineață, o pun Eliza  în wrap. Bănuiam că va dura mai mult și aveam nevoie de un sistem de purtare mai comod și de cursă lungă.

Eliza adoarme aproape instantaneu, eu încep aventura:

Ajung la Tribunal, prezint hârtia la poartă, nenea de acolo mă trimite la arhive, la etajul 1.

Ajung la etajul 1 și mă plimb un pic pe holuri până ce dau de camera pe care o căutam. Doamna de la Arhive face ochii mari și zice că ea nu are nici o treabă cu așa ceva.

Mă duce, la același etaj, la biroul grefierei șef. Aceasta citește hârtia și mă trimite la etajul 3, la doamna prim grefier. Îmi spune să iau liftul, să-mi fie mai ușor, că-s cu copilul.

Urc la 3, nu găsesc sala. Aud voci la 2, cobor (pe scări), întreb unde trebuie să merg, mi se spune că la 3 și mi se indică sala. Ajung la 3 (tot pe scări), găsesc sala. Mă trimite la contabilitate, la 2.
Cobor la 2, explic, prezint hărtia, explic situația (deja mă pufnea râsul la câte plimbări făcusem). Trei persoane se uită pe hârtie, ajung la concluzia că nu e un proces pe rol și nu ei ar avea treabă cu asta.
O doamnă merge cu mine înapoi la 1, la doamna grefier șef. Aceasta citește mai bine hârtia, ascultă povestea mea, zice că nu la ei trebuia să vin. Dă două telefoane și îmi zice că trebuie să merg la Parchet la doamna prim grefier, că Parchetul se ocupă de astfel de situații.

Deja îmi era clar că nu voi mai vedea banii și, oricum, nefiind o sumă prea mare, nu sufeream prea mult, dar am zis să merg până la capăt. Holurile Tribunalului deja le cunoșteam, de ce nu le-aș fi cunoscut și pe ale Parchetului?

Spre finalul alergăturii prin Tribunal, s-a trezit și Eliza și a început să zâmbească la toată lumea care o admira.

Ne-am oprit la Muzeul de Istorie, la biroul cu care colaborez, să o hrănesc și să o schimb. A făcut schimb de zâmbete cu doamnele de acolo, ne-am odihnit, apoi am pus-o din nou în wrap și am pornit spre Parchet.
Am ajuns la doamna grefier, a dat un telefon, a luat hârtia și a dus-o în alt birou apoi a venit cu verdictul: nu ei trebuie să mă plătească ci....doamna pentru care tradusesem. PAM, PAM!

Ei, dar cine s-a plimbat prin tribunal cu copilul în wrap să i-l admire toată lumea (copilul, nu wrap-ul)? Și cine a făcut schimb de impresii despre sistemele de purtare cu o doamnă de la Parchet? Eu, desigur.

Mi-am reprimat un hohot de râs, gândindu-mă că astfel de pățanii se întămplă ca să am ce povesti la bătrânețe și am plecat spre casă.

Pe drum, am cumpărat două prăjituri să le savurez împreună cu David și m-am felicitat că l-am ascultat pe copil și l-am lăsat acasă când a spus că nu vrea să vină cu mine.

Acum... problema nu e că am pierdut niște bani (vor veni ei din altă parte când va fi cazul). Problema mea e că sunt îngrozitor de obosită după toată umblătura și mă doare și un picior, iar azi e întâlnirea mămicilor purtărețe. Cum ajung eu în oraș șchiopătând?


miercuri, 29 iunie 2016

COLICA RENALĂ – GHID DE SUPRAVIEȚUIRE


O zi de vară. Călduroasă. Am zis călduroasă, da? Știu, știu, suntem în săptămâna aia în care ne plângem toți de căldură și uităm că în restul anului dârdâim de frig. Eu prefer să gâfâi de căldură decât să mă îmbrac cu trei tricouri, patru bluze și un pulover.

Cum ziceam, zi călduroasă de vară. Totul e perfect: vântul adie ușor, copilul mare e afară, cu prietenii, bebe doarme. Citești ceva. Deodată, parcă te doare într-o parte. În stânga. Hmm, te-a mai durut și altă dată, nu bagi prea mult în seamă.

Parcă nu trece, dimpotrivă, se intensifică. O fi de la colon, îți zici, probabil ai mâncat ceva ce nu-ți priește. Parcă te ia și cu un pic de greață. Îți faci un ceai de gălbenele. Medicamente nu iei, că alăptezi.

Durerea nu trece cu ceaiul și parcă ți-e tot mai greață. Suni pe mama. Nu știe să-ți spună prea multe, dar îți sugerează să iei un no spa și te asigură că dacă ai nevoie de ea, vine la tine. Zici că momentan reziști și închizi telefonul. În secunda următoare regreți că nu i-ai spus să vină, pentru că durerea e tot mai mare. Iei un no spa. Iei încă unul. Nu mai poți respira cum trebuie, dar parcă se mai calmează când te ghemuiești pe covor. Ai transpirat cât n-ai făcut-o de când te știi. O transpirație rece care-ți dă frisoane. Îți iei o bluză groasă, apoi te uiți la termometru: 27 grade. Parcă ți-ai mai pune și o geacă peste bluză.

Bebe încă doarme. Începi să mârâi de durere. Valuri valuri de durere te copleșesc. pornesc din partea stângă și se extind în tot corpul. Îți vine să vomiți. Nu vomiți. Încă.

Suni la mama. Zice că vine cu prima mașină care o ia la ocazie, dar tot mai durează vreo jumătate de oră până ajunge. Îți sugerează să suni la salvare.

Ei, nu e cazul de salvare, spui tu, dar în momentul următor formezi 112. Răspunde o doamnă amabilă. Cu vocea sfârșită de durere îi explici situația: durere groaznică în partea stângă, greață, transpirație, stare de vomă, nu ai cum să te duci singură la spital pentru că nu ai cu cine lăsa bebelușul.

Îți face legătura cu salvarea. Explici din nou, cu vocea tremurând, punând accent pe faptul că nu ai cu cine lăsa bebelușul și rogi să-ți sugereze ce poți face. Doamna de la salvare zice că au un medic care face vizite la domiciliu, dar momentan e chemat în altă parte. Reține urgența iar între timp tu să suni la medicul de familie să vezi ce-ți sugerează și el. Bine, spui tu, dar să nu uitați de mine, vă rog.

Se trezește bebelușa. Zâmbește cu cea mai veselă față pe care ți-a fost dat s-o vezi vreodată. Nu, durerea nu trece, te străduiești să o alinți printre gemete. Suni la doctorița de familie, explici. Își dă seama că e o colică renală. Nu ai niciunul dintre medicamentele sugerate de ea. Și chiar dacă le-ai avea, nu ai putere să cauți prin cutia cu medicamente.

Întrerupi conversația pentru că trebuie să mergi la baie să vomiți. Vomiți. Durerea nu trece.

Bebe începe să mârâie. În drum spre ea, tragi o privire în oglindă și-ți vine să leșini. Nu, nu e un white walker, ești tu, mai albă ca oricând. 

Alăptezi bebelușa. Sună doctorița, îi spui că tot te doare. Ea zice că e în drum spre tine, cumpără ea ce ai nevoie și îți face ea o injecție.

Bate cineva la ușă. Intră asistenții de pe salvare. Ce s-a întâmplat, doamnă? Uite așa și pe dincolo, le spui din nou toată povestea abia respirând. Se lămuresc că e vorba de rinichi și pregătesc perfuzia cu un coctail de substanțe care ar trebui să te facă bine. Tu tot gemi și mârâi pentru că, o dată pornită, nu te mai poți opri. Spui ceva despre problemele tale din copilărie cu rinichiul ăsta, dar îți dai seama că nu ești coerentă și renunți la detalii. Ceva din vorbele asistentului îți lămurește de ce ți se pare cunoscut: e vecinul de la doi. Afli că pe scara ta sunt 3 asistenți care lucrează pe salvare: el, soția lui și încă un vecin. E bine de știut pentru viitor, dar speri să nu ai niciodată nevoie de serviciile lor.

Bebe râde la asistenți și dă din picioare. Te gândești că e bine că ai apucat s-o hrănești. Ți se pune perfuzia. Ți se spune că, în mod normal, nu se fac tratamente la domiciliu, dar, având în vedere situația și bebelușul, se face o excepție pentru tine. Mulțumești frumos.

Sosește și doctorița. Foarte vag, parcă durerea nu mai radiază în tot corpul și se localizează. E ca și cum te-ar împunge cineva în rinichi, cu un cuțit ascuțit. Se termină perfuzia, ți se iau datele, băieții pleacă. Au fost chemați la alt pacient.

Rămâne doctorița care-ți explică ce ai de făcut în continuare. Înțelegi jumătate din ce spune ea, dar, oricum, mâine mergi să-ți facă un ecograf și o să-ți mai explice o dată. Reții că mai ai de făcut o injecție seara. Momentan nu-ți vine să crezi că durerea a trecut. În locul ei, se instalează moleșeala caldă dată de glucoza din perfuzie.

Mulțumești frumos, doctorița pleacă. Vine mama. Ia în mână frâiele casei. Te uiți în oglindă. Încă ești palidă, dar arăți mult mai uman.

Bebelușa adoarme, te culci lângă ea. Ai un zâmbet tâmp pe față. Ce bine e să nu te mai doară nimic!    

După câteva ore, se duce efectul perfuziei. Începe să te doară din nou, dar nu așa tare. Spre seară mai faci o injecție. Tot te mai doare, speri să adormi.

Toată lumea doarme. Și mama, și copilul mare, și bebelușa. Aproape că adormi și tu, în ciuda durerii surde când … simți. Simți cum se desprinde piatra și…gata. Nu te mai doare nimic. Adormi. Te trezești de câteva ori să alăptezi și… nu te mai doare nimic.

A doua zi te duci la doctor, faci controlul necesar, îți dă tratament și…nu te mai doare nimic. 

Parcă nici n-a fost. 

Rămân doar cele câteva injecții pe care mai trebuie să le faci și noul tău accesoriu obligatoriu de acum înainte: sticla cu apă. N-o mai lași din mână. Oriunde mergi, de acum merge cu tine. Nu se asortează ea chiar cu orice, dar un lucru ți-e clar: nu vrei să mai treci vreodată prin ce ai trecut.

Și mai rămân și impresiile copiilor de la bloc: „Era să mor de frică când am văzut salvarea!”, spune unul din ei. Al tău nu s-a speriat. Apucaseși să-i spui că te simți rău și că ai chemat salvarea.

Ce am reținut eu după această experiență?
1.    112 e o comoară, mai ales când nu știi la cine altcineva să apelezi
2.    Hidratarea nu e un cuvânt pe care să-l ignori, mai ales vara. Și când spun hidratare, vorbesc de minim cei 2 litri recomandați zilnic. În zilele caniculare 2 litri sunt chiar puțini.
3.    După ce durerea trece de un anumit prag, mai ales când nu știu din ce cauză e și unde poate duce, dispare tot curajul meu
4.    Sunt o norocoasă. A fost doar o piatră, nu mai sunt altele, nu a fost nevoie să merg la spital.

Iată criminala:



marți, 21 iunie 2016

EVO...LUNA EVO

... mai exact, LUNA EVO CURCUBEU


Datorită Bibliotecii de Babywearing, am putut testa ieri o Luna Evo de la Poartă-mă

Nu am cuvinte să povestesc cât de frumos se așează, cât de ușoară se simte, cât de liniștită a stat Eliza în ea.

Pot să spun doar că, dacă aveți acces la o bibliotecă de babywearing, testați cu încredere Luna Evo. Pur și simplu vă veți îndrăgosti.

vineri, 17 iunie 2016

GRAȚIELA ȘI „SECRETUL FETEI FRUMOASE”


Acum mulți ani, sau poate nu chiar așa mulți, dar acum îmi pare că a trecut o veșnicie, când eram în perioada în care simțeam nevoia să evadez din cotidian și să găsesc confirmări în lumea virtuală, am intrat într-un grup virtual de mămici. Primul grup de acest fel pe care l-am frecventat.

Ne-a legat atunci prima sarcină a fiecăreia și schimbul de idei și păreri despre părinți și copii. Apoi, după ce forumul nostru s-a închis, s-au schimbat și relațiile. Am rămas în contact, dar conversăm mai rar, urmărim activitățile noastre de pe Facebook sau de pe bloguri, ne bucurăm una pentru cealaltă, ne mai punem din când în când la curent cu ce s-a mai întâmplat în viețile noastre de când am vorbit ultima oară, dar relațiile nu mai sunt atât de intense cum erau atunci. Și e normal. Viața ne duce pe căi care nu se intersectează mereu. Am învățat ce ne-a fost menit să învățăm una de la cealaltă, apoi fiecare și-a continuat drumul în propria direcție.

Din grupul acesta făcea parte și Grațiela, pe care am iubit-o și admirat-o la fel cum le iubeam și le admiram și pe celelalte mămici prietene virtuale. Cu ea mi-a fost cel mai greu să rup contactul și cel mai greu să țin legătura. De ce?

Vă spun cu sinceritate că o invidiam. Este un păcat pe care mi-l recunosc și mi-l asum. O invidiam la fel cum le invidiam pe toate mamele cu 2 sau mai mulți copii, într-o perioadă când îmi doream foarte mult să îl am și eu pe al doilea, poate și pe al treilea. Mă bucura și mă durea în același timp orice povestire despre minunile ei. Referitor la alte mame nu simțeam chiar același lucru, dar ea își punea atât de frumos în cuvinte experiența ei de mamă a doi copii, încât preferam doar să o citesc, fără să intru prea des în contact direct cu ea.

Apoi am invidiat-o pentru că și-a găsit Drumul. A avut curajul să spună ”Asta sunt eu” și să aleagă în consecință. Și lucrează cu dragoste și pasiune exact ceea ce i se potrivește cel mai mult să lucreze. Ei bine, și alegerea asta a ei a venit într-o perioadă când eu eram încă în căutări (de fapt, încă sunt, dar mă simt mai bine cu mine acum) pentru a găsi care-i rostul meu în viață. M-au chinuit mereu întrebări ca ”Ce face ea diferit de poate iar eu nu pot?”.

De asta nici nu i-am citit prima carte (Secretul fetei frumoase) atunci când a apărut. Mi-am dorit-o, am fost de câteva ori la un pas de a o comanda, dar nu am putut finaliza comanda.

Treptat, m-am liniștit și eu. Am ajuns să mă cunosc îndeajuns de mult încât să știu ce vreau să fac în viață și să acționez în consecință. A venit și al doilea copil, mulți ani așteptat, și m-a vindecat și de invidie.

Și, pentru că am și eu o fată frumoasă, care îmi aduce echilibru și mă vindecă de gândurile rele, am putut apăsa, în sfârșit, pe butonul „finalizează comanda”. Am așteptat cu nerăbdare cartea. știam că e frumoasă, citisem recenzii și, cunoscând-o pe Grațiela, eram convinsă că din sufletul și mintea ei nu putea ieși decât ceva magic.

Și am avut dreptate. Am citit cartea pe nerăsuflate, apoi am recitit-o cu drag, am urmărit cu David ilustrațiile, el căutându-i frenetic pe Superbul Cerb și Iepurele Minunat și amuzându-se, la final, când a aflat cine spune, de fapt, povestea .

Dacă vă pică sub ochi această carte, în vreo librărie, nu ezitați să o cumpărați. Dacă nu e prin librăriile pe care le frecventați, merită să o căutați pe Internet și să o comandați. Va părea mică, atunci când o veți ține în mână, dar e o carte mare, atât pentru copiii voștri cât și pentru copiii mai mici sau mai mari din sufletul vostru.

Mulțumesc, Grațiela. Nu e o carte pentru copiii mei, e o carte pentru mine, pentru că în ea, am găsit confirmare și întărire pentru ce cred și eu că înseamnă frumusețea.


PS. Și grăbiți-vă să citiți cartea. Nu de alta, dar îndată apare al doilea volum al Grațielei. De data asta îl aștept cu nerăbdare și voi fi printre primele care îl cumpără. Pentru că m-am vindecat de invidie. A rămas doar admirația.

luni, 30 mai 2016

MODELE

David și Eliza stau în pat unul lângă celălalt și se uită la caruselul muzical.
David începe să îl demonteze.

eu:  Măi, David, vezi că ea acum înregistrează ce faci tu și, când va crește, o să facă și ea ca tine. Va demonteze și ea toate jucăriile.
el: Nu, că uite, acum îl montez la loc. O să monteze și ea la loc.

După câteva clipe, o pupă pentru a nu știu câta oară pe ziua de azi și imediat spune:
el: O să pupe și ea mult

sâmbătă, 28 mai 2016

O PÂINE ȘI O ÎNGHEȚATĂ

A primit niște bani. Contrar părerilor unora, el nu prea e obsedat de ei. Adică, mai suferă când nu ne permitem diverse dar, dacă vrea ceva cu adevărat și are prețul în limite rezonabile, își face socoteli, îi strânge, mai pun eu diferența și își ia. Sau vine să-mi ceară un leu sau doi să-și ia o înghețată sau un suc. Sau, dacă îl trimit să ia o pâine sau un borcan de pastă de tomate, știe că restul e al lui și-și ia ce poftește în limita sumei pe care o are.

Și e și foarte generos. Când îmi cere un leu pentru el, îmi cere unul și pentru prietenul lui. De multe ori e atât de dulce când îmi cere încât îi dau. Nu mor eu pentru leul ăla pe care el l-a dăruit prietenului.

Am preferat, în toate astea, să văd faptul că îndrăznește să meargă la magazin și să cumpere ce am nevoie să-mi cumpere, că face socoteli, că nu își ia decât foarte rar prostioare, în general alegând înghețata în zilele călduroase sau un suc Tedy când îl rog să nu își cumpere înghețată, E drept, uneori mai scapă și la o pungă de chipsuri, dar doar când chiar îi e poftă și nu se poate abține și, oricum, punga aia o împarte cu prietenii de la bloc.

Cum spuneam, ieri a primit niște bani. La un moment dat, îmi spune că are ceva de rezolvat afară. Era deja destul de târziu, dar l-am lăsat să iasă. Prietenii lui încă mai erau afară și, fiind sâmbătă, putea rămâne la joacă un pic mai mult decât în zilele de școală.

Era mama mea la mine și ne-am întins la vorbă, fără să ne mai gândim la el.

La un moment dat, intră el în casă, cu ochii arzând de bucurie și începe să vorbească entuziasmat:
- Nu mai pot de greutate, am venit încărcat. Mă dpr mâinile de câte am cumpărat.

Avea în mână o sacoșă. Începe să scoată și să explice:
- Am luat o pâine, să avem pentru sandvișuri la școală când se termină cea pe care o avem. Șiii...am luat pentru toți o înghețată.
Moment în care scoate din sacoșă un tortuleț de înghețată Polar.
- Și mi-a rămas rest un leu. ia-l mami, mie nu-mi trebuie.

Ne trebuie câteva momente să procesăm, să ne amintim că a primit bani și să ne revenim din uimirea că i-a cheltuit astfel.

Desigur, nu întârziem să ne servim cu câte o felie consistentă din tortulețul adus de el. Mănâncă și el:
- Mmm, e bună, e cu vanilie, spune el.
- Cum de ți-a trecut prin cap, David să iei toate astea? îl întreabă bunica.
- Păi aveam 8 lei 50. Am luat o pâine de un leu, că m-am găndit să avem pentru sandvișuri la școală, când se termină cealaltă pâine. Am dat 50 de bani pe sacoșă și mi-au rămas 7 lei. Am vrut să iau o înghețată la 7 lei dar nu era, așa că am luat una la 6 lei și mi-a rămas rest un leu. Mâna sus cui îi place că am luat înghețată!
Desigur că am ridicat amândouă mâinile.

- Și doamnele de acolo te-au întrebat ce vrei sau ai ales tu? îl descoase bunica, încercând să înțeleagă cum procedează David când merge la cumpărături.
- Mereu mă întreabă, spune el. Îmi spun cavaler. Am vrut o înghețată la 7 lei dar nu era și mi-au dat una la 6 și mi-a rămas un leu rest. Cine se bucură pentru ce am cumpărat, mâna sus!
Din nou, amândouă am ridicat mâinile.

Știți care au fost primele gânduri când am văzut cum a gândit el și cum și-a făcut socotelile?
Că nu îmi pasă că nu socotește la școală atât de repede  cât vrea domnul învățător. Nu îmi pasă că unele exerciții de matematică i se mar mai grele și lucrează mai lent și nu termină mereu fișa pe care o are de rezolvat în clasă (deși ce reușește să termine lucrează corect).

Socotelile care sunt cu adevărat importante în viață, David deja a început să le facă. Și știe că face lucruri bune și e bucuros că le face și e mulțumit și mândru de el când face ceva bun pentru ceilalți.

Astea sunt lucrurile pe care trebuie să le observăm și să le apreciem la un copil.