'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


vineri, 19 mai 2017

O DUPĂ AMIAZĂ DE EXPLORĂRI

Cum a venit căldura, ieșim foarte des afară și stăm mai mult decât până acum, prilej cu care pot explora și eu, așa cum se cuvine, mediul înconjurător.

Să vă povestesc ce am făcut în ultimele două zile (nu că nu aș face asta aproape zilnic).

Joi a fost o zi specială. După ora de pian a lui David, am pornit spre Parcul Tineretului, să ne întâlnim cu niște prieteni.

Cu acest prilej, am mâncat prima înghețată.

 Bine, nu a fost întreagă, mama a mâncat-o aproape toată și mi-a dat niște rămășițe.

 Bine, n-a fost chiar înghețată, că a topit-o căldura de afară 

 Dar tot se cheamă că am mâncat înghețată, nu?

Am fost apoi la Turn unde, din cauza rochiței cu care s-a încăpățânat mama să mă îmbrace, a trebuit să trec la deplasarea în stil Mowgli (e cam greu, dacă nu imposibil, să mergi în 4 labe când porți rochiță).





Trebuie să vă spun că tot joi am mers și prima dată ținută de o singură mânuță (nu avem poze, că mama a fost ocupată să mă susțină). E interesant modul ăsta de deplasare, dar tot mai comod e cu toate cele 4 membre.

Am descoperit și niște scări, și am început să le urc, dar mama nu m-a lăsat. Zicea că-s prea abrupte. Prind eu altă ocazie să le urc


David, însă, a urcat și mi-a făcut în ciudă de sus



Vineri a fost altă poveste. După o dimineață petrecută cu bunica pentru că mama a trebuit să meargă la dentist, și după un somn bun, am petrecut o foarte frumoasă după amiază în parcul pentru copii din cartier.

L-am chemat și pe David acolo, dar el se juca în spatele blocului cu gașca lui și a refuzat categoric. Aveau treabă să dea jos dintr-un copac un șarpe din plastic pe care unul dintre băieți îl aruncase.

În primul rând am atacat toboganul.




 M-am chinuit un pic, dar am reușit să mă urc fără ajutor. 




Mai departe nu am reușit. șosetele îmi tot alunecau iar mama s-a încăpățânat să nu mi le scoată. Poate o conving data viitoare.
Dar am urmărit cu interes cum se urcă un băiețel și aștept să încerc și eu cu prima ocazie.

Dacă am văzut că nu pot să urc pe partea alunecoasă, am decis să încerc și eu traseul obișnuit.






 Nu am avut nicio problemă să urc pe trepte 

Apoi m-am amuzat foarte mult să o fac pe mama să alerge de la un capăt la altul al centrului de joacă/ 




 Am încercat chiar și toboganul, dar nu am fost chiar încântată.





Am pornit apoi să caut alte distracții.


 Am ales balansoarul. Mă distrează legănatul (deși în scrânciob mi-e frică) iar mami a profitat să facă un pic de mișcare tot ridicându-mă și coborându-mă.





Hai, mami, mai lasă aparatul de fotografiat și leagănă-mă

Între timp, parcul s-a aglomerat. au venit alți copii și m-am luat după ei, ieșind din parc și studiind pavelele, iarba, gardul.




O fetiță a adus o sacoșă cu găletușe, lopățele și alte chestii din astea. Când un băiețel a vrut să se joace cu ele, ea s-a răzgândit și l-a tot certat și a decis să strângă toate jucăriile și să le ducă în mașină. Dar băiețelul continua să se joace cu o lopățică de-a ei, ea tot îl certa, așa că, până să se lămurească ei cum stau lucrurile, eu m-am înfipt în sacoșă și am scos o găletușă pe care am început să o umplu cu pietre. Fetița nu m-a certat și pe mine. Mama ei a convins-o că ne putem juca toți împreună și toată lumea a fost fericită.



Într-un final, am obosit și am pornit spre casă. Pe drum am mai studiat niște flori de salcâm, am mai stat de vorbă cu un băiețel mai mic, care s-a cam speriat de noi, și gata.



Voi cum vă petreceți după amiezile?

luni, 1 mai 2017

Jurnalul unei femei simple


♥ PENTRU ASTAZI...   
marți, 02 mai 2017
♥  AFARA...
O ceață subțire, alburie acoperă cerul. Dar e lumină. Pare că va fi o zi frumoasă.
♥ MA GANDESC...
Să scot cerneala colorată pentru ștampile și să ne jucăm cu ele.
♥ SUNT RECUNOSCATOARE...
Pentru ideile care mi-au venit în ultimul timp. Nu știu câte dintre ele își vor găsi aplicare, dar e bine să te simți creativ
♥ DIN BUCATARIE...
O cremă de zahăr ars. A postat cineva ieri o rețetă și, cum am multe ouă și mult lapte în frigider, e momentul potrivit. Știu că o voi mânca singură pentru că lui David nu-i place, dar abia aștept.
♥ CE MAI MESTERESC/CREEZ...
Un covor croșetat. M-a terminat mama cu minunățiile pe care le face. Am făcut și eu cordele din două cearșafuri care nu-mi mai plăceau și m-am apucat și eu de treabă.
♥ CITESC...
Descoperă-ți Elementul, de Sir Ken Robinson
 ♥ IMI DORESC...
Să râdem mult azi
♥ AM INVATAT ...
Că se găsesc soluții la orice, dacă nu te resemnezi și cauți ceea ce ți se potrivește
 ♥ IN CASA...
Azi strâng toate borcanele și sticlele goale și le pun într-o sacoșă mare, să le trimit la mama. 
♥ UN CITAT PREFERAT PENTRU AZI...
 Viața nu e liniară: este organică… e un proces constant de improvizație, care pendulează între interesele și personalitatea mea, pe de o parte, și circumstanțe și oportunități, pe de altă parte…. Multe dintre oportunitățile pe care le ai în viață sunt generate de energia pe care o răspândești în jur (Sir Ken Robinson)
♥ IMI PLAC...
Mamele din grupul Work at Home Moms Piatra Neamt
♥ O FOTOGRAFIE*MAI MULTE :)  DE SAPTAMANA ASTA...
Am rătăcit aparatul foto. Mai mult ca sigur e sub pat, dar nu îndrăznesc încă să-l caut acolo
Pun o poză de săptămâna trecută. (Eliza, în primele clipe după ce s-a trezit. Nu e mereu așa, doar când nu se simte prea bine)




duminică, 23 aprilie 2017

DESPRE DEZORDINEA MEA ȘI...O PROVOCARE VERDE

Sunt o persoană dezordonată. Când spun asta mă gândesc serios că în dicționar, în dreptul cuvântului dezordonat, ar trebui să se afle o poză cu mine.

Sunt una dintre acele persoane care strâng, aranjează, aruncă, fac liste iar la final casa arată tot ca după război. În casa mea, oricât de ordonată ar părea la prima vedere (și vă garantez că ordinea e doar o impresie), poți găsi oricând, la o examinare mai atentă,  o șosetă ivindu-se de sub un scaun, o pereche de pantaloni aruncați aiurea pe pat, o bluză făcută ghem lângă dulap. Nu mai vorbesc de jucării, alea  aunt unde te aștepți mai puțin
Cei mai puțin slabi de inimă, dacă au curajul să se uite sub pat, pot găsi lucruri dintre cele mai variate, de la jucării, șosete, o pereche de pantaloni de-ai Elizei, o mănușă pe care am căutat-o toată iarna, și, din când în când, apare și câte o pereche de chiloți rătăcită de cine știe când și prăfuită.

Și jur că mă străduiesc, aranjez, mi-am redus din lucruri, dar nu-mi iese și pace. Și nu-i vorba că am copii care răvășesc casa. Așa am fost dintotdeauna, spre disperarea tuturor celor care m-au cunoscut. Dezordinea mea mi-a atras de-a lungul timpului dezaprobarea celorlalți, reproșuri, supărări. În timp, am învățat să mă accept și să mă iubesc și așa. M-am resemnat că nu voi trăi niciodată într-o casă curată lună, ba chiar, am scăpat de complexe când am citit că dezordinea cronică e indicator al unui spirit creativ. Iar copiii dau semne că mă moștenesc. Oricât aș strânge și eu și David, tot mai rămân jucării pe jos, de zici că au așteptat să strângem ca să apară ele să umple covorul proaspăt eliberat.

E drept, cu creativitatea nu stau deloc rău. Mai greu e cu simțul estetic, care mi-e aproape la zero. Fac, îmbin, meșteresc, dar când să dau o formă finală, tot ceva stângaci iese. De aceea îi admir mult pe cei din mâna cărora ies niște minunății care-ți fură ochii.

Dar asta e altă poveste. Revenind la dezordinea mea, din cauza ei nu prea suport obiectele pur decorative, cum ar fi bibeloruri, tablouri sau tot felul de nimicuri a căror singură funcție e să arate frumos. Știu, ele ne înfrumusețează viața și sunt importante dar în momentul acesta, pentru mine, sunt doar lucruri cărora trebuie să le găsesc un loc astfel încât să nu mă încurce, Desigur, asta și pentru că mai mereu am trăit în case mici unde nu-și găseau locul chiar toate lucrurile mele.

De aceea, când am văzut provocarea verde de luna asta, am oftat: încă un lucru pe care ar trebui să-l fac și o să-l mut de colo colo un timp, până o să-l arunc.

Tehnica string art mi s-a părut, însă, interesantă, și am citit câte ceva despre ea, apoi am decis să fac, totuși, o lucrare pentru concurs.

Ciocan și cuie probabil am pe undeva prin casă, dar nici nu m-am gândit să le caut. Voiam o idee simplă, care să nu îmi ceară prea multe resurse, mai ales că era doar experiment, nu aveam de gând să fac o operă de artă.

Ideea mi-a venit azi. Am scos rapid cuișoarele de plastic și le-am potrivit pe tăblița lor. De fire nu duc lipsă, așa că am scos la nimereală primele gheme pe care le-am apucat. Nu o combinație de culori prea fericită, dar cu Eliza mârâită în brațe nu am putut face mai mult. Oricum, a fost doar o joacă, un experiment. Mi-aș dori, însă, să-l repet. Ar fi foarte frumoasă o ramă pentru fotografii realizată în tehnica asta.


 Una peste alta, mă bucur că am mai învățat ceva. 



sâmbătă, 25 martie 2017

PENTRU VIAȚĂ?

Au trecut un pic mai mult de 6 ani de la postarea aceasta.

Cum Facebook-ul e plin zilele astea de păreri pro sau contra susținute vehement, asta mi-a readus în atenție subiectul și am încercat să-mi dau seama ce gândesc acum despre avorturi.

Ca și atunci, cred că pentru mine nu ar fi o soluție decât în cazuri absolut excepționale. În sarcina cu Eliza am refuzat triplul test și altele asemenea (dublul test l-am făcut și ieșise un oarecare risc chimic). Copilul, oricum ar fi fost el, s-ar fi născut și l-aș fi îngrijit cu aceeași dăruire.

Sigur, s-ar fi pus cu totul altfel problema dacă sănătatea mea ar fi fost pusă în pericol grav de aceste afecțiuni ale fătului (în pericol din acela pe care medicina nu-l poate remedia). Atunci probabil că m-aș fi gândit la eliminarea sarcinii din simplul motiv că mai am un copil de îngrijit și crescut și nu cred că aș fi riscat să-l las fără mamă, oricât de mult mi-aș fi dorit copilul din mine. Din fericire nu a fost cazul, dar cred că asta înseamnă pentru mine corpul meu decizia mea”.

Iar dacă eu mă pot gândi la varianta asta și știu că ar fi cazuri în care aș alege-o (chiar și doar în situații excepționale), nu pot judeca pe nimeni care a făcut această alegere din alte motive.

După ce am citit varii păreri pe net (la televizor mă uit doar pe Disney Junior deci nu am idee ce se discută pe restul programelor), am ajuns la următoarea concluzie: manifestările acestea sunt o pierdere de energie și de vreme.

Din punctul meu de vedere a manifesta contra avorturilor, e un mod de a ne simți noi bine că susținem o cauză. Dar consider că e o cauză falsă.

Consider că mai eficient ar fi să luptăm pentru cauza copiilor abandonați, pentru a-i reintegra în familii armonioase. Din punctul meu de vedere, jos pălăria pentru cei care fac asta, e o cauză pe care aș susține-o.

Aș susține și cauza părinților care luptă de ani de zile să adopte și nu reușesc din varii motive (ultimul pe care l-am auzit este pentru că au deja un copil cu sindrom Down).

Îi admir și pe cei care luptă contra violenței în familie. Pentru cauza asta aș manifesta fără doar și poate.

Asta doar legat de familie și copii. Pentru că pentru asta au fost și manifestările de sâmbătă: pentru familie și copii, nu?

Dar am cunoscut acum câțiva ani o copilă de 14 ani care a devenit mamă. Nu, nu era un copil cu rezultate proaste la școală, dimpotrivă, dar da, era dintr-o familie dezmembrată. Și ca ea mai sunt nenumărate. Unde sunt, în cazuri din astea, toți cei care au manifestat sâmbătă? În ce fel se implică aceste câteva sute de oameni în prevenirea sarcinilor la copii?

Am o prietenă care pe 27 mai va alerga la Maratonul Internațional Sibiu pentru o cauză în care crede. Nu, nu e despre avorturi, e despre educarea adolescenților și despre prevenirea abuzurilor și violenței în familie. Asta da manifestare PENTRU VIAȚĂ! O admir și îmi doresc să ajung în punctul acela al vieții mele în care să pot face ceva asemănător.

Un gest mic PENTRU VIAȚĂ fac și eu. Am început să lucrez cu o fetiță cu sindrom Down. Doar câteva ore pe săptămână, mai mult nu reușesc. E un copil absolut minunat, vesel și energic, curios și afectuos. Dacă nu ar fi fost diagnosticul, nu ai zice că-i diferită de alți copii de vârsta ei. Dar în sat i s-a dus vestea că-i handicapată și toți copiii se feresc de ea. De fapt, se feresc părinții lor. Sunt convinsă că pe copii nu i-ar deranja să se joace cu ea. Nici pe Eliza nu o deranjează.

Acesta este modul meu de a susține VIAȚA. Știu, e minuscul ceea ce fac, dar e tot ce îmi stă în puteri momentan. Și, așa mic cum e gestul meu în oceanul de probleme referitoare la copii și familie, sunt recunoscătoare că mi s-a oferit ocazia să-l fac. În viitor voi putea mai mult, sunt convinsă.


Recitind rândurile de mai sus îmi dau seama că, deși am spus că nu judec pe cei care recurg la avorturi, sună ca și cum i-aș judeca pe cei care manifestă contra lor. Nici asta nu vreau să fac. E dreptul vostru să vă susțineți părerile. La fel cum mi-o susțin și eu pe a mea când spun că nu avorturile sunt cea mai gravă problemă din tot ce înseamnă familie și copii..

joi, 23 martie 2017

MĂRȚIȘOR QUILLING

Nu îmi place quillingul.

Stați, nu săriți! Pur și simplu nu i-am prins gustul.

Mi-am promis însă, să particip la cât mai multe (dacă nu toate) provocările verzi de anul acesta, așa că, deși am strâmbat din nas, am căutat soluții.

Și am găsit.

De 8 martie, David mi-a dăruit o minunată felicitare quilling meșterită la școală. Foarte frumoasă, n-am ce zice.

N-o mai am. S-a dezlipit de îndată ce am ajuns acasă și n-am mai stat s-o refacem.

Am păstrat, totuși, un ghiocel, de dragul concursului, pe care l-am lipit pe o inimioară din fetru.

Și gata mărțișorul

Acum pot participa la concurs, da?

sâmbătă, 18 martie 2017

PRIMELE 100 DE LUNI

Postarea aceasta a Laurei Frunză m-a trimis în trecut, în primii ani ai lui David. Așa cum deja știți, diferența între el și Eliza e destul de mare, 7 ani și 4 luni între zilele lor de naștere. Mi-am dorit mult al doilea copil mai devreme, David și-a dorit mult o surioară (nu frățior), însă abia anul trecut s-a împlinit visul nostru.

Totuși, nu regret pauza asta. A fost plină de prima copilărie a lui David, de care am profitat din plin. 

Pe atunci totul era la început: și purtatul copiilor, și discuțiile despre empatie, și alăptatul prelungit, cam totul din ceea ce acum deja s-a conturat destul de bine despre creșterea armonioasă a copiilor.

M-am recunoscut în toate astea și am făcut tot ce am putut să trăiesc primii ani ai lui David în conformitate cu ce simțeam. L-am drăgălit cât de des am putut, l-am purtat până s-a dat jos din sistem, l-am alăptat până a renunțat el, am vorbit cu el până s-a săturat să mă asculte și m-a trimis "în America". I-am păstrat în suflet primii pași, primele încercări de a comunica, primele variante ale cuvintelor. A vorbit relativ târziu, pe la 3 ani și jumătate, direct în fraze destul de elaborate. Petrecusem, însă, atât de mult timp cu el, încât dintr-un simplu mmmm, înțelegeam dacă are nevoie de apă sau vrea o jucărie sau orice altceva dorea să-mi comunice.

Îmi amintesc de el mic, de privirea inocentă, nedumerită și curioasă, de expresia feței lui când încerca să înțeleagă (aproape că se vedeau rotițele care i se învârteau în creier, făcând conexiuni), de temerile lui, de tot ceea ce, datorită lui, am rescris în mine pentru că fusese imprimat greșit. Datorită lui, datorită provocărilor cu care m-am confruntat crescându-l, m-am schimbat, m-am definit ca mamă și femeie și îmi place ce am devenit.

Pentru că e, într-adevăr, o provocare să crești un copil. Iar provocarea adevărată nu e să-l faci să te asculte și să-l modelezi după propriul tău mod de a vedea viața. Adevărata provocare e să te uiți la puiul de om, să-l vezi cum se străduiește să înțeleagă lumea în care trăiește și să se facă înțeles așa cum poate el (uneori mai calm, alteori mai agresiv) și să-i arăți că îl înțelegi și ești acolo pentru el, explicându-i  pe înțelesul lui, căutând cuvintele și gesturile potrivite pentru ca și el să te înțeleagă la cei 2 sau 3 sau 4 ani ai săi.

Nu e ușor. Nici primii ani ai lui David nu au fost ușori.

Nu e ușor pentru că cei mai mulți dintre noi nu suntem pregătiți pentru asta. Știm ce vrem de la un copil dar nu știm cum să ne adaptăm la ceea ce are el nevoie dincolo de satisfacerea necesităților primare. Pe cei mai mulți dintre noi nimic nu ne pregătește pentru asta și, dacă vrem să ne implicăm în acest sens, trebuie să ne luptăm întâi cu noi înșine, pentru a elimina tiparele care nu se potrivesc în relația cu copilul nostru și a le înlocui cu informații noi, mai potrivite.

Eu am încercat. Nu mi-a ieșit mereu cum aș fi vrut, dar știu că am reușit să creez cu el acea legătură pe care mi-o doream. Nu mi-a fost ușor. A trebuit să trec peste oboseala mea, peste nervii mei, peste limitele mele, peste puterea mea de înțelegere de până atunci și să înțeleg că, de fapt, nu există limite atunci când vrei să însoțești un copil în creșterea lui. A trebuit să citesc, să vorbesc cu alte mame, să pun cap la cap toate informațiile și să le raportez la mine și la el, să selectez din toate ceea ce ni se potrivea nouă.

Am făcut tot ce am putut să mă bucur de fiecare moment cu el, să gust din plin tot ce mi-a fost dat să trăiesc alături de el. Au fost 8 ani (și 4 luni) plini cu de toate și îmi doresc să mai fie încă mulți la fel de acum înainte.

Este un copil minunat, așa a fost mereu. Știu că nu orice adult s-ar putea adapta cu un copil ca el, că unii l-ar considera o provocare prea mare pentru puterea lor de înțelegere, dar mie mi-a fost destul de clar ce vreau de la relația noastră și, încet, încet, lucrurile se îndreaptă în acea direcție. Nu mă sperie momentele dificile, nici cele în care mă respinge sau în care abia îl suport, nu mi-e teamă nici să-mi arăt limitele. Am încredere în el și în mine și știu că instinctele mele sunt corecte și că pot remedia ce stric atunci când mă pierd.

În plus, experiența creșterii lui a făcut să-mi fie mai ușor să o cresc pe Eliza. Cred că ea e așa ușor de crescut pentru că mie îmi e mai clar ce fel de om sunt. Asta datorită lui, care mi-a arătat ce drum vreau să urmez în viață.


Recitind rândurile de mai sus, îmi dau seama că aceste 100 de luni nu au fost despre el. Au fost despre mine. Eu am crescut, am evoluat, mi-am definit priorități, m-am modelat după principii pe care el le-a trezit în mine atunci când a venit în viața mea. Și pentru asta îi mulțumesc (lucrul acesta i-l spun și direct de fiecare dată când apare ocazia).

sâmbătă, 11 martie 2017

IDEI

D: Ce faci?
eu: Mă gândesc ce activități aș putea să fac săptămâna viitoare cu M (un copilaș special cu care voi lucra începând de luni)
D: La arte poți să o pui să decupeze cireșe și să le lipească apoi ochișori mobili.

Ca să vedeți unde era sursa mea de inspirație :)