'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


miercuri, 29 iunie 2016

COLICA RENALĂ – GHID DE SUPRAVIEȚUIRE


O zi de vară. Călduroasă. Am zis călduroasă, da? Știu, știu, suntem în săptămâna aia în care ne plângem toți de căldură și uităm că în restul anului dârdâim de frig. Eu prefer să gâfâi de căldură decât să mă îmbrac cu trei tricouri, patru bluze și un pulover.

Cum ziceam, zi călduroasă de vară. Totul e perfect: vântul adie ușor, copilul mare e afară, cu prietenii, bebe doarme. Citești ceva. Deodată, parcă te doare într-o parte. În stânga. Hmm, te-a mai durut și altă dată, nu bagi prea mult în seamă.

Parcă nu trece, dimpotrivă, se intensifică. O fi de la colon, îți zici, probabil ai mâncat ceva ce nu-ți priește. Parcă te ia și cu un pic de greață. Îți faci un ceai de gălbenele. Medicamente nu iei, că alăptezi.

Durerea nu trece cu ceaiul și parcă ți-e tot mai greață. Suni pe mama. Nu știe să-ți spună prea multe, dar îți sugerează să iei un no spa și te asigură că dacă ai nevoie de ea, vine la tine. Zici că momentan reziști și închizi telefonul. În secunda următoare regreți că nu i-ai spus să vină, pentru că durerea e tot mai mare. Iei un no spa. Iei încă unul. Nu mai poți respira cum trebuie, dar parcă se mai calmează când te ghemuiești pe covor. Ai transpirat cât n-ai făcut-o de când te știi. O transpirație rece care-ți dă frisoane. Îți iei o bluză groasă, apoi te uiți la termometru: 27 grade. Parcă ți-ai mai pune și o geacă peste bluză.

Bebe încă doarme. Începi să mârâi de durere. Valuri valuri de durere te copleșesc. pornesc din partea stângă și se extind în tot corpul. Îți vine să vomiți. Nu vomiți. Încă.

Suni la mama. Zice că vine cu prima mașină care o ia la ocazie, dar tot mai durează vreo jumătate de oră până ajunge. Îți sugerează să suni la salvare.

Ei, nu e cazul de salvare, spui tu, dar în momentul următor formezi 112. Răspunde o doamnă amabilă. Cu vocea sfârșită de durere îi explici situația: durere groaznică în partea stângă, greață, transpirație, stare de vomă, nu ai cum să te duci singură la spital pentru că nu ai cu cine lăsa bebelușul.

Îți face legătura cu salvarea. Explici din nou, cu vocea tremurând, punând accent pe faptul că nu ai cu cine lăsa bebelușul și rogi să-ți sugereze ce poți face. Doamna de la salvare zice că au un medic care face vizite la domiciliu, dar momentan e chemat în altă parte. Reține urgența iar între timp tu să suni la medicul de familie să vezi ce-ți sugerează și el. Bine, spui tu, dar să nu uitați de mine, vă rog.

Se trezește bebelușa. Zâmbește cu cea mai veselă față pe care ți-a fost dat s-o vezi vreodată. Nu, durerea nu trece, te străduiești să o alinți printre gemete. Suni la doctorița de familie, explici. Își dă seama că e o colică renală. Nu ai niciunul dintre medicamentele sugerate de ea. Și chiar dacă le-ai avea, nu ai putere să cauți prin cutia cu medicamente.

Întrerupi conversația pentru că trebuie să mergi la baie să vomiți. Vomiți. Durerea nu trece.

Bebe începe să mârâie. În drum spre ea, tragi o privire în oglindă și-ți vine să leșini. Nu, nu e un white walker, ești tu, mai albă ca oricând. 

Alăptezi bebelușa. Sună doctorița, îi spui că tot te doare. Ea zice că e în drum spre tine, cumpără ea ce ai nevoie și îți face ea o injecție.

Bate cineva la ușă. Intră asistenții de pe salvare. Ce s-a întâmplat, doamnă? Uite așa și pe dincolo, le spui din nou toată povestea abia respirând. Se lămuresc că e vorba de rinichi și pregătesc perfuzia cu un coctail de substanțe care ar trebui să te facă bine. Tu tot gemi și mârâi pentru că, o dată pornită, nu te mai poți opri. Spui ceva despre problemele tale din copilărie cu rinichiul ăsta, dar îți dai seama că nu ești coerentă și renunți la detalii. Ceva din vorbele asistentului îți lămurește de ce ți se pare cunoscut: e vecinul de la doi. Afli că pe scara ta sunt 3 asistenți care lucrează pe salvare: el, soția lui și încă un vecin. E bine de știut pentru viitor, dar speri să nu ai niciodată nevoie de serviciile lor.

Bebe râde la asistenți și dă din picioare. Te gândești că e bine că ai apucat s-o hrănești. Ți se pune perfuzia. Ți se spune că, în mod normal, nu se fac tratamente la domiciliu, dar, având în vedere situația și bebelușul, se face o excepție pentru tine. Mulțumești frumos.

Sosește și doctorița. Foarte vag, parcă durerea nu mai radiază în tot corpul și se localizează. E ca și cum te-ar împunge cineva în rinichi, cu un cuțit ascuțit. Se termină perfuzia, ți se iau datele, băieții pleacă. Au fost chemați la alt pacient.

Rămâne doctorița care-ți explică ce ai de făcut în continuare. Înțelegi jumătate din ce spune ea, dar, oricum, mâine mergi să-ți facă un ecograf și o să-ți mai explice o dată. Reții că mai ai de făcut o injecție seara. Momentan nu-ți vine să crezi că durerea a trecut. În locul ei, se instalează moleșeala caldă dată de glucoza din perfuzie.

Mulțumești frumos, doctorița pleacă. Vine mama. Ia în mână frâiele casei. Te uiți în oglindă. Încă ești palidă, dar arăți mult mai uman.

Bebelușa adoarme, te culci lângă ea. Ai un zâmbet tâmp pe față. Ce bine e să nu te mai doară nimic!    

După câteva ore, se duce efectul perfuziei. Începe să te doară din nou, dar nu așa tare. Spre seară mai faci o injecție. Tot te mai doare, speri să adormi.

Toată lumea doarme. Și mama, și copilul mare, și bebelușa. Aproape că adormi și tu, în ciuda durerii surde când … simți. Simți cum se desprinde piatra și…gata. Nu te mai doare nimic. Adormi. Te trezești de câteva ori să alăptezi și… nu te mai doare nimic.

A doua zi te duci la doctor, faci controlul necesar, îți dă tratament și…nu te mai doare nimic. 

Parcă nici n-a fost. 

Rămân doar cele câteva injecții pe care mai trebuie să le faci și noul tău accesoriu obligatoriu de acum înainte: sticla cu apă. N-o mai lași din mână. Oriunde mergi, de acum merge cu tine. Nu se asortează ea chiar cu orice, dar un lucru ți-e clar: nu vrei să mai treci vreodată prin ce ai trecut.

Și mai rămân și impresiile copiilor de la bloc: „Era să mor de frică când am văzut salvarea!”, spune unul din ei. Al tău nu s-a speriat. Apucaseși să-i spui că te simți rău și că ai chemat salvarea.

Ce am reținut eu după această experiență?
1.    112 e o comoară, mai ales când nu știi la cine altcineva să apelezi
2.    Hidratarea nu e un cuvânt pe care să-l ignori, mai ales vara. Și când spun hidratare, vorbesc de minim cei 2 litri recomandați zilnic. În zilele caniculare 2 litri sunt chiar puțini.
3.    După ce durerea trece de un anumit prag, mai ales când nu știu din ce cauză e și unde poate duce, dispare tot curajul meu
4.    Sunt o norocoasă. A fost doar o piatră, nu mai sunt altele, nu a fost nevoie să merg la spital.

Iată criminala:



marți, 21 iunie 2016

EVO...LUNA EVO

... mai exact, LUNA EVO CURCUBEU


Datorită Bibliotecii de Babywearing, am putut testa ieri o Luna Evo de la Poartă-mă

Nu am cuvinte să povestesc cât de frumos se așează, cât de ușoară se simte, cât de liniștită a stat Eliza în ea.

Pot să spun doar că, dacă aveți acces la o bibliotecă de babywearing, testați cu încredere Luna Evo. Pur și simplu vă veți îndrăgosti.

vineri, 17 iunie 2016

GRAȚIELA ȘI „SECRETUL FETEI FRUMOASE”


Acum mulți ani, sau poate nu chiar așa mulți, dar acum îmi pare că a trecut o veșnicie, când eram în perioada în care simțeam nevoia să evadez din cotidian și să găsesc confirmări în lumea virtuală, am intrat într-un grup virtual de mămici. Primul grup de acest fel pe care l-am frecventat.

Ne-a legat atunci prima sarcină a fiecăreia și schimbul de idei și păreri despre părinți și copii. Apoi, după ce forumul nostru s-a închis, s-au schimbat și relațiile. Am rămas în contact, dar conversăm mai rar, urmărim activitățile noastre de pe Facebook sau de pe bloguri, ne bucurăm una pentru cealaltă, ne mai punem din când în când la curent cu ce s-a mai întâmplat în viețile noastre de când am vorbit ultima oară, dar relațiile nu mai sunt atât de intense cum erau atunci. Și e normal. Viața ne duce pe căi care nu se intersectează mereu. Am învățat ce ne-a fost menit să învățăm una de la cealaltă, apoi fiecare și-a continuat drumul în propria direcție.

Din grupul acesta făcea parte și Grațiela, pe care am iubit-o și admirat-o la fel cum le iubeam și le admiram și pe celelalte mămici prietene virtuale. Cu ea mi-a fost cel mai greu să rup contactul și cel mai greu să țin legătura. De ce?

Vă spun cu sinceritate că o invidiam. Este un păcat pe care mi-l recunosc și mi-l asum. O invidiam la fel cum le invidiam pe toate mamele cu 2 sau mai mulți copii, într-o perioadă când îmi doream foarte mult să îl am și eu pe al doilea, poate și pe al treilea. Mă bucura și mă durea în același timp orice povestire despre minunile ei. Referitor la alte mame nu simțeam chiar același lucru, dar ea își punea atât de frumos în cuvinte experiența ei de mamă a doi copii, încât preferam doar să o citesc, fără să intru prea des în contact direct cu ea.

Apoi am invidiat-o pentru că și-a găsit Drumul. A avut curajul să spună ”Asta sunt eu” și să aleagă în consecință. Și lucrează cu dragoste și pasiune exact ceea ce i se potrivește cel mai mult să lucreze. Ei bine, și alegerea asta a ei a venit într-o perioadă când eu eram încă în căutări (de fapt, încă sunt, dar mă simt mai bine cu mine acum) pentru a găsi care-i rostul meu în viață. M-au chinuit mereu întrebări ca ”Ce face ea diferit de poate iar eu nu pot?”.

De asta nici nu i-am citit prima carte (Secretul fetei frumoase) atunci când a apărut. Mi-am dorit-o, am fost de câteva ori la un pas de a o comanda, dar nu am putut finaliza comanda.

Treptat, m-am liniștit și eu. Am ajuns să mă cunosc îndeajuns de mult încât să știu ce vreau să fac în viață și să acționez în consecință. A venit și al doilea copil, mulți ani așteptat, și m-a vindecat și de invidie.

Și, pentru că am și eu o fată frumoasă, care îmi aduce echilibru și mă vindecă de gândurile rele, am putut apăsa, în sfârșit, pe butonul „finalizează comanda”. Am așteptat cu nerăbdare cartea. știam că e frumoasă, citisem recenzii și, cunoscând-o pe Grațiela, eram convinsă că din sufletul și mintea ei nu putea ieși decât ceva magic.

Și am avut dreptate. Am citit cartea pe nerăsuflate, apoi am recitit-o cu drag, am urmărit cu David ilustrațiile, el căutându-i frenetic pe Superbul Cerb și Iepurele Minunat și amuzându-se, la final, când a aflat cine spune, de fapt, povestea .

Dacă vă pică sub ochi această carte, în vreo librărie, nu ezitați să o cumpărați. Dacă nu e prin librăriile pe care le frecventați, merită să o căutați pe Internet și să o comandați. Va părea mică, atunci când o veți ține în mână, dar e o carte mare, atât pentru copiii voștri cât și pentru copiii mai mici sau mai mari din sufletul vostru.

Mulțumesc, Grațiela. Nu e o carte pentru copiii mei, e o carte pentru mine, pentru că în ea, am găsit confirmare și întărire pentru ce cred și eu că înseamnă frumusețea.


PS. Și grăbiți-vă să citiți cartea. Nu de alta, dar îndată apare al doilea volum al Grațielei. De data asta îl aștept cu nerăbdare și voi fi printre primele care îl cumpără. Pentru că m-am vindecat de invidie. A rămas doar admirația.