'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


joi, 25 decembrie 2014

36


Vârsta-i doar un număr, da? (tot  nu mi-ați spus din ce film e).

Numărul acesta m-a tot urmărit de vreo 10 ani. Pentru că promitea multe. La început mi se părea departe, greu de atins. Acum nu-mi vine sa cred ca am ajuns la el și sunt curioasă dacă-și ține promisiunile.

Acum ceva timp am făcut un test pe facebook. Mi-a ieșit că vârsta mea mentală este de 2 ani. Hai măi, chiar așa? a fost prima mea reacție, până am citit descrierea. Explicația era că, în inima mea, sunt mică și nevinovată și mă entuziasmez repede și din orice. E drept că zicea și că nu respect regulile și asta o să-mi creeze probleme.

Ei bine, anul acesta cam așa m-am simțit:
-          Mică în ochii altora, dar și în fața vieții care poate lua de la o zi la alta întorsături uluitoare.
-          Nevinovată și bună, pentru că numai oamenilor buni li se pot întâmpla toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat mie în acest an.
-          Rebelă în fața regulilor impuse de alții doar pentru că „așa vrea mușchii lor” sau „așa face toată lumea”.

Anul acesta a fost un an fantastic. Cu mult zbucium, cu multe îndoieli, multe lacrimi, dar și cu multe confirmări că ce am ales să fiu este drumul corect pentru mine, drumul care mă ridică în ochii altora (alții decât cei care în vârsta de 2 ani văd doar micimea și rebeliunea).

Atunci când am avut nevoie și am strigat după ajutor s-au adunat în jurul meu (chiar și doar virtual sau telefonic) oameni fantastici care m-au ajutat din toate punctele de vedere. Atunci când am avut nevoie s-au ridicat toți cei care au putut și mi-au venit în ajutor și m-au încurajat și m-au pus pe picioare cu încurajările și sprijinul lor.

Despre asta a fost vorba anul acesta: despre oamenii buni din viața mea. Despre oamenii care mă iubesc, despre oamenii care mă apreciază pentru ceea ce sunt, despre oamenii care îmi spun în față că ceea ce am ales să fiu este bun și apreciat și îi inspiră. Despre oamenii care prind curaj să își depășească propriile limite pentru că eu am reușit să mi le depășesc pe ale mele.

Și mă simt puternică și simt că viața poate fi bună și frumoasă și simt că pot fi optimistă, că îmi pot păstra liniștea și energia pozitivă orice schimbări ar decide viața că trebuie făcute și orice s-ar întâmpla în jurul meu.

(cu mici căderi, desigur, dar, vorba altui film „cădem ca să învățăm să ne ridicăm” – pe acesta-l știți?

Asta datorită vouă, oameni buni, cei care mi-ați spus „suntem aici, te iubim și te susținem indiferent prin ce vei trece în viață”. Nu-i nevoie să fiți lângă mine. Nu-i nevoie să mă țineți fizic de mână. Știu că în gândurile voastre sunt înconjurată de o lumină caldă și asta e tot ce am nevoie să merg mai departe.

Și da, cred că numărul 36 își va ține promisiunile.

PS. Un gând special, de ziua mea, pentru toți copiii cu care am lucrat anul acesta. Nu știu câți dintre ei își vor aminti de mine peste ani, dar și ei m-au ajutat să merg mai departe pe drumul pe care l-am ales și mi-au confirmat că pentru asta sunt făcută. Faptul că mă iubesc, că abia așteaptă să mă vadă, că sunt receptivi la ce am ales să fac cu ei, că mă recunosc și mă îmbrățișează pe stradă, îmi dă aripi, mai ceva ca băuturile energizante.

Anul viitor va fi tot unul zbuciumat, mai ales pe plan profesional, cu licență și examene și (sper din tot sufletul) un nou loc de muncă unde să pot dărui tot ce am adunat în suflet pentru copii.


luni, 22 decembrie 2014

CE-MI AMINTESC EU


PostareaBogdanei m-a trimis înapoi în timp. Mulți nu-și mai amintesc dar mie, până la cei 10 ani pe care i-am împlinit imediat după evenimentele din decembrie 89, mi s-au întipărit bine în minte multe. Spuneam cândva să cele mai vii amintiri le am din prima parte a copilăriei, așa… cam până la 10 ani.

Și-mi amintesc.

Îmi amintesc că eram mică și eram bolnavă. Nu, nu-mi amintesc crizele. Mintea mea de atunci nu le-a păstrat, dar îmi amintesc că tata mă lua în brațe, eu îmi lipeam capul de umărul lui și toți fugeau cu mine la doctor. Și-mi amintesc doctorii. Și-mi amintesc spitalul unde fusesem internată pentru investigații de-o zi și am rămas o săptămână pentru că am prins din zbor o  altă boală.

Și așa ne-am chinuit câțiva ani, fără să se găsească leac pentru o infecție urinară care nu ceda. La Piatra Neamț.

Apoi, îmi amintesc drumurile la Iași. Multe. Lungi. Autobuze erau extrem de puține, unul pe zi și erau aglomerate. În plus, călătoria dura minim 6 ore, iarna mai mult, că drumul era îngust și se înzăpezea. Cu trenul dura… o veșnicie.

Și-mi amintesc spitalul de acolo și pe ceilalți copii din secție. Și faptul că nu trebuia să spun de unde sunt. Nimeni nu trebuia să afle că nu sunt din Iași. Învățasem pe de rost adresa unor prieteni de familie și o recitam oricui mă întreba unde locuiesc. Fără greșeală, fără să dau de înțeles că ar fi o adresă falsă.

Pentru că nu era voie. Nu te puteai duce de capul tău la alt spital decât cel din județul în care locuiai. Medicii nu aveau voie să dea trimiteri pentru alt spital decât cel județean.

Dar medicul la care mergeam noi făcuse tot ce putuse pentru mine. Și nu era de ajuns. Și le-a spus părinților că nu mă poate trimite altundeva, dar, daca am putea să ne strecurăm la Iași…

Iar părinții n-au stat pe gânduri. Au apelat la rudele și prietenii de la Iași, au dat adresă falsă, loc de muncă fictiv și am intrat acolo. Iar eu am învățat, la 4-5 ani, că atunci când sunt la Iași, locuiesc la Iași, pe strada Ion Creangă, că părinții mei lucrează la Tehnoton.  Jumătate din populația Iașiului lucra acolo, cine avea să verifice?

Puteau să verifice. Dar n-au făcut-o. Nici măcar acte de identitate n-au cerut. Pentru că știau. Întreg personalul știa de copiii care veneau din alte localități pentru a fi tratați la Iași, pentru că în localitățile lor n-ar fi avut nici o șansă să fie vindecați. Știau și tăceau și își vedeau de treabă. Uneori erau curioși și ne mai întrebau. Un singur doctor a reușit să mă facă să spun adevărul. A știut cum să mă zăpăcească și i-am spus. I-am spus că vin de la Piatra și că acolo nimeni nu știa cum să mă vindece. Și, chiar mică fiind, m-am simțit mult timp vinovată că am cedat, că m-am lăsat păcălită și am spus adevărul.

N-au fost consecințe negative. Cel puțin eu nu le-am simțit. Poate au fost sancțiuni pentru cei care m-au adus acolo, pentru asistenta care ne era prietenă și ne ajutase. Nu știu. Eu, însă, am continuat să merg la Iași, la controale, din lună în lună, apoi la trei luni, apoi de două ori pe an și tot așa până n-am mai mers deloc.

Astea-s amintirile cele mai puternice de dinainte de 89: boala mea, neputința celor de la Piatra, minciunile spuse ca să-mi fie salvată viața, bunătatea unor oameni care au luptat contra sistemului ca să mă salveze pe mine.

Datorită lor sunt capabilă acum să-mi amintesc și restul: cozile, pâinea dată pe cartelă, pâinea uscată pe care o înmuiam pe aburi ca să o putem mânca. Și încă noi o duceam bine. Aveam bunici care locuiau la casă. Aveau găini și vacă și ogor și livadă și, deși lipsuri erau multe, se mai compensau cu ce ne dădeau bunicii.

Și-mi amintesc că, spre final, începusem cu toții să simțim că e prea mult. Noi, copiii, auzeam frânturi de discuții și ni se părea normal să exclamăm supărați când nu se dădeau cele 5 minute de desene săptămânale: „Iar îl dau pe ăsta în loc de desene!” și să închidem imediat gura când ne dădeam seama că am spus tocmai ceea ce ne avertizaseră părinții de atâtea ori să nu spunem când ne poate auzi cineva.

Îmi amintesc toate astea. Atunci le priveam cu ochi de copil și nu le conștientizam greutatea. Acum îmi dau seama cum trebuie să fi trăit părinții mei, cum aș fi trăit eu  dacă aș fi avut copii în acea perioadă. Cum m-aș simți eu, să călătoresc, în repetate rânduri, ore întregi într-un autobuz aglomerat, cu un copil bolnav în brațe, spre un spital căruia sistemul nu-i permitea sa ne primească, dar cu speranța că nu se va afla adevărul.

Și le povestesc celor născuți după 89. Și am surpriza că înțeleg. Poate nu toți, dar eu am dat peste tineri care se îngrozesc când aud ce povestesc și sunt bucuroși că nu au trăit atunci.

Mai dureroase sunt discuțiile cu cei care au trăit atunci și n-au dus-o chiar rău. Cei care n-au prea stat la cozi, cei care aveau rude pe la alimentară sau prin diverse fabrici și nu le lipseau alimentele de bază. Cei care aveau video sau își permiteau să meargă în excursii în străinătate. Lor mi-e greu să le explic de ce n-a fost mai bine atunci.

Lor mi-e greu să le explic de ce e important că acum un microbuz face 2,5 ore de la Piatra la Iași și sunt autobuze din oră în oră, iar drumul e larg, se circulă mai ușor, mașinile au încălzire și nu tremuri de frig iarna. În plus, acum poți merge la ce spital vrei, la ce medic vrei, fără să-ți înveți copilul să mintă pentru a putea fi îngrijit așa cum trebuie.

Pentru mine asta e cel mai important.

joi, 18 decembrie 2014

POEZIA

Am povestit și în anii trecuți experiențele noastre cu  serbările și Moș Crăciun. David a trecut prin faza în care refuza să stea lângă ceilalți copii, prin faza în care stătea pe scăunel, dar nu scotea nici o vorbă, prin faza în care stătea pe scăunel și cânta cu ceilalți copii, dar nici gând să spună poezii sau să meargă să își ia personal cadoul de la moș, până azi, când chiar s-a distrat cântând cu ceilalți copii, spunând poezia și a mers fără ezitare să își preia cadoul.

Nu, nu e vorba de poezie în sine. Am susținut mereu că nu țin să spună poezii din obligație și nu țin nici la serbările clasice, cele în care copiii sunt actori iar părinții spectatori. Sunt frumoase serbările astea, copiii sunt adorabili și când sunt siguri pe ei și când sunt emoționați și când sunt nesiguri și îi apucă plânsul. Dar nu țin neapărat ca David să se simtă ok în astfel de manifestări. Unii sunt făcuți pentru ele, alții nu.

În suflet mi-au rămas serbările pe care le organizam împreună cu doamnele educatoare de la Piatra Neamț, serbări în care actori erau și părinții și copiii, în care întreaga familie meșterea la ceva, în care părinții erau și ei supuși unor probe, spre amuzamentul tuturor.

Sigur, în funcție de grupă, de copii și de părinți, uneori se poate așa, alteori nu.

Nu, nu e vorba de poezie. E vorba de a trece, treptat, peste inhibiții, de a descoperi că poate, în fiecare an, un pic mai mult decât în anii precedenți. E vorba de a-și dea seama singur dacă anul ăsta se simte capabil să facă ce anul trecut nu a reușit și să o facă din dorința și plăcerea proprie, nu din obligație.

Iată-l, deci, un pic mai mare decât anul trecut, mai conștient că poate și vrea.

video


duminică, 14 decembrie 2014

STIKEEZ, ANGRY BIRDS, O GHIRLANDĂ ȘI UN CONCURS

Pe ultima sută de metri, ne înscriem și noi la concursul organizat de Clubul Magic.

Trebuie făcută o ghirlandă. Nimic mai simplu, așa-i?
Nu chiar, când ai de-a face cu un copil pe care trebuie să-l prinzi într-o dispoziție absolut specială pentru o activitate de abilități practice.

Mă resemnasem cu gândul că nu ne mobilizăm pentru concurs însă, de dimineață, mi-a venit și idea salvatoare: ce-ar fi să facem o ghirlandă specială, cu setul de stikeez și cel de discuri cu angry birds?

- Daaa, a exclamat David entuziasmat, și mi-a și adus cele două seturi să ne apucăm de treabă.

Bine, bine, dar pe ce să le legăm? Sfoară? Șnur? Panglici? Daca era să caut bine, poate găseam prin vreo cutie, dar nu aveam nici un chef să caut.

Mi-am amintit, însă, că zilele trecute strânsesem într-o cutie fâșiile de confetti pe care le adunase David după ziua lui și nu voia să le arunce. Drept să vă spun, nici eu nu mă înduram să le arunc, mă tot gândeam că le găsesc vreo întrebuințare, că sunt frumoase, colorate și vesele.

 N-a fost nevoie decât de o clipă să ne apucăm de treabă. Am legat  stikeez, am lipit cu bandă scotch discurile de angry birds și iat-o: colorată, veselă, strălucitoare. Ca noi :).


 
 


sâmbătă, 6 decembrie 2014

SUNT MAI CURAJOS

David vorbind cu M
„Știi... eu sunt mai curajos decât alți copii mai mari decât mine. Într-o noapte am dormit la prietenii mei L și S”.

Povestea e următoarea:

De ceva timp, David voia să rămână să doarmă la prietenii lui sau să vină ei să doarmă la noi pentru o noapte.

Până acum orice plan în privința asta a eșuat. În ultimul moment se răzgândeau. Am zis că au timp pentru asta și i-am lăsat să decidă singuri cine sparge gheața.

David mai dormise la bunici câte o noapte, dar niciodată la străini, fără noi. Știam că va veni ziua aceea, dar se părea că încă nu era momentul.

Până săptămâna trecută, când a decis că poate face asta. Și a făcut.

E drept că s-a trezit la 5 dimineața, a plans că vrea la tati al lui și n-a mai adormit, dar a fost un pas mare pentru el.

Am încercat să-I fac clar lucrul ăsta și să-i arăt cât de mândră sunt de el. Pentru că, într-adevăr, a făcut ceva ce mulți copii mai mari decât el nu îndrăznesc să facă.

Și a mai crescut un pic.

luni, 1 decembrie 2014

1 DECEMBRIE ȘI UN CONCURS

Clubul Magic ne invită la concurs.
Cum anul acesta sunt numai pe fugă, cu portofolii, cursuri, practica și la grădiniță și la școală, probleme și exerciții la matematică, reamintirea gramaticii limbii române,  pregătirea simpozionului de la Vatra Dornei (apropos, daca pe 5 decembrie sunteți în Vatra Dornei, vă aștept cu drag la Simpozionul care se va desfășura la Casa de Cultura), am decis brusc să participăm, dar să îmbinăm plăcutul cu utilul și să sărbătorim... în bucătărie.
Drept consecință, am realizat împreună cu David, niște clătite tricolore delicioase.

Am făcut aluat de clătite (lui David îi place să mă ajute la spart ouăle și la amestecat aluaturi) și l-am împărțit în trei castroane:
Pentru galben am adăugat ulei de cătină, pentru albastru compot de afine iar pentru roșu compot de merisoare.

 E drept, roșul e mai mult roz, dar mai aveam puțin compot în casă și mi-a fost lene să mă duc în beci să mai aduc un borcan.

Și iată-le, clătitele noastre tricolore, care au mers de minune unse cu miere de albine.

 

La mulți ani, dragi români!

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

6 ANI, O PETRECERE ȘI UN TORT CURCUBEU


David a împlinit 6 ani. Ca să marcheze momentul și faptul că a mai crescut, a decis să nu se mai sperie de lucrurile înfricoșătoare și, pentru a fi și în ton cu Halloween-ul care cade chiar de ziua lui, a vrut petrecere tematică cu scheleți. A vrut să se îmbrace în schelet și, altă premieră în viața lui, a cerut să fie desenat pe față, să aibă dinți de schelet.

M-am conformat. Am scos la imprimantă scheleți, pentru decorațiuni, am cumpărat costum de schelet, de la Lidl (l-am prins la reducere), am anunțat invitații care va fi tema, ca să nu se sperie vreun copil de  tematica sumbră.

Pentru că avem și un prieten a cărui zi de naștere e pe 1 noiembrie (a lui David a fost pe 31 octombrie), am decis să facem petrecere dublă. El a vrut tema cu Angry Birds, așa că am mai scos un rând de desene pentru decorațiuni și am decis ca petrecerea să aibă tematică dublă: Scheleți și Angry Birds.

Împărțite fiind atribuțiunile, mie mi-a revenit să fac tortul. Ce fel de tort, însă? De obicei îl fac pe cel cu blat de pandișpan, dar aș fi vrut ceva mai deosebit. După ce m-am gândit un timp, am hotărât să fac un tort curcubeu. Nu aș fi vrut cu coloranți din comerț. Sunt de părere că, dacă e să mănânc ceva cu coloranți și arome artificiale, mă pot duce oricând la cofetărie. Acasă, dacă tot consum timp să gătesc, măcar să fac ceva cu ingrediente cât mai naturale. Aveam o oarecare idee despre ce să folosesc pe post de colorant, așa că am făcut o probă cu niște foi de prăjitură. Afine pentru mov: super rezultat. Kiwi pentru verde – a ieșit un gălbui, deci nu. Merișoare pentru roșu: a ieșit un roz, dar rezultatul a fost acceptabil. Foile astea le-am umplut cu o cremă cu griș și am folosit-o pe post de prăjitură la petrecere.

Dând sfoară în țară despre ce vreau să fac, în căutare de idei, am primit link la blogul Alinei, care a făcut cândva un astfel de tort, cu ingrediente naturale. De aici treaba a fost simplă: am adaptat rețeta ei la ce ingrediente aveam în casă și mi s-au părut mai potrivite.

Am folosit aceeași rețetă pentru toate blaturile, schimbând doar colorantul. Pentru blatul mov am folosit afine. Pentru blatul verde, a mers de minune spanacul (cumpărasem acum câteva luni o pungă de spanac congelat, ca să fac o rețetă de-a lui Jamie Oliver, care la TV arăta foarte bine, dar care, gătită de mine, a fost grețoasă; noroc că folosisem doar jumătate de pungă). Pentru blatul portocaliu am folosit morcovi și ulei de cătină. Mai făcusem, în trecut, prăjituri cu morcovi, deci știam că merg foarte bine la dulciuri.

Bineînțeles,  pregătirea blaturilor nu s-a petrecut fără incidente și am plătit pentru satisfacția de a avea un tort curcubeu cu… un telefon. La un moment dat, am mișcat aiurea mixerul și jumătate din spuma de albușuri din bol a sărit prin toată bucătăria, inclusiv pe  difuzorul telefonului. Așa că, dacă mă sunați și vă cer să repetați ce ați spus, e din cauză că vă aud ca și cum mi-ați vorbi dintr-un butoi.

Dar au ieșit bine blaturile și am fost încântată.

A doua zi (nu vă recomand să faceți tortul acesta într-o singură zi, aveți de pregătit trei blaturi și trei creme), am făcut cremele. Nu am respectat rețeta Alinei. Evităm ciocolata și orice ingrediente care au lactate non UHT, din cauza de alergii, așa că am făcut 3 creme clasice din oua, lapte (UHT), vanilie și făină, plus un pic de griș ca să mă asigur că vor avea consistența de care aveam nevoie. În crema albastră-indigo, am pus afine. În crema galbenă am pus ulei de cătină iar în cea roșie – merișoare și două linguri de gem de prune cu mere.

David a vrut să ornez cu personajul pătrat din Angry Birds (Nu-i știu numele, știu doar că are putere de gheață). Zis și făcut, cateva affine și fulgi de migdale au rezolvat treaba. Mi-a adus apoi și colecția de stickies să o pun pe tort și gata. Rezultatul îl vedeți mai jos.

 
Nu numai că arată foarte bine, iar cremele au fost destul de consistente încât să stea în strat la fel de gros ca blaturile, dar, după spusele invitaților, a fost și tare gustos, fără să fie foarte dulce. Singurul defect a fost că am uitat să însiropez blaturile. S-a compensat, însă, cu consistența cremoasă a cremelor iar, de la atâtea fructe, a ieșit o prăjitură foarte aromată.

Pe scurt și despre petrecere:

Mâncarea de bază a fost pizza, din care au rămas resturi doar pentru că a fost muuultă. Cei doi tați de sărbătoriți au fost însărcinați să gătească și s-au întrecut unul pe celălalt, făcând pizza de diferite feluri, care de care mai gustoasă.

Au fost 8 copii și o gălăgie de nedescris (la 2 fete și 6 băieți, nu-mi imaginam că va fi altfel).

S-au jucat, au alergat, au fost organizate jocuri atunci când joaca liberă o lua razna și se simțea nevoia unei organizari: scaunele muzicale, volei cu baloane etc. Am avut si o Piniata (pe o parte în formă de Chuck din Angry Birds și pe cealaltă parte cu un cap de schelet, în ton cu tema petrecerii), care ne-a scos un pic afară, să profităm de ultimele raze ale soarelui. Tortul a fost un succes, iar după vreo 5 ore de petrecut, copiii au plecat la casele lor iar noi am rămas epuizați, simțind că e ora 22, când, de fapt, era abia 19.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că David a fost cu totul altfel decât la petrecerea lui (în aceeași formula) de anul trecut. Nu l-au mai deranjat copiii pe care nu-i cunoștea, a participat la jocuri fără să-i fie rușine, a cerut lucruri care înainte îl făceau să bată în retragere. Și, mai presus de orice, a avut mereu zâmbetul pe buze și sclipiri în ochi. S-a bucurat enorm de jucăriile primite (nici nu se putea altfel având în vedere că a primit exact ce își dorea) și, mult timp după ce copiii au plecat, încă se juca și cânta singur, mulțumit. Ba chiar a si adormit singur, atunci când I s-a făcut somn
“Mami, deci chiar am 6 ani?” “Da, puiule, ți se pare mult sau puțin? ”,  “Mult. Am mai crescut.”










miercuri, 1 octombrie 2014

duminică, 28 septembrie 2014

LA CIRC


Săptămâna trecută am fost la circ. Nu la cel clasic, cu cort mare, cu animale, acrobați etc. Acela n-a venit anul acesta (nu știu dacă în ceilalți ani a venit). Și, chiar dacă ar fi venit, nu am fi mers. Când eram mică îmi plăcea, dar, când am crescut, am început să văd ce e în spatele numerelor cu animale și am preferat să nu mai merg la spectacole. Nu zic că toate circurile își tratează rău animalele pentru a ajunge la performanțele de pe scenă, dar prefer să evit spectacolele de acest gen.

Cu oamenii e altceva. Nu e chiar dresaj, chiar dacă mulți dintre ei nu au cunoscut niciodată altă viață, altă muncă decât cea de pe scenă. Îmi plac și acrobații și magicienii și clovnii, mai ales când giumbușlucurile sunt pline de veselie și candoare, fără aluzii mai nepotrivite vârstei copilăriei. Am văzut și cazuri în care, pentru a provoca râsul, s-au făcut tot felul de gesturi mai nepotrivite. Vorba unei profesoare din timpul facultății : unii ne fac să râdem cu mintea, alții se limitează să ne facă să râdem cu burta.

Cum ziceam am mers la circ. Vorba vine circ, o trupă care se numește Circul Imperial, formată din doi băieți care au prezentat în sala Casei de Cultură numere de magie și clovnerie.

Anul trecut au fost alți doi băieți, specializați mai mult pe fachirism, din care David a apreciat doar numerele cu focul. Și eu le-am apreciat, pentru că, la cât de frig era atunci în Casa de Cultură, flăcările suflate de nenea fachir erau o binecuvântare.

Anul acesta, însă, numerele de magie au fost mai diversificate și glumele de mult mai bun simț. David încă mai povestește despre cum s-au făcut toate cărțile de joc roșii, despre cum a scos magicianul flori de nicăieri sau a făcut să dispară porumbelul și să apară un iepure.  Iar luminile din ochii lui în timpul spectacolului au fost neprețuite.

Băieții din trupă au interacționat foarte frumos cu sala. Se vede că le place ce fac și sunt obișnuiți cu copiii. Care copii m-au luat prin surprindere și nu în sensul pozitiv.

Mi-am dat seama, cu această ocazie, că noi, adulții, uităm încă un lucru esențial în educarea copiilor noștri: să ne facem timp să mergem cu ei la spectacole. Să-i ducem de mici la tot felul de evenimente din acestea, să le arătăm cum se urmărește un spectacol, cum ne bucurăm de munca oamenilor de pe scenă, cum ne arătăm aprecierea și bucuria pentru munca lor în mod pozitiv, astfel încât să fim cu toții mulțumiți: noi, spectatorii, că am văzut un spectacol de calitate, ei, actorii/animatorii că munca lor este apreciată.

Jumătate dintre copiii din sală nu cred că au stat cinci minute pe scaune. Au fost non stop în fața scenei, pe scenă, vorbind tare, strigând în gura mare că vor să fie ei aleși ca ajutoare ale magicianului. Cu răbdare, magicianul le atrăgea atenția să se dea jos de pe scenă și să urmărească din sală spectacolul.

Clovnul a vrut , bietul de el, să meargă prin sală să își aleagă asistenții. Avea nevoie de niște copii mai înalți, așa că a coborât de pe scenă și a făcut turul sălii, alegând pe cine i se părea potrivit pentru numărul lui. Vai, mare greșeală a făcut. Nu numai că jumătate dintre copii s-au ținut scai de el tot strigând că ei vor să fie aleși, dar, la un moment dat, l-au doborât la pământ, i-au luat pălăria, l-au călărit la propriu. Nu m-aș mira să-i fi rupt și hainele, la cât au tras de el. A fost nevoie de intervenția celui de al doilea băiat, ca să reintre lucrurile în normal. Normal însemnând să se revină la veșnicele urcări pe scenă ale copiilor și vorbitul în gura mare cât a mai durat spectacolul.

Mie băieții chiar mi-au plăcut. Mai ales că au gestionat cu diplomație momentele neplăcute, dar nu m-aș mira ca imediat după spectacol să-și fi luat tălpășița făcându-și o cruce mare și hotărâți să nu se mai întoarcă în Câmpulung.

Eu sper că or să ne mai dea o șansă. Lui David i-a plăcut spectacolul. Și mie mi-a plăcut. Și altor copii/tineri/adulți prezenți în sală.

Cât despre copiii neastâmpărați… nu e vina lor. E vina noastră a adulților, că nu îi obișnuim de mici cu spectacolele. E drept și că, într-un oraș ca al nostru, nu ai unde să mergi cu copiii. Trupe de teatru vin doar din când în când pe la grădinițe,  circul vine o dată-n an, tot o dată-n an e  festivalul anual unde-i harababura pe care am văzut-o și în sala Casei de Cultură săptămâna trecută. Unde să învețe cum să urmărească un spectacol?

vineri, 19 septembrie 2014

ULTIMUL ÎNCEPUT DE GRĂDINIȚĂ

O mica recapitulare:

La 3 ani, David a plâns 2 zile. I-am dat apoi o poză cu noi, să ne aibă cu el la grădiniță. S-a atașat de Matei și n-a mai plans. Dar nici nu l-am dus foarte des din cauză de răceli sau vreme urâtă.

La 4 ani am schimbat grădinița. Matei pleca la școală și am vrut să încercăm programul lung. Nu a dormit, abia a mâncat. Îi plăceau jocurile. Timp de vreo 3 săptămâni. Apoi a început să facă crize de plans, de febră, avea coșmaruri, așa că l-am retras. De-a lungul timpului l-am tot ispitit referitor la motivele schimbării bruște. Am pus cap la cap totul și am ajuns la concluzia că nu a fost neapărat vina cuiva anume. Pur și simplu nu era pregătit. A făcut față un timp presiunii de a rămâne singur acolo cu mulți copii necunoscuți și cu adulți necunoscuți apoi a clacat. Mulțumesc celor care m-au susținut și m-au îndemnat să-l retrag și să nu-i menționez un timp nimic de grădiniță.

La 5 ani ne-am întors la prima grădiniță. Domnișoara a acceptat cererea mea de a sta și eu în clasă pe perioadă nedeterminată, până când David se va simți în siguranță fără mine. poate că nu a înțeles mereu decizia mea, dar a acceptat și pentru asta îi mulțumesc. A durat mult și nu mi-a fost ușor să mă impart între grădiniță, cursuri, practică etc, dar, prin primăvară, David mi-a spus că pot să plec și să vin să-l iau la amiază. Și de atunci nu mi-a mai cerut să stau cu el. A făcut față cu brio chiar și unei educatoare noi.

Am oscilat mult între a-l înscrie la școală și a-l mai lăsa un an. Nu eram obligată să-l dau la școală. L-ar fi primit, pentru că e lipsă de copii, dar împlinește 6 ani abia pe 31 octombrie și ar fi însemnat să înceapă clasa pregătitoare la 5 ani și 10 luni, clasa I la 6 ani și 10 luni..
Să înceapă anul viitor ar însemna să împlinească 8 ani la începutul clasei I, să fie, poate, cel mai mare din clasa lui. Nu e un lucru nemaiîntâlnit, dar e un lucru rar, pe care mulți îl privesc cu suspiciune.

Mă uitam, totuși, la el și-l vedeam încă nepregătit pentru  cerințele din școlile noastre. Poate că arată de mai mult de 6 ani (e înalt față de alți copii de vârsta lui), dar comportamentul, felul de a vedea lucrurile și de a trăi tot ce i se întâmplă sunt clar ale unui copil de 5 ani. În plus, abia se obișnuise la grădiniță. Îi era dor de colegii lui, să-l rup iar ar fi însemnat să-i dau din nou peste cap orice urmă de ordine în relația cu instituțiile de învățământ.

Așa că am decis să-l mai las un an la grădiniță. A contat mult și faptul că eu, am intrat în clasa I tot la 8 ani fără puține luni și mi-a fost de mare ajutor anul acela de amânare. Din povestirile de mai târziu ale mamei am aflat nu numai că învățam și înțelegream mai ușor decât copiii mai mici, dar rezistam mult mai bine la efort. Și e un efort să mergi la școală, mai ales în ziua de azi, chiar și doar în clasa pregătitoare. Pe vremea mea cerințele nu erau așa mari, programa nu era așa încărcată, temele nu erau așa de multe. Aveam timp să fim copii și acasă și la școală.

Desigur, mi s-a spus că o să se plictisească, pentru că deja știe cam ce se lucrează în clasa pregătitoare. Eu mă gândesc că asta depinde și de învățătoare. În orice clasă sunt copii care prind mai repede și alții care prind mai încet. Unul dintre lucrurile care ni se tot repetă la facultate este să respectăm particularitățile de vârstă și individuale ale fiecărui copil. Asta înseamnă că ar trebui ca fiecare copil să fie stimulat în funcție de cât e capabil să facă, unul mai mult, altul mai puțin. Dacă voi ajunge învățătoare (încă nu m-am hotărât între învățământul primar și cel preșcolar), am pretenția asta de la mine, oricât de greu mi-ar fi să mă impart.

Așa că am început din nou grădinița. Cu entuziasm, cu joacă și bucurie, cu prieteni noi și vechi, cu educatoare nouă și cu sufletul împăcat că de data asta e clar că anul ăsta a făcut un pas mare spre independență și se simte pregătit să facă față situațiilor noi și fără să mă aibă în preajmă.

Riscând să intru în clișee, spun că experiența mea mi-a arătat un lucru care e cât se poate de evident pentru majoritatea părinților: fiecare copil se e diferit. Suntem unici și irepetabili. Nu există două personalități la fel.

Fiecare copil se desprinde în ritmul lui, capătă încredere în propriile puteri în ritmul lui. Unii n-au problem cu adaptarea, stau de mici cu alte personae decât părinții, socializează foarte ușor cu alți copii și cu adulții. Alți copii se desprind mai greu. Sunt mai sceptici, mai temători. Le e frică de adulți, se împrietenesc greu cu alți copii și doar după ce i-au observant și au decis că nu este periculoasă prezența lor.

Faptul că David face parte din a doua categorie, nu-l face nici anormal, nici neadaptat. Și nu e nici din cauza alăptatului prelungit, nici din cauza atașamentului parental (cine mă cunoaște știe că, deși atașată de el, i-am încurajat fiecare pas spre independență). Pur și simplu, până anul ăsta nu s-a simțit în stare să se desprindă și mă bucur că am înțeles asta și că l-am lăsat pe el să aleagă, oricât de greu mi-a fost.
Desigur, sunt o norocoasă că lucrez acasă și îmi permit luxul de a-mi organiza programul și în funcție de nevoile lui. Multe mame nu au norocul ăsta.

Spor copilașilor care au început grădinița sau școala. Le doresc un an școlar ușor, cu veselie și învățare prin joacă. Iar părinților le doresc răbdare și înțelegere. Nu e ușor să fii copil în ziua de azi, așă cum nu e ușor nici să fii adult. Dar de noi, adulții, depinde cât de fericită e copilăria puilor noștri

miercuri, 3 septembrie 2014

10 CĂRȚI

E în vogă pe Facebook un lanț de provocări referitoare la cărțile care te-au marcat de-a lungul vieții. Am primit și eu provocarea, dar voi scrie aici, pentru că unele gânduri nu merită să se piardă pe Facebook.
Spre deosebire de alții, mie nu mi-a fost greu să aleg. Poate că nu am citit așa de multe cărți ca unii dintre prietenii mei și de asta mi-a fost mai ușor :).
Ei, nici chiar așa. Mi-e destul de clar, însă, ce cărți mi-au deschis ochii asupra lumii văzute sau nevăzute.

1. Basme, de Vladimir Colin, pentru că sunt povești fermecătoare, deosebite de alte basme, cumva...neobișnuite.
În aceeași categorie trebuie să menționez și Basmele apelor, de Monica Aslan.

2. Micul Prinț, de Antoine de Saint Exupery, pentru că sunt unul dintre adulții care încearcă să nu uite că au fost cândva copii.
 
 3. Cireșarii, de Constantin Chiriță, pentru că am visat și eu să am un astfel de grup de prieteni și să pornim împreună în fel de fel de aventuri.

4. Winnetou, de Karl May (toate cărțile din serie), pentru că Winnetou a fost primul meu erou preferat și pentru că ascundeam cărțile prin manualele de istorie sau biologie, ca să nu observe mama că în loc să învăț, eu citesc.

5. Călătorie la capătul nopții, de Louis Ferdinand Celine, pentru că eu nu vorbesc urât din fire și n-aș fi crezut că mă poate entuziasma atât o carte cu un asemena limbaj

6. Spuma zilelor, de Boris Vian, pentru că m-a șocat cu fiecare pagina a ei. Vorbesc de varianta in franceză. Cea în română n-am mai gustat-o la fel, dar e posibil să fie din cauza faptului că am citit-o la ceva ani distanță de prima variantă.

7. Iubirea, de Serghei Nicolaevici Lazarev, pentru că m-a scos dintr-o lungă perioadă în care mă simțeam deprimată și fără rost pe lumea asta

8. Profețiile de la Celestine, de James Redfield, pentru că mi-a luminat multe nelămuriri referitoare la relațiile noastre cu ceilalți și cu lumea înconjurătoare.


9. Cartea despre copii, de Osho, pentru că a fost prima carte care mi-a vorbit despre copii așa cum sunt ei, nu așa cum îi vrem noi, înainte de a deveni mama. Ce am citit după aceea pe tema asta, a fost doar completare la ce am învățat de la Osho.



10. Momo, de Michael Ende, pentru că ... pur și simplu Michael Ende. Și aș mai adăuga în aceeași categorie Închide ochii și vei vedea Orașul, de Iordan Chimet.


Desigur, cărțile care mi-au rămas în suflet sunt mai multe, însă se înscriu cam în aceleași categorii.

pozele sunt luate de pe net, nu mai știu exact sursele, unele le am de mai mult timp salvate în calculator

miercuri, 13 august 2014

O CAPTAIN! MY CAPTAIN!


 
El a fost unul dintre cei de la care am învățat să fiu optimistă, copilăroasă, jucăușă.

Replici din filmele lui mi-au jucat mereu în minte, asociate cu diferite evenimente din viața mea.

O Captain! My Captain!” îmi suna în urechi mult după ce am văzut Dead Poets Society, în timpul primei studenții.

Nici nu mai știu de câte ori am văzut Hook, Flubber, Mrs Doubtfire.

Am savurat călătoria lui fantastică pentru a-și salva iubirea, în What Dreams May Come.
Mi-l amintesc în documentarul despre delfini de pe Discovery Channel

L-am admirat în Patch Adams, cu modul lui nonconformist de a aborda medicina, la fel cum admiram în alte filme abordări nonconformiste ale învățământului.

Omul bicentenar și dorința lui arzătoare de a deveni om...

Man of the Year din care am învățat că și de ce nici unul din cei ajunși sus de tot nu-și pot ține mare parte din promisiunile făcute în timpul campaniei electorale.

Preferatul meu, de departe, a fost Jack. M-a impresionat mult ideea îmbătrânirii premature și păstrarea sufletului de copil indiferent de vârsta pe care o ai sau o arăți. Jack a fost unul dintre rolurile lui care mi-au rămas lipite iremediabil de suflet.

Odihnește-te în pace, domnule Robin Williams!
Și datorită dumitale râd și sunt veselă și mă copilăresc spre scandalizarea celor care consideră că ar trebui să mă comport ca o “doamnă” la cei 35 de ani pe care-i duc în spate. Și de la dumneata am învățat că durerile sunt mai suportabile când îți aduni puterile și reușești să zâmbești, că viața e plină de miracole, că doar de noi depinde dacă vrem să vedem și să ne bucurăm de aceste miracole sau preferăm să le trecem cu vederea.

You are one of the shining stars I wish upon.

duminică, 3 august 2014

O EXCURSIE LA TINOVUL MARE SI O PLIMBARE CU TELESCAUNUL

Verile noaste sunt, de obicei, presărate cu zile speciale, ca cea de azi. Prieteni și rude din străinătate vin în concediu și încercăm să profităm să-i vedem, să petrecem ceva timp cu ei, să reînnodăm vechi (sau mai recente) legături.
Azi am pornit inițial spre Dorna. Am ajuns, în schimb, în minunata rezervație naturală Tinovul Mare, despre care am înțeles că e cea mai mare mlaștină de turbă de la noi.
Nici că se putea un loc mai frumos pentru copii, care au fost încântați diferitele soiuri de ciuperci și plante, de soare și de apă.
Mi-a plăcut mult liniștea, mersul pe punte (cred că e restaurată recent, deoarece arată mult mai bine decât în pozele pe care le-am văzut pe net), aerul curat.
Dacă sunteți în zonă, nu ratați o vizită la Tinovul Mare.


























Am ajuns și la Vatra Dornei și am profitat de ultimele curse ale telescaunului. David mai mersese la Piatra Neamț, cu telegondola, dar telescaunul e altă poveste, nu e acoperit și cere un pic mai mult curaj. Dar nu i-a fost frică. A declarat că nu-i e niciodată frică atunci când e cu mine sau cu tati.
Din nou, o experiență frumoasă trăită alături de prietenii noștri.