POEZIA

Am povestit și în anii trecuți experiențele noastre cu  serbările și Moș Crăciun. David a trecut prin faza în care refuza să stea lângă ceilalți copii, prin faza în care stătea pe scăunel, dar nu scotea nici o vorbă, prin faza în care stătea pe scăunel și cânta cu ceilalți copii, dar nici gând să spună poezii sau să meargă să își ia personal cadoul de la moș, până azi, când chiar s-a distrat cântând cu ceilalți copii, spunând poezia și a mers fără ezitare să își preia cadoul.

Nu, nu e vorba de poezie în sine. Am susținut mereu că nu țin să spună poezii din obligație și nu țin nici la serbările clasice, cele în care copiii sunt actori iar părinții spectatori. Sunt frumoase serbările astea, copiii sunt adorabili și când sunt siguri pe ei și când sunt emoționați și când sunt nesiguri și îi apucă plânsul. Dar nu țin neapărat ca David să se simtă ok în astfel de manifestări. Unii sunt făcuți pentru ele, alții nu.

În suflet mi-au rămas serbările pe care le organizam împreună cu doamnele educatoare de la Piatra Neamț, serbări în care actori erau și părinții și copiii, în care întreaga familie meșterea la ceva, în care părinții erau și ei supuși unor probe, spre amuzamentul tuturor.

Sigur, în funcție de grupă, de copii și de părinți, uneori se poate așa, alteori nu.

Nu, nu e vorba de poezie. E vorba de a trece, treptat, peste inhibiții, de a descoperi că poate, în fiecare an, un pic mai mult decât în anii precedenți. E vorba de a-și dea seama singur dacă anul ăsta se simte capabil să facă ce anul trecut nu a reușit și să o facă din dorința și plăcerea proprie, nu din obligație.

Iată-l, deci, un pic mai mare decât anul trecut, mai conștient că poate și vrea.