'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


joi, 25 decembrie 2014

36


Vârsta-i doar un număr, da? (tot  nu mi-ați spus din ce film e).

Numărul acesta m-a tot urmărit de vreo 10 ani. Pentru că promitea multe. La început mi se părea departe, greu de atins. Acum nu-mi vine sa cred ca am ajuns la el și sunt curioasă dacă-și ține promisiunile.

Acum ceva timp am făcut un test pe facebook. Mi-a ieșit că vârsta mea mentală este de 2 ani. Hai măi, chiar așa? a fost prima mea reacție, până am citit descrierea. Explicația era că, în inima mea, sunt mică și nevinovată și mă entuziasmez repede și din orice. E drept că zicea și că nu respect regulile și asta o să-mi creeze probleme.

Ei bine, anul acesta cam așa m-am simțit:
-          Mică în ochii altora, dar și în fața vieții care poate lua de la o zi la alta întorsături uluitoare.
-          Nevinovată și bună, pentru că numai oamenilor buni li se pot întâmpla toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat mie în acest an.
-          Rebelă în fața regulilor impuse de alții doar pentru că „așa vrea mușchii lor” sau „așa face toată lumea”.

Anul acesta a fost un an fantastic. Cu mult zbucium, cu multe îndoieli, multe lacrimi, dar și cu multe confirmări că ce am ales să fiu este drumul corect pentru mine, drumul care mă ridică în ochii altora (alții decât cei care în vârsta de 2 ani văd doar micimea și rebeliunea).

Atunci când am avut nevoie și am strigat după ajutor s-au adunat în jurul meu (chiar și doar virtual sau telefonic) oameni fantastici care m-au ajutat din toate punctele de vedere. Atunci când am avut nevoie s-au ridicat toți cei care au putut și mi-au venit în ajutor și m-au încurajat și m-au pus pe picioare cu încurajările și sprijinul lor.

Despre asta a fost vorba anul acesta: despre oamenii buni din viața mea. Despre oamenii care mă iubesc, despre oamenii care mă apreciază pentru ceea ce sunt, despre oamenii care îmi spun în față că ceea ce am ales să fiu este bun și apreciat și îi inspiră. Despre oamenii care prind curaj să își depășească propriile limite pentru că eu am reușit să mi le depășesc pe ale mele.

Și mă simt puternică și simt că viața poate fi bună și frumoasă și simt că pot fi optimistă, că îmi pot păstra liniștea și energia pozitivă orice schimbări ar decide viața că trebuie făcute și orice s-ar întâmpla în jurul meu.

(cu mici căderi, desigur, dar, vorba altui film „cădem ca să învățăm să ne ridicăm” – pe acesta-l știți?

Asta datorită vouă, oameni buni, cei care mi-ați spus „suntem aici, te iubim și te susținem indiferent prin ce vei trece în viață”. Nu-i nevoie să fiți lângă mine. Nu-i nevoie să mă țineți fizic de mână. Știu că în gândurile voastre sunt înconjurată de o lumină caldă și asta e tot ce am nevoie să merg mai departe.

Și da, cred că numărul 36 își va ține promisiunile.

PS. Un gând special, de ziua mea, pentru toți copiii cu care am lucrat anul acesta. Nu știu câți dintre ei își vor aminti de mine peste ani, dar și ei m-au ajutat să merg mai departe pe drumul pe care l-am ales și mi-au confirmat că pentru asta sunt făcută. Faptul că mă iubesc, că abia așteaptă să mă vadă, că sunt receptivi la ce am ales să fac cu ei, că mă recunosc și mă îmbrățișează pe stradă, îmi dă aripi, mai ceva ca băuturile energizante.

Anul viitor va fi tot unul zbuciumat, mai ales pe plan profesional, cu licență și examene și (sper din tot sufletul) un nou loc de muncă unde să pot dărui tot ce am adunat în suflet pentru copii.


luni, 22 decembrie 2014

CE-MI AMINTESC EU


PostareaBogdanei m-a trimis înapoi în timp. Mulți nu-și mai amintesc dar mie, până la cei 10 ani pe care i-am împlinit imediat după evenimentele din decembrie 89, mi s-au întipărit bine în minte multe. Spuneam cândva să cele mai vii amintiri le am din prima parte a copilăriei, așa… cam până la 10 ani.

Și-mi amintesc.

Îmi amintesc că eram mică și eram bolnavă. Nu, nu-mi amintesc crizele. Mintea mea de atunci nu le-a păstrat, dar îmi amintesc că tata mă lua în brațe, eu îmi lipeam capul de umărul lui și toți fugeau cu mine la doctor. Și-mi amintesc doctorii. Și-mi amintesc spitalul unde fusesem internată pentru investigații de-o zi și am rămas o săptămână pentru că am prins din zbor o  altă boală.

Și așa ne-am chinuit câțiva ani, fără să se găsească leac pentru o infecție urinară care nu ceda. La Piatra Neamț.

Apoi, îmi amintesc drumurile la Iași. Multe. Lungi. Autobuze erau extrem de puține, unul pe zi și erau aglomerate. În plus, călătoria dura minim 6 ore, iarna mai mult, că drumul era îngust și se înzăpezea. Cu trenul dura… o veșnicie.

Și-mi amintesc spitalul de acolo și pe ceilalți copii din secție. Și faptul că nu trebuia să spun de unde sunt. Nimeni nu trebuia să afle că nu sunt din Iași. Învățasem pe de rost adresa unor prieteni de familie și o recitam oricui mă întreba unde locuiesc. Fără greșeală, fără să dau de înțeles că ar fi o adresă falsă.

Pentru că nu era voie. Nu te puteai duce de capul tău la alt spital decât cel din județul în care locuiai. Medicii nu aveau voie să dea trimiteri pentru alt spital decât cel județean.

Dar medicul la care mergeam noi făcuse tot ce putuse pentru mine. Și nu era de ajuns. Și le-a spus părinților că nu mă poate trimite altundeva, dar, daca am putea să ne strecurăm la Iași…

Iar părinții n-au stat pe gânduri. Au apelat la rudele și prietenii de la Iași, au dat adresă falsă, loc de muncă fictiv și am intrat acolo. Iar eu am învățat, la 4-5 ani, că atunci când sunt la Iași, locuiesc la Iași, pe strada Ion Creangă, că părinții mei lucrează la Tehnoton.  Jumătate din populația Iașiului lucra acolo, cine avea să verifice?

Puteau să verifice. Dar n-au făcut-o. Nici măcar acte de identitate n-au cerut. Pentru că știau. Întreg personalul știa de copiii care veneau din alte localități pentru a fi tratați la Iași, pentru că în localitățile lor n-ar fi avut nici o șansă să fie vindecați. Știau și tăceau și își vedeau de treabă. Uneori erau curioși și ne mai întrebau. Un singur doctor a reușit să mă facă să spun adevărul. A știut cum să mă zăpăcească și i-am spus. I-am spus că vin de la Piatra și că acolo nimeni nu știa cum să mă vindece. Și, chiar mică fiind, m-am simțit mult timp vinovată că am cedat, că m-am lăsat păcălită și am spus adevărul.

N-au fost consecințe negative. Cel puțin eu nu le-am simțit. Poate au fost sancțiuni pentru cei care m-au adus acolo, pentru asistenta care ne era prietenă și ne ajutase. Nu știu. Eu, însă, am continuat să merg la Iași, la controale, din lună în lună, apoi la trei luni, apoi de două ori pe an și tot așa până n-am mai mers deloc.

Astea-s amintirile cele mai puternice de dinainte de 89: boala mea, neputința celor de la Piatra, minciunile spuse ca să-mi fie salvată viața, bunătatea unor oameni care au luptat contra sistemului ca să mă salveze pe mine.

Datorită lor sunt capabilă acum să-mi amintesc și restul: cozile, pâinea dată pe cartelă, pâinea uscată pe care o înmuiam pe aburi ca să o putem mânca. Și încă noi o duceam bine. Aveam bunici care locuiau la casă. Aveau găini și vacă și ogor și livadă și, deși lipsuri erau multe, se mai compensau cu ce ne dădeau bunicii.

Și-mi amintesc că, spre final, începusem cu toții să simțim că e prea mult. Noi, copiii, auzeam frânturi de discuții și ni se părea normal să exclamăm supărați când nu se dădeau cele 5 minute de desene săptămânale: „Iar îl dau pe ăsta în loc de desene!” și să închidem imediat gura când ne dădeam seama că am spus tocmai ceea ce ne avertizaseră părinții de atâtea ori să nu spunem când ne poate auzi cineva.

Îmi amintesc toate astea. Atunci le priveam cu ochi de copil și nu le conștientizam greutatea. Acum îmi dau seama cum trebuie să fi trăit părinții mei, cum aș fi trăit eu  dacă aș fi avut copii în acea perioadă. Cum m-aș simți eu, să călătoresc, în repetate rânduri, ore întregi într-un autobuz aglomerat, cu un copil bolnav în brațe, spre un spital căruia sistemul nu-i permitea sa ne primească, dar cu speranța că nu se va afla adevărul.

Și le povestesc celor născuți după 89. Și am surpriza că înțeleg. Poate nu toți, dar eu am dat peste tineri care se îngrozesc când aud ce povestesc și sunt bucuroși că nu au trăit atunci.

Mai dureroase sunt discuțiile cu cei care au trăit atunci și n-au dus-o chiar rău. Cei care n-au prea stat la cozi, cei care aveau rude pe la alimentară sau prin diverse fabrici și nu le lipseau alimentele de bază. Cei care aveau video sau își permiteau să meargă în excursii în străinătate. Lor mi-e greu să le explic de ce n-a fost mai bine atunci.

Lor mi-e greu să le explic de ce e important că acum un microbuz face 2,5 ore de la Piatra la Iași și sunt autobuze din oră în oră, iar drumul e larg, se circulă mai ușor, mașinile au încălzire și nu tremuri de frig iarna. În plus, acum poți merge la ce spital vrei, la ce medic vrei, fără să-ți înveți copilul să mintă pentru a putea fi îngrijit așa cum trebuie.

Pentru mine asta e cel mai important.

joi, 18 decembrie 2014

POEZIA

Am povestit și în anii trecuți experiențele noastre cu  serbările și Moș Crăciun. David a trecut prin faza în care refuza să stea lângă ceilalți copii, prin faza în care stătea pe scăunel, dar nu scotea nici o vorbă, prin faza în care stătea pe scăunel și cânta cu ceilalți copii, dar nici gând să spună poezii sau să meargă să își ia personal cadoul de la moș, până azi, când chiar s-a distrat cântând cu ceilalți copii, spunând poezia și a mers fără ezitare să își preia cadoul.

Nu, nu e vorba de poezie în sine. Am susținut mereu că nu țin să spună poezii din obligație și nu țin nici la serbările clasice, cele în care copiii sunt actori iar părinții spectatori. Sunt frumoase serbările astea, copiii sunt adorabili și când sunt siguri pe ei și când sunt emoționați și când sunt nesiguri și îi apucă plânsul. Dar nu țin neapărat ca David să se simtă ok în astfel de manifestări. Unii sunt făcuți pentru ele, alții nu.

În suflet mi-au rămas serbările pe care le organizam împreună cu doamnele educatoare de la Piatra Neamț, serbări în care actori erau și părinții și copiii, în care întreaga familie meșterea la ceva, în care părinții erau și ei supuși unor probe, spre amuzamentul tuturor.

Sigur, în funcție de grupă, de copii și de părinți, uneori se poate așa, alteori nu.

Nu, nu e vorba de poezie. E vorba de a trece, treptat, peste inhibiții, de a descoperi că poate, în fiecare an, un pic mai mult decât în anii precedenți. E vorba de a-și dea seama singur dacă anul ăsta se simte capabil să facă ce anul trecut nu a reușit și să o facă din dorința și plăcerea proprie, nu din obligație.

Iată-l, deci, un pic mai mare decât anul trecut, mai conștient că poate și vrea.

video


duminică, 14 decembrie 2014

STIKEEZ, ANGRY BIRDS, O GHIRLANDĂ ȘI UN CONCURS

Pe ultima sută de metri, ne înscriem și noi la concursul organizat de Clubul Magic.

Trebuie făcută o ghirlandă. Nimic mai simplu, așa-i?
Nu chiar, când ai de-a face cu un copil pe care trebuie să-l prinzi într-o dispoziție absolut specială pentru o activitate de abilități practice.

Mă resemnasem cu gândul că nu ne mobilizăm pentru concurs însă, de dimineață, mi-a venit și idea salvatoare: ce-ar fi să facem o ghirlandă specială, cu setul de stikeez și cel de discuri cu angry birds?

- Daaa, a exclamat David entuziasmat, și mi-a și adus cele două seturi să ne apucăm de treabă.

Bine, bine, dar pe ce să le legăm? Sfoară? Șnur? Panglici? Daca era să caut bine, poate găseam prin vreo cutie, dar nu aveam nici un chef să caut.

Mi-am amintit, însă, că zilele trecute strânsesem într-o cutie fâșiile de confetti pe care le adunase David după ziua lui și nu voia să le arunce. Drept să vă spun, nici eu nu mă înduram să le arunc, mă tot gândeam că le găsesc vreo întrebuințare, că sunt frumoase, colorate și vesele.

 N-a fost nevoie decât de o clipă să ne apucăm de treabă. Am legat  stikeez, am lipit cu bandă scotch discurile de angry birds și iat-o: colorată, veselă, strălucitoare. Ca noi :).


 
 


sâmbătă, 6 decembrie 2014

SUNT MAI CURAJOS

David vorbind cu M
„Știi... eu sunt mai curajos decât alți copii mai mari decât mine. Într-o noapte am dormit la prietenii mei L și S”.

Povestea e următoarea:

De ceva timp, David voia să rămână să doarmă la prietenii lui sau să vină ei să doarmă la noi pentru o noapte.

Până acum orice plan în privința asta a eșuat. În ultimul moment se răzgândeau. Am zis că au timp pentru asta și i-am lăsat să decidă singuri cine sparge gheața.

David mai dormise la bunici câte o noapte, dar niciodată la străini, fără noi. Știam că va veni ziua aceea, dar se părea că încă nu era momentul.

Până săptămâna trecută, când a decis că poate face asta. Și a făcut.

E drept că s-a trezit la 5 dimineața, a plans că vrea la tati al lui și n-a mai adormit, dar a fost un pas mare pentru el.

Am încercat să-I fac clar lucrul ăsta și să-i arăt cât de mândră sunt de el. Pentru că, într-adevăr, a făcut ceva ce mulți copii mai mari decât el nu îndrăznesc să facă.

Și a mai crescut un pic.

luni, 1 decembrie 2014

1 DECEMBRIE ȘI UN CONCURS

Clubul Magic ne invită la concurs.
Cum anul acesta sunt numai pe fugă, cu portofolii, cursuri, practica și la grădiniță și la școală, probleme și exerciții la matematică, reamintirea gramaticii limbii române,  pregătirea simpozionului de la Vatra Dornei (apropos, daca pe 5 decembrie sunteți în Vatra Dornei, vă aștept cu drag la Simpozionul care se va desfășura la Casa de Cultura), am decis brusc să participăm, dar să îmbinăm plăcutul cu utilul și să sărbătorim... în bucătărie.
Drept consecință, am realizat împreună cu David, niște clătite tricolore delicioase.

Am făcut aluat de clătite (lui David îi place să mă ajute la spart ouăle și la amestecat aluaturi) și l-am împărțit în trei castroane:
Pentru galben am adăugat ulei de cătină, pentru albastru compot de afine iar pentru roșu compot de merisoare.

 E drept, roșul e mai mult roz, dar mai aveam puțin compot în casă și mi-a fost lene să mă duc în beci să mai aduc un borcan.

Și iată-le, clătitele noastre tricolore, care au mers de minune unse cu miere de albine.

 

La mulți ani, dragi români!