Înainte de a-l avea pe David (sau poate când era el mic de tot) îmi povestea cineva care locuia în Italia că atunci când a început fetița ei grădinița, a trebuit să meargă două săptămâni zi de zi cu ea, până când copila s-a obișnuit cu noul mediu și noua etapă din viața ei. Nu a făcut asta pentru că a vrut ea neapărat ci pentru că așa i s-a spus că trebuie, așa se petrecea acolo acomodarea copiilor cu grădinița. La fel s-a întâmplat și când fetița a schimbat grădinița, trecând la un ciclu superior al acesteia.
Nu știu dacă e ceva general sau doar anumite grădinițe practică acest mod de deprindere graduală a copiilor cu școlarizarea.
Încă de atunci am tânjit după o astfel de experiență. Nu am avut parte de ea până acum.
În primul an, așa cum am povestit, l-am lăsat pe David plângând în prima și a doua zi. A treia zi a stat cu poza mea în mână, apoi s-a atașat iremediabil de Matei și n-a mai plâns. Dar l-am dus rar, pentru că nu voia mereu, pentru că venise frigul, pentru că era mic și-i era greu să se trezească atât de dimineață. A mers mai des spre vară, când era cald și se jucau mult afară.
În al doilea an, am schimbat grădinița (Matei plecase la școală și am ales o grupă unde mai avea doi prieteni). Am încercat să rămân cu el. Am stat în prima zi, un pic în a doua și a treia, mi s-a spus că la grupa mică nici un părinte nu stă cu copilul, copiii plâng un timp, dar le trece și apoi le place la grădiniță. Am simțit că-s diferită și contra normelor și am cedat. A stat totuși, bucuros, vreo 3 săptămâni, până când l-a doborât ceva ce nu știa cum să controleze și nici cum să comunice. Vreo 2 zile a rămas plângând. Eh, copiii plâng la începutul grădiniței, nu? Mi s-a spus să fiu hotărâtă și să mă desprind, pentru că din cauza mea nu se desprinde el. Dar David a început să aibă coșmaruri, tantrumuri, să urască grădinița, să fie terorizat de ea și noaptea, în somn, să facă crize numai când pomenea cineva de grădiniță. Am descoperit abia de curând cauza. Nu era legată de atitudinea educatoarelor, nici de colegii lui de atunci, educatoarele și colegii chiar îi plăceau, îi plăceau și jucăriile și activitățile. N-a făcut față, însă unei probleme a lui referitoare la persoane străine care ar trebui să-l asiste în momente intime. N-a știut să-mi spună în cuvinte problema lui iar eu am preferat să-l retrag de la grădiniță până identific motivul crizei.
La sfârșitul anului școlar precedent, am revenit la prima grădiniță. Nu mai era Matei, dar s-a împrietenit cu alți copii și a spus că acolo vrea să meargă și anul ăsta, dar să stau și eu cu el. Domnișoara educatoare a spus că pot sta cât e nevoie, așa că i-am promis lui David că voi rămâne până când se va simți în siguranță și nu va mai avea nevoie de mine.
Și am rămas. Și ieri și azi. Am sortat jucării, am făcut puzzle-uri, m-am hârjonit cu copiii. David e terorizat de doamna asistenta (aceeași de la grădinița de anul trecut), a plâns și s-a agățat de mine și a refuzat să deschidă gura la control. Cât timp va fi ea în grădiniță nu mă va lăsa să plec. Am înțeles, însă, că de săptămâna viitoare vine altcineva, poate se va simți mai confortabil cu persoana respectivă.
În rest, se joacă, are deja prieteni. Îmi e de ajuns că merge cu plăcere. Celelalte le luăm pe rând.
Unii spun că fac rău că rămân, că nu se va desprinde. S-a desprins, totuși, de purtatul în brațe, de alăptatul prelungit, cred că se va desprinde de mine și la grădiniță atunci când va simți că poate controla situațiile cu care se confruntă acolo.
Iar postarea Grațielei mi-a confirmat că așa e firesc să se întâmple lucrurile: treptat, fără plânsete, urlete, chinuri și coșmaruri.
