Pașii spre independență, David îi face timid.
Întotdeauna i-a fost frică de experiențe noi și până nu a fost sigur că e
pregătit pentru a face ceva, nu a făcut. Iar dacă insiști și îi dai sfaturi
și-i arăți e cea mai sigură șansă de a-l face să dea înapoi.
Așa a fost cu trotineta. A stat biata de ea câteva
săptămâni în curte până să renunțăm noi să insistăm să-i arătăm cum se
folosește. Apoi, într-o zi, mi-a spus să nu vin după el, și-a luat trotineta și
s-a dus cu ea pe o alee în fața casei. N-am stat unde mi-a zis să stau, l-am
pândit de după zid. S-a urcat cu un picior pe ea, cu celălalt și-a făcut vânt
și a mers pe trotinetă. Apoi a venit la mine, m-a chemat pe alee și mi-a arătat
cum merge pe trotinetă. Și întreaga vară a fost nedespărțit de trotinetă. Avea
cam 3 ani și jumătate.
Anul trecut i-am cumpărat bicicletă. Bineînțeles cu
roți ajutătoare. Unele voci spuneau să nu le lăsăm, că va învăța mai greu să
meargă pe două roți. Eu simțeam cumva că lipsa lor și procesul învățării să
meargă pe două roți i-ar lua din plăcerea de a merge pe bicicletă. Să meargă
cât o vrea cu ele atâta timp cât se vede pe fața lui că e fericit. Ooo, și ce
fericit e pe bicicletă! În plus, asta mi-a dat și mie libertate de mișcare,
pentru că puteam merge amândoi cu bicicletele la plimbare sau la cumpărături și
nu mai obosea mergând pe jos. În plus, când ne întâlneam cu prieteni de-ai lui
îi purta pe portbagajul bicicletei sau le-o împrumuta si făceau ture pe rând.
Urmând exemplul unor prieteni, am decis să-i las
roțile ajutătoare până se vor strica. Sau până va cere singur să i le scot, dar
mă gândeam că asta urma să se întâmple undeva după 6-7 ani.
Săptămâna trecută, însă, David a cerut insistent
să-i scoatem roțile. Mă gândeam cu groază la chinul de a-l învăța să meargă pe
două roți. De obicei se descurajează repede, nu vrea să încerce etc. El, însă,
a insistat. A făcut câteva ture în care l-a ajutat tati, apoi a renunțat. În
ziua următoare l-am preluat eu. L-am susținut întâi de ghidon și de scaun, apoi
am luat mâna de pe ghidon și, dacă am văzut că își ține echilibrul, treptat, am
luat mâna și de pe scaun, fără să îi spun, ca să nu îl sperii. În următoarea zi
am făcut la fel, dar l-am susținut doar la pornire. Credeam că se va supăra pe mine că
nu-l susțin dar reacția lui a fost:
“Mami, uite, merg singur! Merg singur și nu
cad!” De atunci face ture zilnic, nu-l deranjează pietrele de pe uliță, sare
peste dâmburi, nu m-aș mira dacă la anul pe vremea asta îmi cere o bicicletă cu
care să poată face diverse scheme pe pista din oraș.
Are 5 ani și jumătate.
Dar cele de la bicicletă nu sunt singurele roți
ajutătoare pe care David e dispus să le elimine. Noi venim la rând și, treptat,
în stilul specific al copiilor de 5 ani care încep să fie conștienți că unele
lucruri le pot face singuri (adică de multe ori cu crize de personalitate), David elimină și ajutorul nostru în unele privințe
(nu în cele pe care și le-ar dori unii și le-ar considera normale, dar în unele
privințe pe care eu le consider la fel de importante).
De exemplu sâmbătă:
M-a înnebunit o zi întreagă că vrea să meargă
la prietenii lui. O parte din zi ei n-au fost acasă și nu reușeam să-l conving
să nu mai insiste. Spre seară a văzut mașina lor în curte și a început din nou
să mă sâcâie. Degeaba i-am zis că poate oamenii sunt obosiți, cine știe unde or
fi fost și vor să se odihnească, să aștepte până duminică, când or să se poată juca
ziua întreagă.
El nu, și nu, să-l duc la ei. I-am zis că eu
am treabă și că nu plec de acasă.
“Atunci mă duc singur!” a zis el. “Du-te!”
i-am răspuns pe jumătate convinsă că nu va îndrăzni, știindu-l timid în situații
din astea, pe jumătate curioasă să văd cum se va descurca. Mi-am amintit că
atunci când eram de vârsta lui mergeam și eu din ușă în ușă chemând prietenii
la joacă în stil "Mama lui Mihai, îl lăsați pe Mihai să vină la joacă?" E drept, locuiam la bloc, era mai comod, el avea de mers vreo 200 de
metri până la poarta lor, trebuia să traverseze curtea, să intre în casă, să
dea ochii cu adulții fără asistența mea (și, cum am mai spus, el are o problemă
cu adulții). M-am gândit, însă, că e timpul să renunțe la unele timidități și
să caute o modalitate de a-și atinge scopul.
A plecat cu bicicleta. Eu îl urmăream din
curte. A ajuns la poartă și s-a oprit. Tatăl prietenilor lui se juca în curte
cu un cățel, dar nu l-a văzut. David l-a urmărit un timp printre ștacheții
gardului.
Apoi l-am văzut că se urcă pe bicicletă și
vine acasă. Eh, m-am gândit, va reuși data viitoare să treacă peste rușine.
El, însă, a venit acasă și mi-a zis că vrea
ceva cu care să facă zgomot, pentru că nu vrea să vorbească cu tatăl copiilor
și vrea să-i atragă atenția altfel. I-am zis să lovească cu o piatră în gard. A
mai plecat o dată a stat un pic lângă poartă și s-a întors din nou. A
luat laptopul lui de jucărie, să facă zgomot punându-l să cânte și a plecat. În
curte nu mai era nimeni, așa că s-a întors și mi-a cerut să merg cu el. I-am
zis că n-am cum să plec de acasă, așa că a mai făcut o încercare. A ajuns la
poartă, s-a cățărat pe gard și a luat cheia dintr-un cui de pe partea cealaltă,
s-a dat jos de pe gard, a descuiat poarta, s-a cățărat iar pe gard și a pus
cheia la loc, apoi a așteptat un timp lângă poartă și s-a întors acasă. A mai
făcut de vreo 2 ori drumul, neîndrăznind să intre sub diverse pretexte: dacă îl
ceartă cineva ca a mers acolo? Dacă ei fac baie și se supără că el îi deranjează?
Dacă....
I-am zis să se hotărască dacă vrea să meargă
acolo sau dacă așteaptă până duminică. Până la urmă mi-a spus să-i scriu pe o foaie
de hârtie că el vrea să se joace cu prietenii lui, ca să nu trebuiască să
vorbească cu adulții, doar să le arate hârtia.
A plecat. Spre norocul lui, era în curte mama
copiilor, care l-a văzut și l-a chemat înăuntru.
Toată chestia asta a durat vreo jumătate de
oră. Nu știu dacă ar fi intrat sau nu în cazul în care prietena mea nu era în
curte și nu îl vedea. Cert e că David a încercat să-și depășească niște limite
și a căutat moduri în care să obțină ce-și dorea atunci când eu nu-l puteam
ajuta. Că a avut nevoie de mult timp până să îndrăznească, asta e altă treabă.
Când va fi pregătit, sunt sigură că va îndrăzni mai mult decât ieri.
Întocmai cum a făcut cu roțile ajutătoare de
la bicicletă
