Azi ne-au dispărut
copiii. Băiatul meu și fetița unei
prietene. De la locul de joacă. Dupa ce ne-au trecut toți fiorii cautându-i și
îmi imaginasem deja cele mai sumbre scenarii, i-am găsit. Acasă.
I-am văzut întregi, ne-am tras
sufletul, eu am ascultat varianta lui D, ea cea spusă de T, am pus totul cap la
cap și povestea e următoarea:
În centrul Cîmpulungului e un loc
pe care toți îl numesc “platou” care are, într-o parte a lui, un loc de joacă
amenajat de primărie. Aici vin seara la joacă copii mai mari singuri și copii
mai mici însoțiți de părinții aferenți. Printre ăștia din urmă ne numărăm și
noi, mai ales de când ne-am mutat foarte aproape de centru.
Stăteam cu M pe o bancă,
copiii, se jucau. La un moment dat, au venit să ne spună că merg să se uite la
copiii mai mari care fac scheme cu bicicletele. David e înnebunit dupa copiii
ăștia. După ce i-a urmărit îndelung, încearcă și el să sară pe bicicleta lui.
Încă nu reușește să facă scheme. Nu știe, bietul, că bicicletele ălora sunt
diferite, speciale pentru sărituri. Prevăd, însă, că anul viitor va trebui să
investim într-o astfel de bicicletă.
Știindu-i la rampe, am stat
liniștite de vorbă, ne-am hârjonit fratele
lui T, a mai venit o prietena și am mai povestit. La un moment dat, ne-am
hotarât să plecăm și am pornit spre rampe. Copiii ia-i de unde nu-s. Ne-am întors pe platou gândindu-ne că s-or fi întors la locul de joacă
și am trecut pe lângă ei. Nu erau.
Nici în parc nu erau. Scenariile sumbre deja începeau să se contureze. Am
înconjurat centrul în speranța că îi voi găsi și am ajuns din nou la rampe.
Tocmai mă pregăteam să-i întreb pe băieții de acolo dacă i-au văzut pe copii,
când m-a sunat C să-mi spuncă că D și T sunt acasă.
Ce s-a întâmplat?
Copiii au fost la rampe, apoi
s-au plictisit. Au venit pe platou, ne-au văzut pe bancă și au decis să se mai
joace un pic la locul de joacă. După un timp, s-au plictisit iar și au venit la
bancă să ne spună ceva. Noi, însă, dispărusem (bănuim că era după ce noi
plecasem să-i luăm de la rampe). Ce să facă ei fără noi ? S-au gândit, au
evaluat situația, apoi David a spus :
- - Singura noastră
salvare e să meargem acasă.
- -
Eu am fost
de acord, ne-a spus T mai târziu. N-am avut
încotro. Puteam să venim acasă la bica (stă ceva mai departe) și să-i spunem să
vă sune, dar am mers cu David, că era mai aproape și se întuneca afară.
S-au dus la trecerea de
pietoni. Acolo, când s-a făcut verde, un domn le-a spus că sunt în siguranță și
pot traversa. De acolo, în 2 minute, au fost
acasă, timp în care noi îi căutam disperate.
- -
Bine, și
dacă nu era C acasă ? Și dacă era poarta încuiată? o întreabă M pe T
- -
Ne jucam în
fața porții până venea cineva acasă.
În primă fază, până să știm
toată povestea, am crezut că au plecat de capul lor, fără să ne spună și le-am
făcut observații.
Abia apoi am pus cap la cap
totul și ne-am dat seama că copiii noștri au făcut azi un lucru foarte
important pentru evoluția lor. S-au trezit într-o situație neprevăzută,
singuri, pe înserate, au evaluat problema, s-au gândit la soluții și au ales-o pe
cea pe care au considerat-o cea mai potrivită, fără să se panicheze, fără să plângă. Dincolo de frica noastră,
trebuie să le apreciem inițiativa și modul în care au ieșit din încurcătură.
