Sunt o persoană dezordonată. Când spun asta mă gândesc
serios că în dicționar, în dreptul cuvântului dezordonat, ar
trebui să se afle o poză cu mine.
Sunt una dintre acele persoane care strâng, aranjează,
aruncă, fac liste iar la final casa arată tot ca după război. În casa mea,
oricât de ordonată ar părea la prima vedere (și vă garantez că ordinea e doar o impresie), poți găsi oricând, la o examinare mai atentă, o șosetă ivindu-se de sub un scaun, o pereche
de pantaloni aruncați aiurea pe pat, o bluză făcută ghem lângă dulap. Nu mai vorbesc de jucării, alea aunt unde te aștepți mai puțin
Cei mai puțin slabi de inimă, dacă au curajul să se uite sub pat, pot găsi lucruri dintre cele mai variate, de la jucării, șosete,
o pereche de pantaloni de-ai Elizei, o mănușă pe care am căutat-o toată iarna, și, din când în când, apare și câte o pereche de chiloți rătăcită de cine știe când și prăfuită.
Și jur că mă străduiesc, aranjez, mi-am redus din lucruri,
dar nu-mi iese și pace. Și nu-i vorba că am copii care răvășesc casa. Așa am
fost dintotdeauna, spre disperarea tuturor celor care m-au cunoscut. Dezordinea
mea mi-a atras de-a lungul timpului dezaprobarea celorlalți, reproșuri,
supărări. În timp, am învățat să mă accept și să mă iubesc și așa. M-am
resemnat că nu voi trăi niciodată într-o casă curată lună, ba chiar, am scăpat
de complexe când am citit că dezordinea cronică e indicator al unui spirit
creativ. Iar copiii dau semne că mă moștenesc. Oricât aș strânge și eu și
David, tot mai rămân jucării pe jos, de zici că au așteptat să strângem ca să
apară ele să umple covorul proaspăt eliberat.
E drept, cu creativitatea nu stau deloc rău. Mai greu e cu
simțul estetic, care mi-e aproape la zero. Fac, îmbin, meșteresc, dar când să
dau o formă finală, tot ceva stângaci iese. De aceea îi admir mult pe cei din
mâna cărora ies niște minunății care-ți fură ochii.
Dar asta e altă poveste. Revenind la dezordinea mea, din cauza ei nu prea suport
obiectele pur decorative, cum ar fi bibeloruri, tablouri sau tot felul de
nimicuri a căror singură funcție e să arate frumos. Știu, ele ne înfrumusețează
viața și sunt importante dar în momentul acesta, pentru mine, sunt doar lucruri
cărora trebuie să le găsesc un loc astfel încât să nu mă încurce, Desigur, asta
și pentru că mai mereu am trăit în case mici unde nu-și găseau locul chiar
toate lucrurile mele.
De aceea, când am văzut provocarea verde de luna asta, am
oftat: încă un lucru pe care ar trebui să-l fac și o să-l mut de colo colo un
timp, până o să-l arunc.
Tehnica string art mi s-a părut, însă, interesantă, și am
citit câte ceva despre ea, apoi am decis să fac, totuși, o lucrare pentru
concurs.
Ciocan și cuie probabil am pe undeva prin casă, dar nici nu
m-am gândit să le caut. Voiam o idee simplă, care să nu îmi ceară prea multe
resurse, mai ales că era doar experiment, nu aveam de gând să fac o operă de
artă.
Ideea mi-a venit azi. Am scos rapid cuișoarele de plastic și
le-am potrivit pe tăblița lor. De fire nu duc lipsă, așa că am scos la
nimereală primele gheme pe care le-am apucat. Nu o combinație
de culori prea fericită, dar cu Eliza mârâită în brațe nu am putut face mai mult. Oricum, a
fost doar o joacă, un experiment. Mi-aș dori, însă, să-l repet. Ar fi foarte
frumoasă o ramă pentru fotografii realizată în tehnica asta.
Una peste alta, mă
bucur că am mai învățat ceva.
