Acum două zile am împlinit niște ani.
Am încercat să-mi dau seama ce semnificație are pentru mine
numărul lor. Nu are niciuna. Cifrele acelea două îmi sună străine, departe de
mine. Puteau fi oricare altele, tot nu mi-ar fi spus nimic. De ceva timp am încetat
să mai număr anii. Doar când sunt obligată să-i declar în scopuri
administrative sau de socializare, fac un efort să-mi amintesc ce vârstă spune
buletinul că am.
În schimb, ca fiecare an care trece, și acesta a avut un
specific al lui, un ceva ce l-a deosebit de ceilalți dinaintea lui.
Anul acesta a fost anul selecțiilor și renunțărilor la ce
era prea mult în viața mea, la ce nu mă lăsa să mă bucur de mine și de viață.
Anul acesta s-a definitivat divorțul. Despărțirea se
petrecuse mai demult, dar abia în primăvara acestui an ne-am mobilizat să o
oficializăm. A fost simplu, așa cum ar trebui să se petreacă orice despărțire.
Sigur, a fost și zbucium interior de ambele părți, dar am reușit să trecem prin
asta în mod destul de civilizat și cu efecte secundare minime.
Anul acesta am început activități pe care mi le-am dorit
mult în trecut. Am renunțat apoi la ele pentru că, oricât le-am visat în trecut,
nu se mai potrivesc cu ceea ce sunt acum.
Anul acesta am căutat, am testat, m-am împiedicat, m-am
ridicat, am făcut planuri, am păstrat ce îmi stă în putere să realizez acum, am
amânat lucrurile pentru care nu văd încă o rezolvare.
Anul acesta mi-am trasat un proiect de viață. Am conturat
liniile mari și am început să trasez, cu nesiguranță încă, detaliile. Treptat,
totul îmi va deveni mai clar. Nu mă grăbesc. Anul acesta m-a învățat să iau
totul pe îndelete, să nu mă pierd în nerăbdări și frici inutile.
Anul acesta am început să port rochițe fără să mă mai
cramponez de silueta mea care nu s-a înscris niciodată în standardele altora.
Aceasta e o mare realizare. Râd cu poftă când mă întreabă lumea când trebuie să
nasc, dar continui să-mi port cu bucurie rochițele frumoase, fără să mă mai
chinui să strâng burta mea cea mare care poartă în ea ani de emoții negative,
de nemulțumiri și de singurătate.
M-am apropiat tot mai mult de un fel de slow-living interior
în care sunt mai conștientă de mine, de prezența și importanța copiilor mei în
preajma mea, de ceea ce simt pozitiv sau negativ. Încerc să-mi diminuez
nesiguranțele, să nu mă las copleșită de perioadele dificile din punct de
vedere financiar. Cumva simt că toată agitația trece pe lângă mine iar eu sunt
într-un fel de safe place al meu în care e bine și cald și în care nimic nu se
grăbește, în care am timp să mă gândesc la ce voi face în continuare, în care am
timp pentru câte un film, pentru o carte, pentru a rumega o vorbă auzită mai
mult sau mai puțin întâmplător. Am mai ieșit din starea asta și m-am aruncat în
agitația cotidiană a societății în care trăiesc. Dar nu pentru mult timp. Au
fost în jurul meu oameni care să-mi atragă atenția când m-am îndepărtat de ceea
ce sunt și am reușit să ies din experiențele care mă dezechilibrau.
Continui să caut, să testez, să fac planuri. Îmi fac
traducerile, ies la câte o pizza și un film cu David, legăn și hrănesc păpușile
împreună cu Eliza, particip la întâlnirile WAHM, când am ocazia merg mult pe
jos, singură.
Un prim obiectiv pentru anul care pentru mine a început
deja: să reîncep să scriu scrisori. Internetul îmi pare atât de impersonal
încât mă simt ciuntită în orice încercare de comunicare. Am început deja prima
scrisoare care va călători peste mări și țări, spre prieteni dragi de care îmi
va fi mereu dor.
