In ultimele luni, se discuta mult despre pedepsele corporale aplicate copiilor. Unii le considera justificate (o palma la fund din cand in cand - sau o varguta cand te doare palma - nu are cum sa-i faca rau, nu-i asa?), altii lupta vehement impotriva oricarui tip de violenta indreptata asupra copiilor.
Nu m-am implicat in nici o discutie, nici n-am avut putere sa citesc tot ce s-a scris despre asta pe bloguri sau forumuri, dar m-am gandit mult la ce cred eu, la ce experiente am avut in trecut, la ce am vazut si inca vad peste tot in jurul meu.
Ceea ce ma face sa scriu aceasta postare e urmatorul fragment din postarea Ralucai:
"Pot sa zic ca acest copil al meu a facut sa ia nastere in mine anumite sentimente pe cere nu credeam ca le aveam si o dedicare care pana atunci nu o mai avusesem pentru nimeni. In el imi gaseam toata implinirea mea. Totusi existau cazuri cand... ma purtam... altfel. In anumite momente cand facea ceva ce nu-mi convenea, sau nu facea ceva ce vroiam eu, in mine se intampla ceva. Era o revolta dura la adresa lui... care ma cuprindea intr-un moment asemenea unui fulger si care nu ma lasa pana nu se materializa in urlarea la copilul meu si scuturarea lui. Dupa ce ma descarcam eram din nou persoana iubitoare de dinainte insa nu-mi puneam prea multe probleme din cauza asta parandu-mi-se ceva normal sa am reactia asta in fata copilului. Ca doar, nu-i asa? trebuia sa iau atitudine."
Este ceva ce probabil simt toate mamele. Cine poate spune ca nu a simtit niciodata asa ceva ori minte, ori e o persoana cu adevarat speciala. Cunosc bine fulgerul asta care intr-o clipita te transforma dintr-o fiinta zambitoare si dragastoasa, intr-o bomba cu ceas pe cale sa faca totul tandari in jur.
Recunosc ca l-am lasat sa ma cuprinda de cateva ori, am aplicat si eu palma aceea la fund, care n-are cum sa faca rau, am strigat la copilul meu in timp ce el ma privea cu o expresie ce oscila intre amuzament si nedumerire, incercand sa inteleaga ce inseamna schimbarea asta in atitudinea mea fata de el.
Am stiut de la inceput ca nu e ceea ce imi doresc pentru noi, ca nu asa vreau sa crestem, dar furtuna a fost de multe ori mult prea puternica si a fost nevoie de o putere prea mare din partea mea ca sa-i tin piept si nu am reusit mereu sa vad dincolo de nervii mei.
Dar, recunoscandu-mi scaparile si lucrand constant cu mine ca sa le raresc pana la eliminare, am sustinut mereu ca nu sunt de acord cu educatia prin violenta. Toate semnele din viata mea mi-au aratat asta, incepand de la faptul ca fiecare lovitura imi lasa in degete o durere de parca pedeapsa fusese pentru mine si incheind cu crizele lui David care se crede uneori indreptatit sa loveasca si el cand nu-i convine ceva.
Asa ca am inceput sa spun "nu" loviturilor si sa le impun si celor care intra in contact cu David sa gaseasca alte moduri de a rezona cu el.
Uneori, probabil din cauza faptului ca sunt contra unui obicei atat de comun, mi se mai spune ca as fi impotriva pedepselor corporale (si nu numai) pentru ca as fi fost pedepsita astfel in copilarie "de prea multe ori".
Cu mana pe inima repet de fiecare data ca, desi nu-mi amintesc eventualele pedepse de la varste foarte mici, cand am mai crescut am fost lovita de 3 ori. Atat, dar tin minte si acum detaliile si imi amintesc cum m-am simtit vis-a-vis de autorul loviturilor.
Pe mine asta ma trezeste cand vine fulgerul. Nu vreau ca David sa simta pentru mine ce simteam eu atunci. Nu vreau sa isi aminteasca de mine astfel.
Pentru ca, reconstruindu-ma si redescoperindu-ma si incercand sa nu ma vad doar pe mine in relatia cu David, am ajuns la concluzia ca, intr-adevar "atunci cand realizezi ca dragostea vindeca totul, abia atunci poti renunta la ideea ca orice altceva reprezinta o solutie mai buna."
acum imi amintesc ca am mai scris cate ceva pe tema asta
aici
si aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu