'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


luni, 21 iunie 2010

VIOLENTA CU SCOP EDUCATIV

Se vorbeste mult despre asta. Parerile sunt impartite, forumurile sunt pline de discutii care de care mai aprinse. Eu n-am intrat in discutii pentru ca parerea mea a fost clara de la inceput: evitarea oricarui tip de violenta in educarea lui David. Si ne impacam bine cu decizia asta.

Zilele trecute, insa, am fost in vizita la familia unui preot pe care-l cunoastem de multi ani. Nu ne mai vazusem de cand David avea trei luni si statea linistit in brate, cercetand (doar) cu privirea spatiul inconjurator. De data asta situatia a fost alta: David n-a stat locului o clipa. S-a jucat un timp cu niste mingiute aduse de sotia parintelui dar, intr-un final, s-a plictisit de ele si a inceput explorarea casei, catararea pe scaune, cercetatul obiectelor de pe dulapuri si mese etc. De obicei asta e semnalul ca e timpul sa mergem acasa.

In timp ce ne pregateam sa plecam, doamna ne-a zis ca oricum trebuie sa se pregateasca sufleteste pentru venirea nepotilor, care fac exact ca David, deci trebuie stranse toate cele din calea lor si incuiate dulapurile. Printele a tinut sa adauge ca pe langa pregatirile astea, va mai pregati si o varguta. M-au trecut fiori si am afirmat ca nu-s de acord cu varguta. Drept pentru care am primit urmatorul raspuns “E o conceptie gresita asta despre frica. Si natura mai foloseste varguta cand e nevoie. Uite, iepurii, de exemplu sunt cele mai fricoase fiinte si totusi n-au boli de inima si n-au probleme cu tiroida”. Initial am ramas fara cuvinte. Am reusit sa ingaim ca omul e totusi capabil sa inteleaga de vorba buna si ca eu ma inteleg mai bine cu David cand il abordez cu calm decat cand imi pierd rabdarea.

De atunci tot rumeg ideea vargutei. Ce l-a facut pe parintele (de altfel om bun si rabdator) sa fie adeptul unui asemenea instrument de educatie? Si, cum atunci cand cauti raspunsuri le si primesti, iata ce am citit intr-o carte pe care am primit-o de curand de la o buna prietena:
“Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste despre necesitatea pedepsirii copiilor: ‘De aceea, precum atunci cand vezi un cal care se indreapta spre prapastie arunci fraul peste el, il ridici din rasputeri pe picioarele dinapoi, cateodata il mai si bati, ceea ce ii si este pedeapsa - iar pedeapsa este mama mantuirii -, asa sa procedezi si tu cu copiii tai, daca ei vor gresi; leaga pe cel pacatos pana nu-l va mantui Dumnezeu; nu-l lasa dezlegat, ca sa nu fie legat de mania dumnezeiasca’. ”.
Mentionez ca in restul cartii referirile la pedepse fizice sunt extrem de putine, punadu-se accent mai mult pe iubire, iertare, intelegere.

Retinand doar ideea cu bataia, imi e clar ca citatul se refera la situatii limita, cand este in joc viata copilului. Dar sa folosesti frica de pedeapsa in educatia de zi cu zi mi se pare cel putin exagerat, iar exagerarea asta vine din insasi lipsa de intelegere referitoare la natura copilului.

Multi pornesc de la ideea ca un copil este prin definitie rau, obraznic, distructiv si trebuie corectat, adus in rand cu lumea. Asta e in totala contradictie cu ideea ca un copil vine pe lume pur si nevinovat, ca pana la doi ani el este inger (asta am auzit-o intreaga mea copilarie de la oameni ai bisericii).

Ei bine, eu cred ca toata agitatia, nervozitatea, distructivitatea care caracterizeaza unii copii vin tocmai din lipsa de intelegere cu care-i tratam. Avem pretentia sa ne respecte obiectele noastre pretioase, cartile si colectiile de pietre si cristale. Am pus suflet in adunarea lor, le adoram, le punem la loc de cinste iar copilul trebuie sa le respecte desi pentru el toate astea nu inseamna nimic. Pentru copii, lucrurile create si colectionate de mana adultilor nu inseamna nimic daca nu le pot studia, vedea cum functioneaza, stabili ei singuri valoarea.

Copiii sunt pui ai naturii. Ei se linistesc instantaneu si devin ca prin minune ordonati in joaca de indata ce-i lasi in mijlocul elementelor cele mai simple ale naturii: pietre, nisip, apa, pamant, iarba. Astea sunt adevaratele lor valori, lucrurile pe care ei le pretuiesc instinctiv si carora le acorda cea mai mare atentie. Am vazut asta de atatea ori la David incat sunt convinsa ca puii de om se recunosc instinctiv doar in aceste elemente. Lucrurile din casa, pe care noi punem atata pret, ii deruteaza, ii scot din ritm, nu reusesc sa-i atraga. David are multe, multe jucarii. Nici una nu-i capabila sa-l fascineze ca banalele pietre sau ca un ochi de apa.

E drept, nu toti copiii au posibilitatea sa creasca in contact permanent cu natura (in privinta asta ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca m-a adus sa-mi cresc copilul aici). Cu atat mai mult, insa, cred ca trebuie intelesi si tratati cu rabdare. Nu-i vina lor ca nu se recunosc in spatiul pe care noi il oferim. Daca nu vrem sa strice ceea ce e important pentru noi, nu ne ramane decat sa ferim obiectele respective, sa incuiem dulapuri, sa facem casa primitoare pentru ei, chiar si pentru o singura saptamana cat vin in vizita. Noi, ca adulti, suntem responsabili de ceea ce gaseste copilul la indemana. N-ar trebui sa avem pretentia ca un copil (mai ales unul de 2 ani) sa inteleaga ordinea pe care noi o pretuim in lucruri. Pentru el, orice ordine poate fi reorganizata.

In alta ordine de idei, am incercat sa-mi amintesc chiar si un singur documentar de pe Animal Planet in care un animal sa fi folosit “varguta” pentru a-si disciplina puii. Nu mi-a venit in minte nici unul. In toate puii sunt “pusi la respect” cel mult cu maraieli de avertizare si doar in cazuri de pericol, in nici un caz doar pentru ca adultului nu-i convine pe unde umbla odrasla. Si toti, absolut toti puii, dupa ce depasesc un moment de pericol, sunt alinati si alintati cu iubire.

Prin urmare, nu inteleg in ce mod foloseste natura varguta. Daca stie cineva, chiar vreau exemple. Poate n-am vazut eu documentarele care trebuie.

Pana una alta raman la ideea ca un copil (de orice varsta) e capabil sa inteleaga orice daca te apleci asupra lui cu rabdare, daca-ti lasi deoparte tiparele si-l vezi, si-l accepti, si te bucuri de el asa cum e. Dar e nevoie de mult, mult efort din partea adultului sa se lase deoparte pe sine si sa vada Copilul.

12 comentarii:

Degetica spunea...

frumos zis, Madi.
pupam.

Gratiela spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Gratiela spunea...

"varga naturii", asemeni "vargii lui dumnezeu", e la tot pasul (in general selectia naturala cam asta implica); puiul care nu-si urmeaza familia/ conduita familiei este prins de pradator si halit, etc..
intr-o forma sau alta, cam asta se intampla si la oameni.
citeam undeva ca toate speciile de viata merg cam dupa aceleasi legi, au acelasi nucleu existential, desi aspectul este uneori cat se poate de divers la exterior.

Gratiela spunea...

dar foarte, foarte interesant post!
cu toate ca poate are sa te surprinda, nu tind sa dau dreptate nimanui, probabil fiecare si-o are pe a lui.
adica nu indraznesc sa-l judec pe preot pt ce stie, pt cat poate, etc..
evident, n-o sa ma refer de maltratarea efectiva, vorbim de cazurile pe care le stim cu totii.
personal cunosteam treaba asta, ca in ortodoxism (si nu numai), a pedepsi copilul este admis atata timp cat fondul interior al "calaului" este calm si plin de iubire in timp ce actul exterior s-ar putea sa arate cu totul altfel. este admisa mai degraba o asemenea solutie fata de cea in care iti iesi din minti, izbucnesti de iritare dar nu faptuiesti nimic.
"varga lui dumnezeu" este cumva "mania lui dumnezeu" si se zice ca putem aplica pedepse si ca e chiar preferabil asa decat sa lasam loc "pedepsei supreme", cea a lui dumnezeu, care intotdeauna e mult mai aspra (stii tu, necazurile, "ghinioanele", bolile, moartea, etc). si ca este de datoria parintilor sa se ocupe de educatia (pe toate planurile) a propriilor copii, in timp ce esecul ii face raspunzatori, nu intr-o mica masura.
aceasta metoda nu implica judecarea copilului, se stie bine ca religia nu admite sa judecam, nu cu interiorul.
tot in ortodoxism apare chinul, limitarea importantei propriului trup pentru a face loc cresterii valorilor spirituale spre indreptarea insului catre iubire, catre dumnezeu; postul, rugaciunea, neimplinirea poftelor pentru anumite perioade de timp, etc
daca ai citit despre religiile lumii, ai vazut ca "in alte parti" se merge la pedepse mult mai crunte, pana la anularea periodica a sinelui uman. deci ai sa vezi ca crestinismul e cel mai bland in chestiunile astea. :)
in fine, cam pe firul asta gasesc explicatia preotului si de altfel a bunicilor, a strabunicilor nostri pentru aplicarea unei palme, a unei vargi la fund cand copilul face "dracii" (pt ca oricum le face, fie ca creste intr-un cadru idealisim, aproape de natura sau ba).
pe de alta parte gasesc destul de periculoasa metoda asta mai ales intr-un punct; ca parinti, ne distragem atentia de fazele cand copilul ne preia atitudinile gresite, propriile "dracii" manifestate in cadrul familiei ori chiar vis a vis de el, in timp ce noi urmam modelul clasic si il pedepsim pt asta pt ca face "prostii". cand, de fapt, erau "prostiile" noastre iar ei, copiii, doar ni le aratau.
pe de alta parte eu n-am primit in viata mea o palma (fizic vorbind) si tind sa ma educ in raporturile cu copilul meu folosind rabdarea, constientizand ce pot si nu pot si gasind cum sa fac loc unei comunicari cat de senine posibil.
problema e ca rabdarea e o rezultanta, un efect al caracterului nostru, al viziunii noastre asupra lumii, nu e un instrument pe care-l cumperi sau pe care-l scoti din buzunar; unii pur si simplu nu o au.
si aici imi vine minte un pasaj f fain citit intr-o carte foarte draga mie; "copilul trebuie tratat ca o fiinta divina. orice iritare si nemultumire fata de copil este un indiciu al atitudinii noastre incorecte fata de lume. educam prin iubire si ajutor, nu prin ordine si exigente.
pedagogia, la randul ei, incepe de la autoeducarea pedagogului si a parintelui".

madi spunea...

Degetica, pup si voua

Gratiela, o imbratisare mare de tot pentru comentarii.
Nu vreau sa cad in extreme si nu vreau nici sa judec pe nimeni.
Am simtit nevoia sa scriu acest post pentru ca multi ma privesc ciudat ca nu aplic pedepse iar expresii ca "bataia e rupta din Rai" au fost intr-un timp destul de frecvente.
Intr-o zi ne intorceam acasa pe jos, dupa o dimineata obositoare, cu drumuri la vreo 2 banci si magazine. David fusese foarte linistit, ma urmase peste tot fara sa riposteze. Pe la jumatatea drumului si-a pierdut rabdarea. A inceput sa alerge unde-i venea, se mai aseza pe jos, canta pe limba lui tare cat sa se auda in tot cartierul. Eu eram relaxata, il lasam sa se manifeste, ca-mi prindea si mie bine o pauza. O trecatoare, insa, a inceput sa-l ameninte ca-l fura tiganul si-l bate si cate alktele care se spun de obicei sa fie copiii cuminti. Si cu cat ii ziceam sa-l lase sa se descarce, cu atat insista ea sa-i faca morala. Iar David devenea tot mai agitat si mai haotic in gesturi. Dupa ce ea a plecat, s-a mai calmat si ne-am continuat drumul.
Poate ca in locul meu ea i-ar fi tras copilului doua palme la fund si l-ar fi bruscat sa mearga linistit acasa, eventual si cu diverse amenintari despre ce-l asteapta acasa daca nu-i cuminte.
De asta ziceam ca inainte de a aplica o pedeapsa, ar trebui sa stim de unde vine comportamentul copilului, sa intelegem ce l-a determinat sa zica sau sa faca ceea ce nu ne-a placut. Iar pedeapsa sa fie aplicata si in functie de asta.
Nu judec adultii si nu vreau sa dau lectii nimanui, dar intr-un conflict adult-copil, intotdeauna am tendinta sa iau partea copilului.

Paula spunea...

Doar atat vreau sa zic:
in generala am avut iepuri. Alergam dupa o iepuroaica ca s-o bag inapoi in cusca, ea s-a speriat, a vrut sa sara pe spate, sa faca o acrobatie ceva, si si-a rupt spinarea. Iepurasii ei erau inca foarte mici si au murit si ei. De atunci, incerc sa nu bruschez iepurii ca sa nu se sperie.

alexandrescudaniela.com spunea...

.

povestitorul spunea...

varguta foloseste calmarii nervilor celui ce da,varguta nu este decat un indicator al neputiintei lui de a-si controla trairile,de a-si tine sub papuc starile de nervozitate, daca vrei o dovada a egoismului si egocentrismului,decat sa se duca sa dea un cap intr-un zid sa se calmeze da intr-un pui de om ca oricum nu are apararea.
asa cum bine se spune: violenta este ultima arma a neputiintei!

Luciana spunea...

o completare pe aceasta tema, care nu imi apartine, dar mi s-a parut foarte interesanta. http://tainacasatoriei.wordpress.com/2010/06/25/a-spune-copiilor-adevarul/

Irina spunea...

Asta e in totala contradictie cu ideea ca un copil vine pe lume pur si nevinovat, ca pana la doi ani el este inger (asta am auzit-o intreaga mea copilarie de la oameni ai bisericii).

...............

aceasta idee nu are fundament crestin. Copilul nu vine pe lume pur si nevinovat, ci cu natura cazuta, datorita pacatului originar. La botez copilul primeste harul Duhului Sfant, adica puterea de a face binele, dar inclinatia pacatoasa ramane.In sufletul omului se duce inca din copilarie o lupta intre bine si rau, datoria parintelui e sa ii ofere copilului mijloacele si cunostintele necesare pentru a intari binele din inima lui.

Gratiela spunea...

si eu stiu diverse teorii care sustin ideea ca nimeni nu vine pe lume nevinovat, mai ales acolo unde se considera ca viata omului nu este una singura. ba chiar si biblia o spune, desi destul de metaforizat, cum ca pruncii poarta crucea parintilor, uneori a intregului neam.

madi spunea...

irina, mie chiar asa mi se spunea cand eram copil. :)