OAMENII DIN NOI

            Sesiunea aceasta a fost una dintre cele mai frumoase de până acum. Nu numai pentru că materia cam la toate examenele mi s-a părut interesantă și am învățat cu plăcere (chiar și chestiile legate de curriculum, care mă speriau înainte), dar și lucrările scrise m-au provocat să mă uit la mine și să scriu din suflet ceea ce am scris.

           De aceea, vreau să împărtășesc cu voi una dintre lucrările de seminar, un eseu despre modelele pe care le urmăm în viață (desigur, titlul oficial a fost mai academic). 

            Menționez că am făcut câteva modificări ca să-i dau o notă mai personală pentru blog.

            Lectură plăcută!

Fiecare om pe care îl întâlnim intră în viața noastră pentru a ne învăța ceva. Fiecare om cu care interacționăm, fie pe termen lung, fie doar pentru câteva momente, are ceva de comunicat, are pentru noi un mesaj pe care viața vrea să ni-l transmită. Uneori mesajele acestea sunt răspunsuri la întrebări poate nepuse, sau încurajări de a merge în continuare pe drumul pe care l-am ales sau pot fi lecții despre „așa nu”. Astfel, felul în care ceilalți trăiesc ne e model pentru ceea ce vrem sau nu vrem să fim. Oamenii pe care-i întâlnim de-a lungul vieții rămân în noi și continuă să ne influențeze și după ce am pierdut contactul cu ei.

Există două tipuri de influențe exercitate asupra noastră: prima vine de la persoanele cu care interacționăm o perioadă lungă de timp, a doua de la cele doar trecătoare prin viața noastră.

Dintre prezențele continue în viața mea, primele pe care trebuie să le menționez sunt mama și mătușa mea, Liliana, două dintre cele mai puternice femei pe care le cunosc. De la ele am învățat că puține sunt lucrurile care te pot doborî cu adevărat în viață și că din orice situație poți găsi puterea să ieși cu fruntea sus și merge mai departe, mai ales atunci când există persoane care depind de tine.

De la tatăl meu am învățat câteva lecții despre cum să nu îmi trăiesc viața, dar tot el m-a inspirat să-mi urmez drumul pe care-l simt potrivit sufletului meu, fără să iau în seamă gura lumii.

Sora mea, deși îmi repetă mereu că eu îi sunt model, m-a învățat prin felul ei de a fi ce e ambiția și hotărârea de a lupta pentru a obține ceea ce îți dorești.

Doamna Maria Apostol, profesoara mea de italiană, prin atitudinea ei față de elevi, mi-a arătat că între profesor și elev poate fi o relație mai profundă decât simplul proces de predare-învățare. Iar relația noastră continuă și în prezent, având în vedere că dumneaei este acum nașa lui David.

Măicuța Macaria, prietena mea bună încă din școala primară, m-a învățat ce e credința și răbdarea și cât de importante sunt ele în momentele cheie ale vieții.

Astfel de persoane au dat startul, au sădit sămânța din care m-am format apoi, culegând de la restul oamenilor pe care i-am întâlnit în viață, lecții care s-au adăugat celor dintâi.

Un mare impact l-au avut asupra mea și prezențele fugare, acei oameni care au venit și au plecat, uneori fără să lase în urmă nici măcar un nume, dar care prin gesturile sau vorbele lor au risipit îndoieli, mi-au oferit confirmări pentru ceea ce vreau să fiu.

Acum 14 ani, când tocmai terminasem primul an de facultate, mergeam cu o prietenă  în tabără la Geoagiu Băi.  Eram tinere, vesele, mai copilăroase și mai naive decât multe dintre fetele de 19 ani de acum. O doamnă din compartiment ne-a remarcat și a intrat în vorbă cu noi. Ne-a întrebat cum ajungem din Orăștie (unde avea să ne lase trenul) până în Geoagiu Băi, pentru că știa că nu sunt autobuze la acea oră. Am răspuns că nu știm, că ne vom orienta la fața locului. Noi, în naivitatea noastră, nu ne imaginam că nu există chiar nici un mijloc de transport în comun care să ne ducă la destinație și nici nu știam cât de lung era drumul.

Când am descoperit că nu avem cu ce merge, ne-am panicat un pic, gândindu-ne că singura soluție e să luăm un taxi, plătind astfel jumătate din banii pe care îi aveam la noi. La un moment dat ne-am trezit lângă noi cu o doamnă, mama celei din tren, care ne-a dus la un taximetrist și, fără prea multe cuvinte, ne-a plătit ea drumul până la Geoagiu Băi. Apoi a plecat și n-am mai văzut-o vreodată. Un om absolut necunoscut a plătit o sumă  considerabilă, ca să ajungem în siguranță la destinație.

Nu știu cine este acea doamnă. Dacă aș revedea-o cu siguranță nu aș recunoaște-o. În amintirea mea, ea nu are chip, e doar o prezență care a făcut pentru mine un lucru deosebit, necondiționat, fapt care m-a urmărit de atunci în toate relațiile mele cu ceilalți. Dacă am ajuns un om capabil să ajute și să iubească necondiționat, acest lucru se datorează și doamnei din Orăștie.

De-a lungul anilor am cunoscut și alți astfel de oameni care mi-au servit ca model.

Printre ei trebuie să-i menționez pe Muyumba, Giulia și Antonia, cu care am lucrat în timpul stagiului practic pe care l-am făcut la Ludoteca Ambarabà din Padova și pe doamna Paula Mihăilă, doamna educatoare cu care am lucrat la Piatra Neamț, de la care am învățat tot ce știu despre munca cu copiii.

Și așa, tot urmărind oamenii și atitudinile lor, am crescut și eu și mi-am creat propriul meu sistem de valori pe care doresc să-l transmit mai departe copilului meu și copiilor cu care voi lucra. Prezențele lor mi-au folosit drept busolă pentru a mă orienta în momentele cheie ale vieții.

De-a lungul timpului am întâlnit și oameni pe care eu i-am influențat prin vorbele și acțiunile mele. Unora dintre ei nu le-a plăcut de mine și s-au îndepărtat. Alții au luat din ceea ce sunt eu ceea ce ei au avut nevoie în momentul respectiv, apoi drumurile noastre s-au despărțit. Alții au rămas lângă mine, suntem prieteni și învățăm mereu unii din trăirile altora.

Acum 4 ani și jumătate, într-un moment în care mă simțeam diferită și nu reușeam să comunic cu cei apropiați despre ce simt, am decis să deschid acest blog. Multă lume nu apreciază exprimarea publică a unor chestiuni personale, o consideră chiar nocivă. Mie, însă, mi-a prins bine să citesc pe bloguri povești asemănătoare cu ale mele, să discut pe forumul pe care îl urmăresc cu persoane care m-au ajutat mult să-mi definesc gândurile și atitudinile față de  diverse subiecte. Poveștile astea și sursele de informare pe care mi le-au oferit blogurile mi-au adus confirmări și au completat ceea ce știam, în primul rând în ce privește creșterea copiilor.

La început mi-am dorit doar să comunic ce simt diferit referitor la chestiunile de parenting, acele lucruri pe care nu reușeam nicicum să le fac acceptate de comunitatea în care trăiesc. Am scris apoi și despre ceea ce citesc, despre amintirile mele din copilărie, despre locurile dragi de care acum sunt departe

Nu pretind că dețin adevărul absolut și nici nu mă consider un formator de opinie. Blogul e, oricum, micuț iar traficul destul de redus. Sunt, însă, oameni care au găsit sprijin și confirmare în ceea ce scriu. Unora le-au prins bine postările despre alăptatul prelungit, despre purtatul bebelușilor sau despre atașamentul parental. Când David a crescut, am scris despre activitățile pe care le facem împreună, despre jucăriile pe care le construim din materiale reciclabile și unele persoane au pus și ele în practică ideile noastre..

Trebuie să recunosc că această atenție acordată activității mele de pe blog, mă face să mă simt importantă. Experiența mea este de folos cuiva, modul meu de a gândi oferă cuiva confirmări.

Iar oamenii de asta au nevoie în primul rând: de confirmări. Eu am crescut învățând din ceea ce trăiesc alții, la rândul meu, acum, îmi ofer frânturi din viață din care unii se inspiră atunci când au nevoie.

Nimic nu e întâmplător în viață. O postare citită pe un blog, o întâmplare trăită de un prieten, un profesor care povestește din experiența personală în fața grupei de elevi sau studenți, un necunoscut care a spus o vorba potrivită într-un moment potrivit, pot fi o poartă spre un nou mod de gândire, scânteia care luminează un drum întunecat.


Și un filmulet care mi-e foarte drag