ASUMĂ-ȚI MODELUL PE CARE ÎL OFERI!

Pentru că mi s-a reproșat în ultimul timp că David e agresiv (știu, voi care-l cunoașteți și aveți o oarecare deschidere spre înțelegerea comportamentelor copiilor căscați acum ochii mari a uimire), am început să citesc cât de mult am putut despre agresivitatea copiilor, pentru a înțelege mecanismele ei, ce anume o declanșează, cum se manifestă și în ce moduri poate fi oprită, eventual eliminată.

Mi-a fost de ajuns să citesc  articolele Speranței Farca și m-am lămurit că perioada asta plină de tantrumuri e absolut normală, e o perioadă în care copilul nu își poate controla energia, nu știe cum să-și stăpânească pornirile agresive și izbucnește. Iar dacă mai are și comportamente agresive în preajmă, treaba-i clară.

În situații din astea adultul ar trebui să fie cel matur, să ofere un model pozitiv, să-și păstreze calmul și să nu cedeze impulsului de a face și el o criză.

Păi da, tu, adultul, ești cel matur. Tu ai trecut prin viață, tu ai trecut prin stările prin care trece acum copilul tău. Poate n-ai fost lăsat să te manifești ca el, dar cu siguranță ai simțit și tu ceea ce simte el în timpul unei crize.

Tu, adultul care ai de-a face cu un copil în criză, ar trebui să găsești puterea să nu te întorci în timp, în momentele când nu ai fost lăsat să faci și tu crize. Criza asta, de acum, nu e a ta, chiar dacă tânjești după ea de ani de zile. Criza asta, la care asiști, e criza copilului tău. El încearcă să-ți comunice ceva.

Da, da, crizele sunt un mod de a comunica ceva: ori e frustrat că i s-a întâmplat ceva marcant peste zi, ori nu-i reușește ceva, ori i-ai închis televizorul în mijlocul desenului animat, fără preaviz, ori îi e foame, ori e obosit, ori pur și simplu i-a fost atât de dor de tine de-a lungul zilei încât acum nu mai poate ține în el frustrarea de a fi fost privat de prezența ta atât de mult timp. Oricare ar fi motivul, o criză e un mod al copilului de a-ți comunica o trăire a lui.

Desigur, dacă ție, la vârsta lui, ți-a fost refuzat un astfel de mod de comunicare și ți-au fost aplicate măsurile de rigoare pentru a te lecui de crize, ți-e imposibil să înțelegi cum își permite copilul tău să se manifeste astfel.

Și simți cum ți se urcă sângele la cap. Dacă ai fost educat să asculți de gura lumii, îți vine să intri în pământ de rușine că plodul te face să treci prin așa ceva. Se va vorbi despre tine și copilul tău, monument de obrăznicie, mult timp de acum încolo.

Încerci să-i explici copilului de ce nu e bine ce face. Normal că nu ești băgat în seamă. Niciodată nu se țin lecții de bună cuviință în timpul unei crize, dar ai uitat regula asta. Și aplici ultima metodă: ridici mâna și lovești. 

O dată, cu sete, pentru copilul din tine, să te descarci tu de frustrarea palmelor primite când erai mic. Parcă mai merge o dată și pentru el, să știe el că nu trebuie să-și permită chestii din astea cu tine. Și gata, ți-ai făcut datoria de părinte, ți-ai calmat copilul, eventual acasă îți ceri scuze că l-ai lovit, dar ai fost nevoit: el te-a făcut, prin comportamentul lui, să fii violent. Și a funcționat: copilul s-a calmat.

Ei, nu-i chiar așa. S-a calmat el, dar criza nu a trecut nici pe departe. Și știi de ce? Pentru că la vârstele astea caracterizate de tantrumuri, copiii explorează. A explora nu înseamnă doar a umbla prin țărână și a se murdări ca purceii. Nu. Copiii explorează și relațiile interumane.

Din felul în care se raportează adulții la ei, copiii învață cum să se poarte cu oamenii. Din felul în care reacționează adulții la faptele și vorbele copiilor, aceștia învață cum să reacționeze ei, la rândul lor, în situații asemănătoare.

Atunci când un copil te lovește, sau te face bou și prost, sau te înjură, el explorează, e curios ce reacții au adulții la astfel de comportamente. Prin reacția pe care o ai, îi arăți un model de comportament în astfel de situații. Dacă pentru faptele și vorbele lui tu îl pedepsești, îl cerți și/sau îl lovești, el va înțelege că atunci când un alt copil, sau chiar adult va vorbi urât cu el sau îl va agresa, reacția normală e să pedepsească, să urle și/sau să lovească. Da, va înțelege că e normal ca relațiile umane să fie caracterizate de cuvinte urâte, certuri și lovituri.

Acum… n-o să-ți dau eu lecții despre cum să-ți crești copilul (deși unii consideră că am idei bune în privința educației celor mici). Fii însă conștient în fiecare moment pe care-l petreci cu copilul sau în preajma lui, îi ești model.

Fiecare vorbă a ta, spusă lui sau altora în preajma lui sau aruncată aiurea la nervi, în preajma lui, e un model pe care el îl va urma cu siguranță.

Fiecare gest al tău, adresat lui sau altora în preajma lui e un model pe care el îl va urma cu siguranță.

Asumă-ți vorbele și gesturile pe care le vede copilul tău la tine iar când el le va repeta, asumă-ți faptul că tu i le-ai oferit ca model. Iar dacă nu-ți place comportamentul pe care copilul tău l-a copiat de la tine, oferă-i alt model.

Fii tu întâi așa cum vrei să devină copilul tău. Pentru că e posibil ca el să nu fie în veci cum îi spui să fie, dar cu siguranță va fi ceea ce vede că ești tu.