CUM E ALĂPTAREA DUPĂ 2 ANI?

Azi e ultima zi din Săptămâna Mondială a Alăptării.

De 7 zile tot citesc postări pe această temă și mă gândesc că ar trebui să scriu și eu câte ceva. Dar ce? Eu am încheiat experiența asta. A fost frumos, a fost cum mi-am dorit, problemele pe care le-am avut la început de alăptare au fost nesemnificative față de cele pe care le înfruntă alte mame. A mers totul lin, natural, pana in ultima clipă. Ce aș mai putea scrie fără să mă repet?

Am citit apoi postarea Sabinei, despre latura romantică a alăptării. Hmmm, eu nu prea m-am simțit romantic în primele luni de la naștere. Am fost entuziasmată, dar aiurită și obosită și nu-mi plăcea de mine pentru că rămăsesem cu multe kg în plus și nu-mi veneau hainele. Da, mă consolam cu faptul că burta aia mare purtase un bebeluș, că îmi adusese cel mai prețios lucru din viața mea. Dar tot nu puteam privi ce mi se întâmpla din perspectivă romantică.

Dar eram, într-adevăr, entuziasmată. Mi-a plăcut enorm tot ce trăiam, mai ales în privința alăptării. Adoram să rup tipare, să alăptez oriunde, să-mi susțin punctele de vedere în fața oricui, să refuz cu îndârjire sticla de lapte praf. Și asta de la începutul până la sfârșitul perioadei înc are am alăptat.

Nu am fost rebelă la vârsta adolescenței. Am fost în schimb rebelă când am devenit mămică. Poate uneori prea dur, dar cu o duritate de care aveam nevoie să mă simt capabilă, am refuzat cu hotărâre orice sugestie referitoare la calitatea laptelui meu, la frecvența alăptărilor, la durata alăptării, la nocivitatea apropierii prea mari a copilului de mine prin alăptarea prelungită. Știam că e unul dintre cele mai bune lucruri pe care le pot face pentru David și l-am alăptat timp de 4 ani cu convingerea că, astfel, va beneficia de tot ce-i pot oferi mai bun.

Sunt puține mame care ajung să alăpteze atât de mult iar eu mă bucur să fiu printre ele.

După 2 ani, alăptarea s-a schimbat. Nu mai era o necesitate. Nu mai era sursă esențială de hrană fizică. După 2 ani David mânca hrană solidă îndeajuns încât să nu mai aibă nevoie de nutrienții din laptele matern. Și, la drept vorbind, nici laptele nu mai era atât de bogat în acești nutrienți.

Și totuși, noi am continuat. David nu era pregătit să se desprindă iar eu eram hotărâtă să merg până la capătul decis de el. 

A fost și teribilism, recunosc. Lumea din jur  mă sâcâia cu scenariile apocaliptice despre cât rău îi făceam copilului neforțând desprinderea. Ce auzeam de la ei era în contradicție cu tot ce citeam despre cât de benefică e alăptarea prelungită, despre cât de sănătos e atașamentul creat prin ea. Și mă uitam la David și recunoșteam în el toate lucrurile bune despre care citeam și pe care ceilalți nu le vedeau pentru că ei îl priveau cu alți ochi. Am primit și încurajări, e drept, am avut noroc de o doctoritță de familie cu mintea deschisă în privința asta. Așa că am luat decizia să-mi ascult instinctul cu orice preț. Și sunt mulțumită că am făcut astfel.

După doi ani, alăptarea noastră nu a mai fost o necesitate fizică. A fost în schimb o necesitate psihică și spirituală. Frumusețea alăptării abia atunci am simțit-o cu adevărat. David nu mai era dependent de hrana din mine. Altfel de legături ne uneau. Era ceva ce-i dădeam pentru că voiam. Mă ofeream lui nu pentru că era datoria mea de mamă să-mi hrănesc copilul, ci pentru că îmi doream să mă ofer lui și să explorez și alte laturi ale legăturii dintre noi. Și îmi plăcea enorm să-l văd cu ochii pierduți în visare sau fixați asupra mea, cu zâmbetul șmecher în colțul gurii. Și îmi plăcea să-l gâdil în timp ce sugea iar el să râdă sau îl mângâiam și-i spuneam povești.

Alăptarea după 2 ani a fost și modul nostru de a trece mai ușor prin experiența plecatului din țară, apoi a întoarcerii. Nu a fost ușor pentru David drumul până în Danemarca și nici șederea acolo n-a fost chiar de vis. Pentru cei 2 ani ai lui, schimbările au fost mari, începând cu clima diferită și terminând cu locul în care locuiam și oamenii străini cu care a fost nevoit să se acomodeze și cerințele diferite pe care le-am avut de la el acolo față de cele pe care le aveam aici. Alăptarea a fost modul nostru de a regăsi ce lăsasem în urmă, a fost modul lui de a se conecta la ceva ce rămăsese neschimbat când totul în jur se schimbase. Și mă bucur că nu am întrerupt alăptarea înainte de doi ani, pentru că astfel mi-a fost mai ușor să fac față solicitărilor din acea perioadă și am putut să-i ofer lui un reper ferm atunci când totul era în schimbare.

Alăptarea prelungită a început să devină deranjantă undeva după 3 ani și jumătate. Se simțea că ne apropiam de final. David sugea rar, de obicei doar pentru a adormi sau pentru a se alinta. Aveam lapte puțin și uneori mă deranja suptul. Am început să-l mai amân, dar nu mă simțeam vinovată pentru asta pentru că nici el nu insista. A împlinit apoi 4 ani și, în decurs de o lună (poate puțin mai mult), treptat, alăptarea noastră s-a încheiat. Cerea câteva secunde, seara, ca să adoarmă. Apoi a sărit câte o seară, apoi câte două până când nu a mai cerut deloc.

Nu-mi lipsește alăptarea. Am încheiat capitolul cât de frumos s-a putut și m-am bucurat din plin de cei 4 ani în care am alăptat. Nu mi s-a părut greu. Solicitant da, dar nu greu. Sunt una dintre norocoasele care nu au avut probleme și au găsit resurse să treacă peste convențiile nescrise ale comunității în care trăiesc și să-și însoțească copilul cu entuziasm în această experiență minunată.

Cei patru ani de alăptare au însemnat o transformare enormă a mea. Am devenit mai hotărâtă în deciziile pe care le iau, mă documentez altfel atunci când am o nelămurire pe orice temă și sunt sigură pe mine când răspund criticilor și observațiilor celorlalți. Pentru că ȘTIU iar unde nu știu, am capacitatea să mă informez și să găsesc răspunsurile de care am nevoie și să selectez din multitudinea de informații ceea ce simt că e corect pentru mine și copilul meu. E drept, lucru care e deranjant pentru alții, sunt mai puțin tolerantă față de criticile și observațiile celorlalți, mai ales când aceștia îmi pun la îndoială capacități pe care știu că le am. Dar trec mai ușor prin situațiile grele, îmi regăsesc mai ușor echilibrul când ceva mă nemulțumește. Și da, sunt o femeie mai puternică și datorită alăptării prelungite, pentru că am descoperit resurse fizice și psihice pe care nu credeam că le am.

Și două vorbe pentru proaspetele mămici:

Știu că acum, când copiii voștri au 1, 5, 10 luni, poate chiar peste un an, alăptarea până la 4 ani sau mai mult vi se pare o idee oarecum ciudată. Sau poate că sunteți atât de obosite încât nu vă vedeți mergând înainte pentru mult timp. Nu vă faceți griji, nici nu e nevoie să ajungeți la 4 ani. E de ajuns să vă urmați instinctul. E de ajuns să nu vă supuneți tiparelor celor din jur dacă nu simțiți că vă încadrați în ele. Corpul vostru și copilul vă vor spune când și în ce mod e cazul să vă opriți.

Lăsați natura să-și urmeze cursul. Bucurați-vă de copiii voștri în fiecare clipă, bucurați-vă de fiecare clipă a alăptării voastre. Că va dura 2 ani sau 5, vorba Sabinei, „alăptați cu încredere și cu conștiența frumuseții acestui gest, care vă dă un farmec absolut unic, inimaginabil.”