O mica recapitulare:
La 3 ani, David a plâns 2 zile. I-am dat apoi o poză cu noi, să ne aibă cu el la grădiniță. S-a atașat de Matei și n-a mai plans. Dar nici nu l-am dus foarte des din cauză de răceli sau vreme urâtă.
La 4 ani am schimbat grădinița. Matei pleca la școală și am vrut să încercăm programul lung. Nu a dormit, abia a mâncat. Îi plăceau jocurile. Timp de vreo 3 săptămâni. Apoi a început să facă crize de plans, de febră, avea coșmaruri, așa că l-am retras. De-a lungul timpului l-am tot ispitit referitor la motivele schimbării bruște. Am pus cap la cap totul și am ajuns la concluzia că nu a fost neapărat vina cuiva anume. Pur și simplu nu era pregătit. A făcut față un timp presiunii de a rămâne singur acolo cu mulți copii necunoscuți și cu adulți necunoscuți apoi a clacat. Mulțumesc celor care m-au susținut și m-au îndemnat să-l retrag și să nu-i menționez un timp nimic de grădiniță.
La 5 ani ne-am întors la prima grădiniță. Domnișoara a acceptat cererea mea de a sta și eu în clasă pe perioadă nedeterminată, până când David se va simți în siguranță fără mine. poate că nu a înțeles mereu decizia mea, dar a acceptat și pentru asta îi mulțumesc. A durat mult și nu mi-a fost ușor să mă impart între grădiniță, cursuri, practică etc, dar, prin primăvară, David mi-a spus că pot să plec și să vin să-l iau la amiază. Și de atunci nu mi-a mai cerut să stau cu el. A făcut față cu brio chiar și unei educatoare noi.
Am oscilat mult între a-l înscrie la școală și a-l mai lăsa un an. Nu eram obligată să-l dau la școală. L-ar fi primit, pentru că e lipsă de copii, dar împlinește 6 ani abia pe 31 octombrie și ar fi însemnat să înceapă clasa pregătitoare la 5 ani și 10 luni, clasa I la 6 ani și 10 luni..
Să înceapă anul viitor ar însemna să împlinească 8 ani la începutul clasei I, să fie, poate, cel mai mare din clasa lui. Nu e un lucru nemaiîntâlnit, dar e un lucru rar, pe care mulți îl privesc cu suspiciune.
Mă uitam, totuși, la el și-l vedeam încă nepregătit pentru cerințele din școlile noastre. Poate că arată de mai mult de 6 ani (e înalt față de alți copii de vârsta lui), dar comportamentul, felul de a vedea lucrurile și de a trăi tot ce i se întâmplă sunt clar ale unui copil de 5 ani. În plus, abia se obișnuise la grădiniță. Îi era dor de colegii lui, să-l rup iar ar fi însemnat să-i dau din nou peste cap orice urmă de ordine în relația cu instituțiile de învățământ.
Așa că am decis să-l mai las un an la grădiniță. A contat mult și faptul că eu, am intrat în clasa I tot la 8 ani fără puține luni și mi-a fost de mare ajutor anul acela de amânare. Din povestirile de mai târziu ale mamei am aflat nu numai că învățam și înțelegream mai ușor decât copiii mai mici, dar rezistam mult mai bine la efort. Și e un efort să mergi la școală, mai ales în ziua de azi, chiar și doar în clasa pregătitoare. Pe vremea mea cerințele nu erau așa mari, programa nu era așa încărcată, temele nu erau așa de multe. Aveam timp să fim copii și acasă și la școală.
Desigur, mi s-a spus că o să se plictisească, pentru că deja știe cam ce se lucrează în clasa pregătitoare. Eu mă gândesc că asta depinde și de învățătoare. În orice clasă sunt copii care prind mai repede și alții care prind mai încet. Unul dintre lucrurile care ni se tot repetă la facultate este să respectăm particularitățile de vârstă și individuale ale fiecărui copil. Asta înseamnă că ar trebui ca fiecare copil să fie stimulat în funcție de cât e capabil să facă, unul mai mult, altul mai puțin. Dacă voi ajunge învățătoare (încă nu m-am hotărât între învățământul primar și cel preșcolar), am pretenția asta de la mine, oricât de greu mi-ar fi să mă impart.
Așa că am început din nou grădinița. Cu entuziasm, cu joacă și bucurie, cu prieteni noi și vechi, cu educatoare nouă și cu sufletul împăcat că de data asta e clar că anul ăsta a făcut un pas mare spre independență și se simte pregătit să facă față situațiilor noi și fără să mă aibă în preajmă.
Riscând să intru în clișee, spun că experiența mea mi-a arătat un lucru care e cât se poate de evident pentru majoritatea părinților: fiecare copil se e diferit. Suntem unici și irepetabili. Nu există două personalități la fel.
Fiecare copil se desprinde în ritmul lui, capătă încredere în propriile puteri în ritmul lui. Unii n-au problem cu adaptarea, stau de mici cu alte personae decât părinții, socializează foarte ușor cu alți copii și cu adulții. Alți copii se desprind mai greu. Sunt mai sceptici, mai temători. Le e frică de adulți, se împrietenesc greu cu alți copii și doar după ce i-au observant și au decis că nu este periculoasă prezența lor.
Faptul că David face parte din a doua categorie, nu-l face nici anormal, nici neadaptat. Și nu e nici din cauza alăptatului prelungit, nici din cauza atașamentului parental (cine mă cunoaște știe că, deși atașată de el, i-am încurajat fiecare pas spre independență). Pur și simplu, până anul ăsta nu s-a simțit în stare să se desprindă și mă bucur că am înțeles asta și că l-am lăsat pe el să aleagă, oricât de greu mi-a fost.
Desigur, sunt o norocoasă că lucrez acasă și îmi permit luxul de a-mi organiza programul și în funcție de nevoile lui. Multe mame nu au norocul ăsta.
Spor copilașilor care au început grădinița sau școala. Le doresc un an școlar ușor, cu veselie și învățare prin joacă. Iar părinților le doresc răbdare și înțelegere. Nu e ușor să fii copil în ziua de azi, așă cum nu e ușor nici să fii adult. Dar de noi, adulții, depinde cât de fericită e copilăria puilor noștri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu