TABLOU MIXED MEDIA - PRIMĂVARA

A trecut mult  timp de când n-am mai participat la o provocare verde. Uit mereu sa verific în timp util provocarea lunii și pierd mereu ocazia.
Luna aceasta m-am mobilizat, însă, și am reușit să realizez ceva, împreună cu David.

Desigur, am vrut să fac ceva cu lucruri pe care le aveam prin casă și nu-și găseau un loc. Am pornit de la idea de a folosi ca mijloc pentru flori discurile cu Angry Birds din ghirlanda de la concursul din decembrie, pentru că David a rupt ghirlanda și toate discurile stăteau care încotro.

Ca suport am decis să folosesc o cutie de pizza. Mi se pare un sacrilegiu aruncarea unui carton bun atâta timp cât nu e murdar și poate fi refolosit.

De îndată ce a auzit ideea mea, David a refuzat categoric să lipesc pe suport discurile cu Angry Birds. Le-a strâns pe toate și le-a pus într-un portofel. Măcar acum nu mai stau aruncate.

Am găsit imediat altă idee, mult mai frumoasă: poze cu chipul lui David. Am decupat discuri, le-am lipit pe carton iar în jurul lor am desenat petalele florilor și razele soarelui.

Pentru frunzele florilor am folosit chestioarele acelea (nu stiu cum se cheamă) cu personajele din Rio 2 care se dadeau cândva la Penny.

Nu se poate primăvară fără copac înflorit. Am pictat copacul și am lipit floricele autocolante.

Încă un fond pictat și gata tabloul nostru.

 Desigur, distracția a continuat pe o foaie separată, unde David a continuat să amestece culori întâi cu pensulele, apoi cu mainile, colorându-se până la cot.

CE MI-AȘ DORI DE 8 MARTIE

De ceva timp, nu-mi mai plac sărbătorile care presupun primirea/oferirea de cadouri. Mi se pare că s-au comercializat mult prea mult.

 Adică ofer cu drag cadouri, atunci când pot, dar nu-mi place când trebuie să mă străduiesc să nu uit pe nimeni „important” ca nu cumva să se supere că nu l-am băgat în seamă. Și îmi place când, de exemplu, un copil vine și-mi aduce o felicitare făcută de el pentru mine, dar nu-mi place să știu că am primit un cadou doar pentru că „trebuie”, că-i Crăciunul, sau 8 Martie sau mai știu eu ce altă sărbătoare care presupune existența unui cadou.

Așa că nu mă supăr când nu sunt băgată în seamă cu astfel de ocazii. Nici eu nu reușesc să trimit mereu la timp felicitări, nici eu n-am mereu chef să „cadorisesc” chiar pe toată lumea.

La fel și cu acest 8 Martie. Mă tot gândesc că nu despre asta e 8 Martie. De ce e musai să primesc unul sau mai multe cadouri? De obiecte nu duc lipsă și, sinceră să fiu, multe dintre ele chiar mă încurcă.  

Mi-ar plăcea, însă, ca oamenii importanți din viața mea  să accepte și să recunoască faptul că sunt așa:

 

 

Și mi-ar plăcea ca aceiași oameni să accepte și să recunoască faptul că nu se face gaură în cer dacă sunt așa:

Și aș mai dori să nu mai fiu judecată pentru ceea ce nu sunt, ci să fiu iubită pentru ceea ce sunt. Pentru că, cine are dorința să se uite cu adevărat la mine, lăsând la o parte propriile prejudecăți și standarde, poate descoperi lucruri minunate în persoana mea.

Acestea fiind spuse, vreau să recunosc și eu minunăția a 3 femei importante din viața mea.

Iubită mamă, dragă mătușă Lili și scumpă surioară Oana, sunteți femei minunate. Vă doresc din tot sufletul „La mulți ani!”, sănătate și vieți pe măsura sufletelor voastre.

COPIII DIN FILME ȘI…..OUTLANDER

Îi știți? Cum nu? E plină lumea filmelor de ei.

Copiii din filme sunt accesoriile acelea care intra in scenă când trebuie ilustrat faptul că protagoniștii sunt părinți.

Sunt cuminți, stau unde-i pui, se joacă singuri, adorm seara singuri, in camera lor, după ce ii pui in pat si le închizi lumina și ușa. Când sunt bebeluși mai plâng uneori noaptea, dar se calmează repede cu un biberon. Mănâncă frumos la masă, pe la nunți sau alte petreceri au masa lor separată de-a adulților. În situații de criză, știți voi, catastrofe naturale, atacuri extraterestre și altele asemenea, stau cuminți lipiți de părinți, nu se crizează, etc.

E drept, în comedii, mai fac prostii, altfel filmele n-ar fi comedii, iar protagoniștii  n-ar fi puși în situații hazlii pe care să le rezolve.

E drept, fetița din „Razboiul lumilor” s-a panicat și a plecat de unde-i spusese taică-su să stea, fapt ce a dus la capturarea ei, dar cum altfel și-ar fi dovedit Tom Cruise calitățile de erou?

E drept, în „Dear John”, e un băiat care se poartă aiurea , dar are o scuză: e autist.

E drept că în „Neveste disperate” Susan nu e împăcată cu metoda Cry it out, dar i se explică foarte clar „beneficiile” acestei metode pentru copil (nu, nu pentru părinți).

E drept că în „Arrow” Diggle își poartă fetița într-un SSC, fapt absolut lăudabil într-o lume dominată de cărucioare, dar, în același episod, fetița, nou născută, adoarme liniștită, singură, în pătuțul din camera ei, după ce i se stinge lumina iar părinții ies din cameră.

Or mai fi și alte cazuri, dar mie doar astea îmi vin în minte acum.

Copii din filme, după părerea mea, nu sunt copii, sunt niște păpuși frumoase, care nu incomodează prea mult decât dacă scenariul le spune s-o facă.

Și cred că lucrul acesta e periculos. Pentru că mulți consideră că așa ar trebui să fie copiii, cum îi văd ei în filmele americane. Și mulți părinți se panichează când bebelușul vrea doar în brațe, vrea doar la sân, stă agățat de adulți zi și noapte. Și li se pare incredibil ca un copil să alerge toată ziua, să nu vrea să se joace singur, să facă pozne, să strice, să verse, să aibă crize, să urle, să se trântească cu fundul de pământ.

Asta în condițiile în care netul și literatura de specialitate pun în evidență tot mai mult comportamentul normal al copiilor de orice vârstă și cauzele care îl generează.

Nu. Copiii adevărați nu sunt cei de pe marele și micul ecran. Mai sunt și din ăștia, da-s rari. Cine are parte de ei, sa se bucure cât pot. Următorul copil s-ar putea să nu fie așa.

Copiii râd uneori necontrolat, copiii fac glume care lor li se par absolut amuzante dar nouă s-ar putea să ne frece nervii.

Copiii se mișcă, nu pot sta locului prea mult timp, în nici un caz nu vor sta la nesfârșit pe scaunul unde le-ai spus să stea.

Copiii se sperie și plâng și au crize când nu știu cum să se exprime altfel.

Copiii spun NU. Spun NU atât de des cât simt nevoia să o spună. Nu vă amăgiți când îi determinați să spună DA împotriva voinței lor. În interiorul lor ei tot NU spun.

Copiii pun întrebări incomode. 

Copiii vor să nu se simtă singuri, au mereu nevoie de parteneri de joacă.  David, cel puțin, e cel mai creativ în joacă atunci când e împreună cu prietenii lui.

Copiii adoră să se joace cu părinții și trag cât pot de timpul petrecut cu părinții.

Copiii sunt veseli și energici și exasperanți și frumoși și curioși și afectuoși și lipicioși și poznași.

Copiii au trăiri extrem de puternice, pe care uneori nici ei nu le înțeleg și atunci și le exprimă crizându-se.

Eu sunt fascinată de lumea lor. Am mereu rețineri când intru în contact cu ei și sunt mereu uimită când ei se deschid și mă lasă să intru în viața lor și se lipesc de mine și mă acceptă cu entuziasm. Pentru că în lumea adulților nu prea se întâmplă asta. Adulții te primesc mai greu în sufletul lor.

Poate de asta ne e și așa ușor să-i rănim pe copii. Ei se deschid și se bucură de fiecare dată când cineva le arată că vrea să intre în lumea lor. Dar nu toți cei care o fac au și intenții sănătoase.

În fine, asta e altă poveste.

Ce e Outlander și ce caută în toată discuția asta despre copii?

Întâi o scurtă introducere. Outlander este un roman fluviu scris de Diana Gabaldon. Primul volum a fost publicat în 1991, ultimul (al optulea ) în 2014. Nu vă povestesc despre ce e vorba, cu o simplă căutare pe net găsiți orice informație doriți despre roman și autoare.

Am aflat despre acest roman toamna trecută când, din curiozitate, am urmărit câteva episoade dintr-un serialnou, către care pusese link o prietenă de pe FB. Nu numai că mi-a plăcut, dar m-am îndrăgostit de-a dreptul. Acțiunea se petrece, în cea mai mare parte, în Scoția secolului 18, decorurile sunt superbe, protagoniștii la fel, povestea este surprinsă minunat.

Cum mintea îmi era plină până la refuz de filmul acesta, am căutat cărțile. Și până atunci Kindle-ul îmi fusese prieten bun și citeam pe el cărțile din seria Game of Thrones dar de îndată ce am reușit să le descarc pe cele din seria Outlander eu și Kindle-ul am devenit nedespărțiți. Citeam acasă, citeam în parc, citeam în tren, citeam la cursurile mai plictisitoare, ba chiar am mai citit și mergând pe stradă. Pe bicicletă nu am reușit să citesc. Nu stăpânesc încă atât de bine mersul pe bicicletă.

Dacă nu  îl am în geantă într-o zi, mă simt străină. Am citit dintr-o suflare primele volume (nu a contat că sunt în engleză și că nu înțelegeam chiar toate cuvintele), visând sa le vad ecranizate. De mult nu m-a mai pasionat atât de mult o carte. Mă simțeam ca în școala generală sau liceu când citeam până noaptea târziu, captivată de acțiunea diverselor cărți.

Dar nici un volum nu mi-a plăcut mai mult ca volumul cinci. Nici un volum nu aștept să fie ecranizat  mai mult ca volumul cinci. Știu, mai am de așteptat încă cinci ani până atunci, dar mi-aș dori foarte mult să văd dacă producătorul, regizorul și toți cei implicați în filmare reușesc să surprindă relația personajelor cu copiii.

Pentru că sunt absolut fascinată de modul natural în care autoarea a descris creșterea copiilor în acea perioadă și pentru acele personaje.

Dacă serialul ar respecta cartea, copiii din Outlander ar fi cei mai aproape de realitate dintre toți copiii din filmele văzute până acum.

Când sunt nou-născuți ei sunt veșnic în brațele unui adult, fie el părinte sau bunic  sau  rudă sau servitor.

Copiii din Outlander sunt alăptați exclusiv și la cerere în primele luni de viață și sunt alăptați și după ce încep să-și diversifice alimentația și le cresc dinții.

Copiii din Outlander dorm în pat cu părinții sau în pătuț,  în camera părinților (când mai cresc un pic), părinții se trezesc mereu la orice semn că ar fi ceva în neregulă cu copiii.

Copiii din Outlander plâng câte o noapte sau o zi întreagă când au colici, când le ies dinții, când le e prea cald, când visează urât.

Copiii din Outlander sunt energici și curioși, se murdăresc, mai strică din lucrurile adulților, și, în joaca lor, fac uneori ravagii în jur.

Părinții din Outlander sunt obosiți și, uneori, la limita puterilor, dar înțeleg că un copil e mai important decât orice și că ieșirile adulților  nu au nici o legătură cu copilul, ci cu propriile limite.

Părinții și bunicii din Outlander (bine, personajele principale, ele sunt ilustrate mai în amănunt). sunt trup și suflet dedicați copiilor. Bunicul își ia copilul mai mic de un an cu el, pe cal, când are de mers să discute cu niște oameni importanți. Tatăl și bunicul îl iau și pe copilul de un an și jumătate cu ei, când se duc să construiască ceva la distanță mai mare de casă.

Copiii sunt incluși în viața de toate zilele. Se învârt prin bucătărie, se joacă în pământ și pietre când munca adulților e pe câmp, văd la părinții și la bunicii lor cum se desfășoară viața de familie și învață din ceea ce văd.

Și nimeni, absolut nimeni, nu le cere copiilor să facă ceva ce ei înșiși nu fac. Nimeni nu-i spune copilului „fugi de aici că eu am treabă și n-am timp de tine”. Mai degrabă, atitudinea generală e de „hai să-ți arăt ce fac, încearcă și tu”. Asta indiferent de ce face adultul, că e gătit, potcovit, tăiat lemne, cusut sau construit garduri și case.

Nu mai vorbesc de bebelușii care, în caz ne nevoie, sunt alăptați și de alte mame. Dacă văd și asta în film, atunci chiar îl declar cel mai fain serial din toate timpurile.

Da, dacă ar respecta cartea, Outlander ar fi un model care ar contracara impresia falsă despre copii pe care o creează filmele.

PS. Alte câteva idei personale despre carte:

În volumul 1 am urat din tot sufletul scena cu bătaia. Eu aș fi păstrat-o, dar aș fi scris-o altfel. Sunt curioasă dacă și în ce mod va fi inclusă în serial. Cred că o aștept mai mult decât episodul cu închisoarea Wentworth.

Scenele de amor sunt frumoase si incitante fără a fi porcoase sau prea siropoase.

Îmi place că, în romanul acesta, bărbații sunt cei care trec prin cele mai multe suferințe fizice și psihice crunte și sunt aduși la limită, dar își regăsesc puterea interioară de a merge mai departe. Desigur, și datorită femeilor pe care le au lângă ei. Doar „Iubirea mișcă sori și stele”, nu?

JOCURI DE PREZENTARE

 În perioada 2-6 februarie am participat la cursul de formare Playing CLIL desfășurat la Suceava. A fost primul meu curs de genul acesta și am fost foarte entuziasmata.

Cum, după ce am povestit și altora, a existat cineva care a aplicat deja la clasa unul dintre jocuri, vreau sa încep o serie de postări în care să descriu, pe scurt, jocurile pe care le-am învățat acolo și cam în ce domenii le văd eu aplicate. Poate va sunt de folos.

Încep cu jocurile de prezentare:

Mențiune: în afară de utilizarea pentru cunoaștere și socializare (de exemplu, la primele ore de dirigenție de la liceu, când mulți dintre copii încă nu se cunosc), jocurile acestea se pot folosi și la orele de limbi străine. La curs, noi le-am jucat în limba engleză. Merg, desigur, și pe alte limbi.

1.       ”Prezintă-ți colegul din stânga”. Participanții sunt așezați în cerc. Se prezintă primul participant. Al doilea, după ce se prezintă, îl prezintă și pe primul. Al treilea își spune numele și îi prezintă și pe primii doi etc. Ex: ”Eu sunt Andrei”, ”Eu sunt Roxana iar el este Andrei”, ”Eu sunt Marian, ea este Roxana iar el este Andrei”….

2.       Variantă a primului joc: prezentările au loc în același mod dar, pe lângă nume, fiecare adaugă și un gest reprezentativ.

3.       Tot variantă a primului joc: propunătorul spune un nume iar toți participanții fac gestul reprezentativ al persoanei respective

4.       „Cercurile concentrice”. Participanții se așează în două cercuri concentrice, față în față. Când pornește muzica, cercul din exterior se deplasează spre stânga iar cel din interior spre dreapta (sau invers, important e să fie sensuri opuse). Când se oprește muzica, participanții care au ajuns față în față se prezintă și discuta despre ei. Când pornește din nou muzica, se reia procedura.

5.        ”Prezentarea pe grupe” Se pornește muzica. Copiii dansează și se plimba prin clasă. Propunătorul oprește muzica și spune un număr. Copiii se grupează în funcție de numărul spus (dacă propunătorul spune 3, copiii se grupează în grupe de câte 3) și discută până când pornește din nou muzica.

6.       ”Prezentarea cu hârtia igienică”. Nu acesta-i numele jocului, dar îmi place cum sună și cred ca și copiii s-ar distra ca la joc sa fie folosită chiar hârtia igienică. În loc de hârtie se poate folosi sfoară sau orice alt tip de fir. Fiecare participant își rupe o bucată de hârtie igienică, de ce lungime dorește. Se rotește hârtia în jurul a două degete, timp în care te prezinți și vorbești despre tine. Te oprești din vorbit doar când termini de înfășurat bucata de hârtie igienică în jurul degetelor. Noi am vorbit în engleză. Se poate folosi la orice oră de limbi străine sau la orice oră de evaluare de la orice alt obiect. Copilul înfășoară hârtia/sfoara/firul în jurul degetelor și vorbește despre subiectul respectiv și, pe baza a ceea ce spune, este evaluat.

7.       ”Povestea numelui meu”. În perechi, fiecare participant imaginează o poveste a numelui său și o spune perechii. Apoi, fiecare participant prezintă povestea numelui perechii sale.

Deocamdată atât. De îndată ce reușesc să le pun pe hârtie, vă povestesc și despre celelalte jocuri.

BOMBOANE ȘI ACADELE...CONTRA RĂCELII

De la un timp am început sa fac bomboane și acadele contra răcelii. A circulat o rețetă pe FB și am zis s-o încerc. Ne-au plăcut atât de mult încât le fac oarecum regulat.

Scriu rețeta și aici, poate ăa tentează să încercați. Am făcut câteva modificări față de cea originală:

1 cană zahar (pâna acum am făcut cu zahăr alb, încă nu știu cum iese cu zahăr brun, dar o să încerc în curând)
1/2 cană apă
1-2 linguri lămâie (sau mai mult, după gust)
1 lingură sirop (în rețeta originală era miere, dar devine toxică la fiert, așa că înlocuiesc cu un sirop mai gros sau peltea)
1 lingură tumeric
1/2 linguriță ghimbir (sau mai mult, după gust)
1/2 linguriță scorțișoara (sau mai mult, după gust)
1/4 linguriță cuișoare măcinate (sau mai mult, după gust) - eu nu am măcinate, așa ca le pun întregi la fiert

Se fierb toate 20-30 de minute, până se obține un sirop gros. Dacă picurați pe o farfurie și picătura se întărește și o puteți lua în mână fără să se întindă ca un caramel, e gata.
Eu pun în forme de bomboane sau acadele. Se poate și turna câte o linguriță pe o foaie de copt. Se lasă să se întărească.
Acadelele le învelesc în folie alimentară. Bomboanele le dau prin zahăr pudră, să nu se lipească între ele și le păstrez în cutii metalice. Nu prea ajung să le păstrez mult timp, însă, că găsesc mereu personae care au nevoie de ele.
Desigur, puteți să modificați rețeta în funcție de ce gusturi preferați. Nouă cam în formula asta ne plac cel mai mult.

SUNT TRADUCĂTOR

De ceva timp, lumea traducătorilor și interpreților e in fierbere. Ați auzit de ei? De traducători? Dar de interpreți? Nu prea, dacă nu ați avut niciodată nevoie de traduceri.

Va spun eu cine sunt. Traducătorii și interpreții sunt ființele acelea liniștite și nebăgătoare în seamă, care fac posibilă comunicarea între persoane și instituții din toată lumea asta mare. Dacă ați lucrat în străinătate îi cunoașteți. Măcar o dată ați trecut pragul unui birou de traduceri. Dacă aveți afaceri cu firme din străinătate, ați avut cu siguranță nevoie de traduceri ale contractelor sau altor documente. Dacă sunteți Instituție a Statului Român, din nou, știți ce e acela un traducător sau interpret. Dacă sunteți editură și publicați cărți ale unor autori străini, știți ce e acela un traducător.

Eu sunt traducător și interpret autorizat pentru limbile italiană și franceză. Nu am dat examen pentru autorizația mea. Am dat, in schimb, zeci de examene în aceste două limbi, în cei 4 ani ai primei facultăți, astfel încât, competențele mele în acest domeniu au fost recunoscute de Ministerul Justiției, care mi-a eliberat autorizația fără să-mi solicite vreun alt examen.

Am 12 ani de experiență în domeniu. Nu am lucrat la nivel foarte înalt. Baza muncii mele au constituit-o actele unor oameni obișnuiți, rar am avut colaborări cu instituții sau firme mai mari pentru traduceri și interpretariat. Sunt deci, unul din cei peste 30.000 de traducători de rând, care lucrează pentru oamenii de rând.

Ce traduc? Acte de stare civilă, acte de școală, caziere, acte fiscale, hotărâri de divorț și alte acte eliberate de tribunal, acte auto, contracte de muncă, contracte de prestări servicii, acte contabile, declarații și procuri, acte medicale, ocazional manuale de funcționare pentru diverse aparaturi.

În plus, acum câțiva ani, am tradus, împreună cu sora mea, o carte. O găsiți în librăriile Humanitas și în cele cu care colaborează și v-o recomand din toată inima.

Nu vă imaginați că toate actele acestea îmi vin deodată și nu-mi văd capul de treburi. Cândva a fost așa, aveam de lucru zi lumină. Acum s-au mai moderat lucrurile. Într-o zi traduc o pagină, în alta 5, în alta niciuna . Sunt zile la rând când nu am nimic de lucru și altele când nu mă ridic de la calculator.  

Practic cel mai mic tarif pe care mi-l permit. Știu cât de grea este viața și cât de scumpe sunt toate, așa că nu pot cere mai mult decât un minim cu care să mă descurc eu. Și mă descurc. În unele luni mai ușor, în altele mai greu, dar reușesc să îmi plătesc taxele și impozitele și, împreună cu salariul soțului (profesor, deci nu vă gândiți că-i cine știe ce salariu), acopăr celelalte cheltuieli necesare vieții.

De ce vă spun toate astea? Pentru motivul din prima frază a acestei postări. Lumea traducătorilor e în fierbere. Noi, ăștia mici și invizibili, care nu ridicăm glasul de obicei decât pentru a media conversații între străini, acum ne revoltăm din cauza unui proiect de lege care e în dezbatere publică zilele acestea.  Un proiect de lege care nu numai că ne va limita activitatea dar, pentru mulți dintre noi o va anula cu desăvârșire. Nu dau foarte multe detalii, informații sunt peste tot în presa virtuală și nu numai. Vă spun doar ce înțeleg eu din tot ce am citit:

Nu voi mai putea profesa oricum. Va trebui să mă transform în traducător judiciar, adicătelea să intru într-o minunată Uniune căreia să-i dau cam toți banii mei ca să pot profesa. Și nu voi mai putea profesa de oriunde (adică de pe scaunul de la computerul meu personal din casa închiriată). Nu. Va trebui să îmi deschid birou de traducător judiciar, mai exact să închiriez un spațiu cu toate necesare, și deasupra ușii să agăț firmă. Alți bani, altă distracție.

Desigur, doar pentru traducerile judiciare (adică majoritatea actelor pe care le traduc eu), nu pentru celelalte. Pentru celelalte (câteva acte auto și medicale, eventual și ceva de pe la școli) nu e nevoie de toată această tevatură, însă nu le pot ștampila cu ștampila de traducător judiciar și nici nu le pot face în biroul de traducător judiciar.

Adică vine omul cu actul la biroul meu. Mă uit la el și spun: stai un pic, omule, că acesta nu-i act judiciar și n-am voie să-l traduc aici, tre’ să trecem strada să-l fac dincolo, cu ailaltă ștampilă.

Stai, că, de fapt, nu poate veni omul la mine cu actul. Nu, el va trebui să meargă la un notar, pentru că eu, ca traducător, nu voi mai putea lucra singură, ci musai o să fiu în subordinea unui notar care preia actul, mi-l dă să îl traduc, eu îl predau iar notarului, de unde îl preia omul. Ați înțeles cum vine? Pe lângă tariful meu, vine și tariful notarului. Super treabă.

Sigur, în raționamentul meu sunt și lipsuri, nu am avut putere să citesc toate amănuntele care au fost publicate și nici să mă implic în discuții prea aprofundate pe această temă. Esența, însă, cam asta este.

Dar știți ceva? Nu sufăr doar eu, traducătorul în tot procesul acesta. În egală măsură suferă și clientul. În primul rând pentru că toate se vor scumpi. Va trebui să îmi măresc prețurile de 3-4 ori ca să fac față tuturor cheltuielilor. Și nici așa nu cred că voi supraviețui prea mult pentru că, la astfel de prețuri, se vor rări considerabil și traducerile.

În plus, eu fac foarte des reduceri. Vin la mine oameni bolnavi, oameni cu copii bolnavi, oameni cărora le-au murit copiii, oameni care au suferit abuzuri pe care nici nu vreți să vi le imaginați. Și au nevoie de traduceri pentru medic, pentru tribunal, pentru dosare de pensii sau de handicap. Nu-i că mă aburesc ei cu necazurile lor. Nici nu prea stau de vorbă cu ei, că nu am vreme. Mi-e de ajuns să le citesc actele, să citesc despre bolile lor, despre traumele din accidente sau abuzuri și mi se pune nod în gât.. Și nu le iau prețul întreg. Le iau jumătate. Pentru că nu mă lasă sufletul să adaug și eu la chinul lor. Ei bine, în noile condiții ori nu vor mai avea la cine să vină, pentru că îmi închid prăvălia, ori vor intra în sistemul de mai sus cu notar-traducător-notar, unde nimeni nu le va mai face reducere.

De asta suntem revoltați. Ni se încalcă drepturi, ni se limitează activitatea, ni se cer bani aiurea. Nu trebuie să lăsăm proiectul acesta să treacă.

Azi e protest în fața Ministerului Justiției. S-a semnat și o petiție, poate mai e timp să o semnați și voi, chiar dacă nu sunteți traducători.

Transmiteți mai departe informația. Legea asta, pe lângă că e neconstituțională, ne afectează pe toți.

 

PS. Uitam un amănunt foarte important: pe lângă toate acestea, la fiecare 6 ani, va trebui să fiu reevauată printr-un examen (cu plată, desigur, din banii mei). Să nu cumva să uit, între timp, limbile din și în care traduc zilnic. Fain, nu?

36

Vârsta-i doar un număr, da? (tot  nu mi-ați spus din ce film e).

Numărul acesta m-a tot urmărit de vreo 10 ani. Pentru că promitea multe. La început mi se părea departe, greu de atins. Acum nu-mi vine sa cred ca am ajuns la el și sunt curioasă dacă-și ține promisiunile.

Acum ceva timp am făcut un test pe facebook. Mi-a ieșit că vârsta mea mentală este de 2 ani. Hai măi, chiar așa? a fost prima mea reacție, până am citit descrierea. Explicația era că, în inima mea, sunt mică și nevinovată și mă entuziasmez repede și din orice. E drept că zicea și că nu respect regulile și asta o să-mi creeze probleme.

Ei bine, anul acesta cam așa m-am simțit:
-          Mică în ochii altora, dar și în fața vieții care poate lua de la o zi la alta întorsături uluitoare.
-          Nevinovată și bună, pentru că numai oamenilor buni li se pot întâmpla toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat mie în acest an.
-          Rebelă în fața regulilor impuse de alții doar pentru că „așa vrea mușchii lor” sau „așa face toată lumea”.

Anul acesta a fost un an fantastic. Cu mult zbucium, cu multe îndoieli, multe lacrimi, dar și cu multe confirmări că ce am ales să fiu este drumul corect pentru mine, drumul care mă ridică în ochii altora (alții decât cei care în vârsta de 2 ani văd doar micimea și rebeliunea).

Atunci când am avut nevoie și am strigat după ajutor s-au adunat în jurul meu (chiar și doar virtual sau telefonic) oameni fantastici care m-au ajutat din toate punctele de vedere. Atunci când am avut nevoie s-au ridicat toți cei care au putut și mi-au venit în ajutor și m-au încurajat și m-au pus pe picioare cu încurajările și sprijinul lor.

Despre asta a fost vorba anul acesta: despre oamenii buni din viața mea. Despre oamenii care mă iubesc, despre oamenii care mă apreciază pentru ceea ce sunt, despre oamenii care îmi spun în față că ceea ce am ales să fiu este bun și apreciat și îi inspiră. Despre oamenii care prind curaj să își depășească propriile limite pentru că eu am reușit să mi le depășesc pe ale mele.

Și mă simt puternică și simt că viața poate fi bună și frumoasă și simt că pot fi optimistă, că îmi pot păstra liniștea și energia pozitivă orice schimbări ar decide viața că trebuie făcute și orice s-ar întâmpla în jurul meu.

(cu mici căderi, desigur, dar, vorba altui film „cădem ca să învățăm să ne ridicăm” – pe acesta-l știți?

Asta datorită vouă, oameni buni, cei care mi-ați spus „suntem aici, te iubim și te susținem indiferent prin ce vei trece în viață”. Nu-i nevoie să fiți lângă mine. Nu-i nevoie să mă țineți fizic de mână. Știu că în gândurile voastre sunt înconjurată de o lumină caldă și asta e tot ce am nevoie să merg mai departe.

Și da, cred că numărul 36 își va ține promisiunile.

PS. Un gând special, de ziua mea, pentru toți copiii cu care am lucrat anul acesta. Nu știu câți dintre ei își vor aminti de mine peste ani, dar și ei m-au ajutat să merg mai departe pe drumul pe care l-am ales și mi-au confirmat că pentru asta sunt făcută. Faptul că mă iubesc, că abia așteaptă să mă vadă, că sunt receptivi la ce am ales să fac cu ei, că mă recunosc și mă îmbrățișează pe stradă, îmi dă aripi, mai ceva ca băuturile energizante.

Anul viitor va fi tot unul zbuciumat, mai ales pe plan profesional, cu licență și examene și (sper din tot sufletul) un nou loc de muncă unde să pot dărui tot ce am adunat în suflet pentru copii.