ÎNTR-O ȚARĂ NORDICĂ (SAU CUM AM VĂZUT EU EDUCAȚIA ÎN FAMILIILE DIN DANEMARCA)

Părerea mea despre agresivitatea îndreptată asupra copiilor e deja cunoscută celor care au discutat vreodată cu mine sau celor care îmi citesc blogul. Am scris de mai multe ori despre asta și, când apar discuții pe acest subiect, nu ezit să îmi exprim părerea, fie că ea e acceptată sau nu.

Este un subiect important pentru mine, nu pentru că aș fi fost maltratată în copilărie, cum s-a sugerat, ci pentru că eu văd dintr-o altă perspectivă metodele de educare a copilului. Și, repet, niciodată nu m-am ferit să-mi exprim părerea asupra acestor metode.

S-au creat în ultimul timp o serie de  tabere cu păreri diverse referitoare la legitimitatea de a educa sau nu cu „o pălmuță din când în când”. Unii sunt convinși până la cer și înapoi că o pălmuță nu doare și doar îl pune pe copil „la locul lui”. Alții sunt de acord și cu mai multe pălmuțe. Alții, ca mine, sunt total împotriva disciplinării fizice. Fiecare are argumentele lui, mai mult sau mai puțin valabile în ochii celorlalți. Si totul a pornit de la atitudinea față de bătaie a unui stat nordic.

Ce vreau eu să povestesc e din ceea ce am văzut cu ochii mei, în puținul timp pe care l-am petrecut într-o țară nordică și concluziile la care am ajuns și în urma unor discuții cu unii români care locuiesc acolo.

Nu o dată, în discuțiile despre creșterea copiilor în Danemarca, mi s-a reproșat că nu văd realitatea. Tinerii de acolo sunt total nedisciplinați, poartă cercei peste tot, fac sex la 16 ani, fac totul de capul lor. Nu mai spun de ideea de a nu trata copilul imediat ce-i curge nasul sau tușește, de faptul că, chiar și în toiul iernii copiii dorm la prânz afară, că părinții îi lasă să iasă afară, pe ger, îmbrăcați în tricou și pantaloni scurți (chiar dacă respectivii copii au 11 sau 16 ani și, teoretic, ar trebui să știe când le este frig). Dar, lucrul cel mai criticat, a fost faptul că părinții nu își controlează copiii.

E drept, unele lucruri de acolo m-au uimit și pe mine, dar le-am luat ca parte din cultura lor și nu le-am judecat. Am judecat, însă, pe cei care criticau faptul că cei de acolo nu știu să-și disciplineze copiii.

Păi hai să vedem. Acolo adulții nu-i bat pe copii ca să fie ascultați. Ideea de „eu te-am făcut eu te omor” cade din prima.  Părinții discută cu copiii, le explică, le arată prin propriul exemplu ce au de făcut și cum ar trebui să se comporte.

Un lucru pe care l-am remarcat și mi-a plăcut și mi-a fost confirmat și de alte cunoștințe din Danemarca (pentru a mă asigura că nu doar în familia pe care am cunoscut-o se întâmplă asta), a fost programul fix de masă. Toată familia se adună seara, in jur de 6-7, în jurul mesei și mănâncă, povestesc ce au făcut peste zi, discută etc. În câte dintre familiile de la noi se întâmplă asta? Vă spun eu: în foarte puține. În familia mea , de exemplu, în cei 7 ani si mai bine de când suntem părinți, foarte rar am stat toți trei la masă. Ba unul era plecat, ba altul mai avea de lucru, ba că „nu mi-e foame acum, mâncați voi, că eu mănânc mai târziu” etc. Sigur, sunt și zile când mâncăm toți trei, dar asta se întâmplă așa rar că și David observă și spune că i-ar plăcea să facem asta mai des. Iar ca noi sunt foarte mulți alții.

Iar alimentația lor e variată. Se consumă legume, fructe, carne, lactate, orez, făinoase, din toate câte ceva de-a lungul săptămânii. Recunosc că mie mi-e foarte greu să mențin o alimentație variată. Abia sarcina a doua m-a obligat să consum mai multe legume și mai multe fructe, să caut rețete variate, să fac combinații mai sănătoase. Nu pentru că am vrut neapărat, ci pentru că organismul m-a obligat, respingând cu hotărâre multe dintre obiceiurile mele alimentare proaste. Nu mă dau în vânt după gătit, de cele mai multe ori nici programul nu-mi permite, și de aceea, de obicei aleg variantele cele mai simple, care nu-s chiar recomandate de nutriționiști. În Danemarca, însă, am văzut că se gătește variat, cu multe legume.

Iar dulciurile sunt limitate. Nu pentru că nu s-ar găsi în casă, ci pentru că ei sunt obișnuiți să mănânce dulciuri doar în week-end. Nu-i ca la noi că trebuie să ai ceva dulce zilnic, dacă se poate să mănânci toată punga de biscuiți sau toată tableta de ciocolată dintr-o suflare. Nu. Un pachet de biscuiți ține și câteva săptămâni. Eu, să găsesc ceva dulce pe placul meu, aș mânca și cu ochii. Prefer să nu-mi cumpăr decât să trebuiască să mă abțin de la a-i mânca. Erau acolo niște biscuiți glazurați demențiali. Muream când vedeam că stau zile întregi în sertar fără să se atingă nimeni de ei sau că se mânca doar unul din când în când. Eu aș fi devorat pachetul în doi timpi și trei mișcări. Asta pentru că eu am gusturile corupte. La noi mâncatul dulciurilor e haotic și începe din copilărie. Toată lumea oferă dulciuri copiilor, fără regulă, fără să întrebe părinții, fără să se întrebe dacă e corect ce fac. „Lasă, că asta e bucuria copiilor”. O bombonică azi, o ciocolățică mâine, dimineața, seara, înainte de masă, după masă, nu contează. În multe familii se gătește ceva dulce de 2-3 ori pe săptămână. Și așa ajungem să nu mai rezistăm dacă nu mâncăm ceva dulce zilnic.

Ei bine, în Danemarca copiii mănâncă dulciuri vineri seara si în weekend. Și adulții la fel. Funcționează foarte bine. Se face din asta o ocazie specială: vineri seara, un film în familie, o prăjitură, niște gogoși, etc. În felul ăsta se apreciază mai mult atât dulciurile cât și timpul liber si momentele cu familia

Apoi ora de somn când, teoretic, copilul ar trebui să meargă singur la culcare. Chiar am auzit persoane care, sub influența filmelor americane, visează la copii care vin să-și pupe părinții și să le spună noapte bună apoi merg singurei în camera lor. Ei bine, nu-i chiar așa, mai ales la vârste mai mici. Cunoștințele mele din Danemarca, chiar și la 7-8 ani ai copilului, merg cu el să-i citească ceva, să-l drăgălească un pic de noapte bună, etc. E drept, în general copiii dorm în patul lor sau chiar în camera lor. Noi nu am reușit să facem asta. La început pentru că am alăptat până la înțărcarea naturală (chiar nu știu nimic despre alăptatul prelungit în Danemarca, așa că nu-mi dau cu părerea în privința asta). Apoi din cauza spațiului. Apoi din comoditate. David are patul lui, dar de fiecare dată când suntem singuri mi-e mai comod să dorm cu el. Mi-e mai comod să-l învelesc, să-l mângâi și să-l țin în brațe când visează urât. Somnul a fost mereu foarte important pentru mine. Nu am protestat niciodată la nenumăratele treziri nocturne din primii ani ai lui David și nici acum nu protestez, dar dacă pot să îi rezolv problema fără să-mi sară somnul pentru că m-am ridicat din pat, prefer să mai dorm un timp cu el.

În general, danezii sau importanță oricărui cuvânt spus de copii, sau văicăreală a lor. Sunt mereu alături de ei și le explică, pe înțelesul lor tot ce vor să știe. În familiile cu care am locuit (una de români stabiliți acolo și una mixtă – el danez, ea thailandeză), am văzut relații frumoase, fără certuri sau mai ales violență. Asta e o regulă acolo, nu o excepție, ca la noi.

Iar la școala nici unul nu-i mai bun sau mai prost sau mai fraier. Fiecare e stimulat separat, la ce este el mai bun, se caută să se identifice ce îl atrage pe copil mai mult. Acolo se merge mult pe creativitate. La noi abia de curând s-a început să se pună accentul pe aspectul ăsta și mai avem cale lungă până să-i realizăm cu adevărat importanța.

Și ii învață sa fie fericiti, nu doctori sau ingineri sau IT-iști. Acolo există o vorbă: ' arbejde glæde' = muncă fericită și pe asta se pune accentul. Oriunde lucrezi ar trebui să fii fericit, să lucrezi din inimă și nu din obligație, să îți placă ceea ce faci. Fericirea e tare importantă, îi învață sa fie fericiți.

Mai are rost să spun care-i situația la noi?

Ok, rămân extravaganțele  și exagerările tinerilor (din punctul nostru de vedere, al celor obișnuiți să criticăm și să judecăm totul și pe toți). Eu zic altceva. Hai să facem un exercițiu: hai să-i lăsăm în pace pe tineri, care-s cu aceleași porniri în orice loc din lume ar trăi și să ne uităm un pic la adulți.

Cum sunt ei acolo față de majoritatea adulților de la noi? Sunt cumva debusolați?  Își ling, cumva răni ale trecutului? Își îneacă cumva traume din trecut în alcool? Chiar, câți alcoolici danezi ați văzut voi, cei care ați stat vreodată în Danemarca, față de România?

Eu spun cu inima pe inimă că nu am văzut. Cei care consumau alcool în mod exagerat în locul unde am stat noi, erau polonezii, nu danezii. Ba chiar am asistat la o întâlnire a unor prieteni danezi unde, pe masă, în loc de veșnica sticlă de vin sau țuică de la noi, s-a scos frumos o sticlă de suc, acompaniată de o felie de prăjitură. Și erau bărbați în toată firea, nu copilandri.

Și este Danemarca o țară mai dezvoltată decât România? Este. Sunt danezii mai relaxați și mai fericiți decât românii? Sunt. Oare de ce? Cum au reușit ei să construiască o țară cu un nivel de trai mai ridicat decât al nostru?

Părerea mea e pentru că au fost lăsați să fie copii la vârsta copilăriei, adolescenți la vârsta adolescenței și tineri la vârsta tinereții. Nu au fost împinși de la spate să împlinească vrerea părinților și visele acestora și au fost încurajați să-și identifice propriile vise și să caute căi de a le împlini. Având voie să greșească și să învețe din propriile greșeli, fără să-i condamne nimeni. Apoi, ajungând adulți, nu și-au mai consumat energiile pentru a scăpa de inhibițiile create în copilăriei de cei care-i supuneau cu o pălmuță sau o jignire, de cei care le spuneau „știu eu mai bine decât tine ce-ți trebuie”. Nu s-au mai răzbunat pe copiii lor pentru palmele primite de la proprii părinți sau bunici.

Ce dacă unii își pun cercei în nas, în buze și prin alte locuri mai puțin vizibile? Trece și vârsta asta. Cât am stat în Danemarca nu am văzut un singur adult „împodobit ” ca un brad de Crăciun. Ce dacă mai fac și ce vor ei? Copiii pot fi ghidați și fără bătaie, li se poate explica orice și, vă spun din proprie experiență, că sunt mai înclinați să asculte când sunt tratați cu respect decât de frică.

Eu sunt recunoscătoare vieții că m-a dus, chiar și pentru puțin timp, în Danemarca. Sunt recunoscătoare pentru ce am văzut acolo, pentru ceea ce am învățat acolo.

NOTĂ: Mulțumesc Mihaelei că m-a ajutat să-mi pun  în ordine gândurile despre ce am văzut în Danemarca și pentru că mi-a confirmat părerea pe care mi-am făcut-o despre atitudinea danezilor față de familie în general și copii în special.

37

Anul acesta a fost cam așa: 

Nu glumesc. De fapt, cam fiecare an așa e, în ultimul timp. Trăiesc vremuri pline de contraste, de la căderi periculoase la ridicări miraculoase.

Anul acesta am avut de scris o lucrare de licență și, pe cât de entuziasmată am pornit în lucrul ei, pe atât de blazata și fără chef am terminat-o. Nu a ieșit ce-mi doream dar, spre sfârșit, nu-mi doream decât să termin, oricum ar fi ieșit.

Anul acesta am terminat facultatea și, pe cât de entuziasmată am fost în ultimii trei ani, pe atât de mult am așteptat să se termine. Da, îmi va fi dor de colegi, de profesori, de Vatra Dornei, dar nu regret că s-a terminat. Simțeam nevoia să încep altceva.

Anul acesta am rămas însărcinată și, pe cât de mult mi-am dorit copilul ăsta, pe atât de bulversată am fost când am văzut cele două liniuțe. Nu, nu m-am gândit nici o clipă că nu-l mai vreau, dar a durat un timp să mă obișnuiesc cu gândul că voi mai avea un copil. La zbuciumul sufletesc s-a adăugat atunci răul îngrozitor din primele trei luni. Cu David nu am avut nici o problema în sarcina. Acum am crezut că nu ies vie din primele trei luni, atât de rău mi-a fost. Dar au trecut și acele luni, iar acum sunt bine. Obosita, greoaie, încă nesigură de viitor, dar bine.

Anul acesta am lucrat pentru prima dată ca profesor calificat în învățământul preșcolar. Las deoparte corvoada hârtiilor (pentru că mie chiar mi se pare o corvoadă). A fost una dintre cele mai frumoase perioade, am învățat multe, am făcut multe, am cunoscut oameni frumoși, am dat și am primit energie de la copii și m-am lămurit că nu am greșit când am pornit pe acest drum.

Anul acesta am luat deciziile pe care le-am amânat prea mult timp și care-mi sunt confirmate în fiecare zi.

Anul acesta am învățat ce înseamnă familia.

Anul acesta s-a încheiat pentru mine și m-a lăsat ca în filmuletul de mai sus: amețită și cu senzația că, parcă, nu așa ar fi trebuit să se desfășoare.

Aștept cu nerăbdare anul următor.

7

Noi sarbatorim mereu de Halloween.
Sărbătorim viața, iubirea, bucuria, puritatea, copilăria.
Anul acesta David a vrut tort cu Minecraft. N-am avut timp și dispoziție să-l fac eu, dar am gasit pe cineva priceput care ne-a facut exact ceea ce doream, atât ca aspect cât și ca gust și compoziție. Și restul dulciurilor le-am comandat, plus pizza și câteva gustări rapide (pur și simplu, anul acesta nu m-am simțit în stare sa gestionez partea culinară a petrecerii).
Pentru prima dată, în afară de prietenii obișnuiți, David a invitat și colegi de clasă.
A primit exact ceea ce-și dorea: lego.
Am avut noroc de vreme foarte frumoasă iar copiii au petrecut mult timp afară, jucându-se de-a Creeperii din Minecraft, sticluța cu otravă, bătându-se cu frunze (a fost o idee bună să nu strâng încă frunzele nucului).

un pic de lego

chinuitoarele de pisici

 

iar lego

 și Berlioz vrea pizza

afară

Cubul activităților fizice a avut mare succes

și twister-ul

a venit tortul

din nou afară

sunt șupălat că cei mari nu mă lasă să mă joc și eu cu ei

frunzeeee

Mulțumim celor care au venit la petrecerea noastră. David s-a simțit foarte bine. L-am văzut vesel, entuziasmat, cu ochii strălucind de bucurie și cu freamăt de râset în voce.

TE IUBESC

David are febră. Doarme.
Eu lucrez.
Mă ridic de la calculator și merg la el. Mă așez pe pat și îi pun mâna pe frunte să  vad dacă a scăzut febra.
E transpirat, febra parcă a mai cedat.
Deschide ochii. Mă vede. Întinde mâna spre mine. Mă aplec asupra lui.
Se ridică, somnoros. Îmi cuprinde gâtul cu brațele, mă imbratișează și mă pupă pe obraz.
- Te iubesc, îmi spune. Te iubesc.
Îmi cere să dau radio-ul mai tare, pentru că îi place melodia. Îmi povestește ceva despre un prieten.
Închide ochii și adoarme din nou.

Și eu te iubesc, minune dragă. 

VIAȚA TE DUCE ACOLO UNDE ȚI-E LOCUL

Bine, MĂ duce. Probabil nu tuturor li se întâmplă la fel. Cert este că, indiferent cât mă zbat să o iau pe alt drum decât cel pe care-l simt (pentru că, deh, uneori vreau să fiu și eu „în rând cu lumea”), până la urmă tot acolo unde mi-e locul ajung. Nu-mi dau seama imediat, uneori spun un NU convins, alteori mă plâng că viața e nedreaptă dar, în timp, toate se leagă și încep să înțeleg că fără anumite întorsături de situație, unele lucruri nu le-aș fi avut, unele evenimente nu le-aș fi trăit, unele persoane mi-ar fi rămas necunoscute.

Nu voi intra în detalii personale. Sunt multe de lucruri care mi s-au întâmplat deși am luptat împotriva lor, sunt multe întorsături de situație pe care încă nu le înțeleg sau, poate, doar nu vreau să le accept.

Vă dau trei exemple referitoare la viața profesională:

1. În 2001, mi s-a oferit ocazia să fac un stagiu practic de 3 luni la Padova.  Am avut de ales dintre mai multe firme: o agenție de turism, Primăria din Padova,  încă vreo 2 firme care nu mai știu cu ce se ocupau și o ludotecă. Din start am spus nu ludotecii. Prea eram copilăroasă și era cazul să fac și eu ceva mai „de oameni mari”. Așa că am vizitat toate firmele, mi-am luat notițe, unele chiar m-au încântat.

Am ajuns apoi la Ludoteca Ambarabà și pe loc s-au dus naibii toate ambițiile mele de a fi „serioasă”. Atât de mult mi-a plăcut locul, atât de mult mi-au plăcut cei care lucrau acolo încât am fost convinsă că eu pentru asta am ajuns la Padova.   

Și așa, am trăit trei luni de vis, printre copii și oameni entuziasmați să petreacă timp cu ei, am modelat, am construit, am reciclat, am îngrijit grădina, am cântat, am făcut bijuterii din perluțe și sârmă argintată, m-am bătut cu apă, am glumit, am făcut teatru de păpuși, am citit, am cunoscut oameni care-mi vor rămâne mereu surse de lumină în suflet.

În plus, am lucrat mai puține ore pe zi decât cei care au ales agențiile, am avut timp de vizite, de mâncat înghețată, de mers la mare, de plimbări.

2. Anul acesta am terminat a doua facultate. Eram foarte nedumerită dacă să mă înscriu la master. Mă gândeam că m-ar ajuta, că un master și un doctorat ar fi un traseu mai scurt (în ani) decât gradele didactice din învățământ. Mă speriau cheltuielile. Am făcut destul de greu față taxelor din anii de facultate și aș fi vrut un an de pauză să îmi revin. Când îi vedeam, însă, pe colegii care deja treceau în anul doi de master, sau când vorbeam cu cei care intenționau să se înscrie, chiar îmi doream să continui studiile.

Ei bine, dilema asta mi-a fost rezolvată de viață. Ea m-a luat deoparte și mi-a zis așa: „Măi Madi, ce-i cu tine? De ce te-ai înscris la facultatea asta? Îți amintesc eu: ca să lucrezi cu copiii. De când visezi tu la o carieră academică? Nu-ți dai seama că studiile astea îți vor îngreuna viața pe care ți-o dorești, activitatea pe care vrei să o desfășori cu copiii? Crezi că nu-ți vor fi de ajuns toate documentele de care va trebui să te ocupi: planificări, proiecte etc? Te văd nedumerită, așa că rezolv eu asta pentru tine. Ia de la mine un copilaș. O să-ți încurce puțin planurile de a lucra în învățământ, dar o să ai timp să te gândești serios la locul pe care vrei să-l ocupi din punct de vedere profesional”.

Și așa, în momentul în care mă așteptam cel mai puțin, m-am trezit însărcinată. Au picat toate gândurile de master și alte studii. Am reușit să rămân agățată doar de ideea de a lucra totuși, un semestru. Mă îngrozea gândul să renunț la ceva ce așteptasem cu atâta entuziasm. Așa că, având cu mine un prunc de care abia aflasem, m-am îndreptat spre Suceava, la examenul de titularizare.

3. Aventurile nu s-au terminat aici. Am decis să dau examenul pentru învățători. Era ceva nou, descoperisem că mă împac bine și cu copiii mai mărișori, inspecția mersese minunat, abia așteptam să-mi demonstrez că pot fi și o învățătoare bună, nu doar educatoare .

Am luat examenul de titularizare cu notă mare. Nu destul de mare pentru a prinde un post titularizabil, dar destul de mare pentru a putea alege pentru suplinire unul dintre posturile mai apropiate de C-lung. Mă gândeam că un semestru pot face liniștită naveta, apoi intru în prenatal, copilul urmând să se nască abia pe la jumătatea lui martie.

Toate bune și frumoase dar, când am ajuns la școală, am descoperit că treburile erau cam încurcate. La inspectorat postul ales de mine era înregistrat pentru un an. Școala, însă, trimisese cerere doar pentru 2 luni, la 1 noiembrie urmând să se întoarcă învățătoarea titulară.

Ce să fac eu acum? Două luni erau prea puține. Abia învățam să lucrez în simultan și trebuia să plec. Când stăteam eu pe gânduri să găsesc o rezolvare și începeam să mă îngrijorez, viața îmi șoptește iar: „Stai liniștită, am eu grijă de tine. Ți-am spus că te duc acolo unde ți-e locul, da? Ai vrut tu altceva, dar eu știu mai bine”. Și am hotărât să merg la Inspectorat, să prezint situația și să văd ce soluții ar fi. Nu era vina mea, cineva făcuse o greșeală la înregistrarea postului, deci problema trebuia rezolvată acolo. Nota mea fusese mare. Dacă aș fi știut situația reală, aș fi ales alt post, la altă școală.

După ceva emoții și două drumuri la Inspectorat, situația s-a rezolvat: Am rămas la aceeași școală, dar pe post de educatoare.  Unii ar vedea în asta o retrogradare (și în numele educatoarelor pe care le cunosc vă spun să vă fie rușine că gândiți astfel). Adevărul e că e exact ceea ce-mi stă în fire să fac. Am ceva experiență în domeniu, am mai puține lucruri de învățat, mă descurc foarte bine cu copiii mici. Am fost să văd clasa și să o aranjez și mi-am dat seama că acolo e locul meu. 

Azi a fost prima zi. Grupa mare. Am avut emoții, mai ales că nu am avut timp să pregătesc clasa cum mi-aș fi dorit. Dar copiii au fost bine. I-am lăsat să se joace cât am pus țara la cale cu părinții, am povestit, unii copii au fost timizi, alții au vorbit din start cu mine. O fetiță a plâns după doamna de anul trecut. Un băiat a plâns după mama. N-au stat mult. De mâine începem activitățile. Am un sentiment bun. Părinții au primit bine ideea mea de a le face mobilier de jucărie din carton. Au zis că îmi vor aduce cutii. Vom începe cu o bucătărioară.

Singurul regret al zilei de azi e că n-am putut fi lângă David. A început școala. Clasa pregătitoare.  Am un bobocel în clasa rățuștelor. Mă mulțumesc cu pozele făcute de tati. Anul viitor voi fi lângă el. Și eu și copilașul.

DESENĂM PE.....

Fuga, fuga, să prindem finalul înscrierii la concursul de pe Provocări verzi.
Nu de alta, dar, ca de obicei, fetele vin cu o idee minunată.

E vară, deci desenăm afară.
Mesterim niște culori din faina, sare, apa si colorant și ne punem pe treabă

 

Ideea inițială a fost sa desenăm pe o foaie mare.

Desigur, întâi pictăm palmele

și amprentăm puțin

încercăm și pensula

dar hârtia e o chestie așa banală! N-ar fi mai bun un pietroi?

 

Și asa, până s-au terminat culorile, am făcut vulcani multicolori și lacuri de lava colorată.

LUMINA

Încep câteva numărători inverse:

- 3 zile până la inspecția pentru titularizare,

- 8 zile pana la înscrierea la licență (implicit până când va trebui sa am lucrarea în formă finală,

- 22 zile pana la licență,

- 37 zile până la examenul de titularizare.

După aceea răsuflu.

Nu mă panichez. Știu că va fi bine. Drumul pe care am mers în ultimii trei ani mi-a arătat că nu poate fi decât bine.

Examenele din semestrul acesta au fost minunate, la fel cum au fost și cursurile. Ați mai auzit un student să spună așa ceva? Ei bine, mă auziți pe mine. Să tot treci astfel prin facultate.
Profesori deosebiți, extrem de pasionați de ceea ce fac.
Cursul de istorie a fost o plăcere. Am avut ocazia sa prezint un PPT cu Cetatea Neamțului la care am lucrat cu mult drag și la realizarea căruia m-a ajutat sora mea.
La sport m-am distrat punându-mi mintea la încercare cu niște desene. Vi le arăt într-o altă postare, pentru că necesită explicații.
La examenul de geografie, ca să nu ne încurce și să nu luam note mici, doamna a schimbat un subiect pe care nici unul dintre noi nu-l știa. Nu discutasem la curs despre subiectul respectiv și a zis că nu are nici un interes sa ne pună note mici, ea vrea să ne dea subiecte care să o ajute să înțeleagă unde există concepte greșite, ca să-si îmbunătățească cursul pentru anul viitor.
Profesoara de muzică m-a învățat să cant la flaut și am luat singurul 10 curat. Am știut tot: și durate, și solfegiat, și măsuri, tot. Nu vă spun ce încântată am fost de cursul acesta. Iar ea a fost încântată să vadă așa entuziasm. Este o persoana foarte pretențioasă la examene, dar s-a văzut pe fața ei că e încântată să îmi dea 10.
La Educație plastică am realizat că pot picta. Nu am nici o cultura plastica, dar mi-a ieșit un tablou de care sunt foarte mândră și care I-a plăcut foarte mult și doamnei.

(notă interioară: Musai să insist pe muzica și pictură când voi fi învățătoare și să nu fac română și matematică în locul lor.)

Profesorul de științe și abilități practice este un om pe care îmi pare rău că nu l-am întâlnit mai des. Are un mod de a explica și o pasiune fascinante. I-a plăcut ideea mea de la abilități practice (i-am adus poze cu fântâna din sticle făcută acum câțiva ani pentru David) și ideea pe care colega mea a împrumutat-o de la mine (toboganul pentru mingiuțe). Când am plecat și mi-am luat rămas bun, mi-a zis ca-i place lumina mea.

Chiar așa mă simt legat de Dorna: luminoasă. Sâmbătă, în timp ce așteptam sa intram la examen, mă uitam la holul acela întunecat, plin de colegii mei și simțeam cum mă umplu de lumina. E fantastic sentimentul acesta. Nu știu cat de des îi voi mai vedea după ce terminăm, dar voi păstra mereu lumina asta pe care o am datorită lor. De la ei am luat-o, e darul cel mai de preț pe care mi l-au făcut fără să-și dea seama.

Va doresc din suflet să trăiți și voi, măcar uneori, într-o astfel de lumină.